Skip to main content
Internet Archive's 25th Anniversary Logo

Full text of "Sfantul Irineu al Lyonului, Contra ereziilor, vol. 1 (2009)"

See other formats


Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu al Lyonului 




Aflarea şi respingerea falsei 
cunoaşteri 



sau 



Contra ereziilor 



Volumul 1 



Teologie pentru azi 
Bucureşti 

2007 



Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu al Lyonului 



Aflarea şi respingerea falsei 
cunoaşteri 

sau 

Contra ereziilor 



Traducere din limba engleză, introducere şi note de 

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş 



Teologie pentru azi 



Bucureşti 

2007 



Traducerea s-a făcut din limba engleză, după ediţia 
Irenaeus, Against Heresies, din colecţia The Ante-Nicene 
Fathers. The Writings of the Fathers down to A.D. 325, 
edited by the Rev. Alexander Roberts, D. D., and James 
Donaldson, L.L.D., editorii americani retipărind ediţia de la 
Edinburgh, Volumul 1, p. 640-1175. 

Am avut la dispoziţie ediţia computerizată a Sage 
Software Albany, Oregon, 1996. 



Simţirea autenticităţii credinţei şi râvna pentru 
apărarea ei 



Motivul care ne-a determinat să traducem această 
lucrare dumnezeiască şi să remarcăm diferite nuanţe ale 
cărţii Contra ereziilor a Sfântului Irineu al Lyonului a fost 
acela al prezentării unui Sfânt Părinte, care, la prima vedere, 
îşi pierde timpul cu tot felul de nebuni şi cu tot felul de 
erezii hilare, dar care, la o privire mai profundă a lucrurilor, 
face un lucru neapărat pentru credincioşii vremii lui, dar şi 
pentru credincioşii tuturor timpurilor: ne dă un răspuns 
iluminativ în probleme teologice şi practice greu de înţeles 
pentru mulţi. 

Dacă ereziile gnostice cu care s-a luptat ierarhul 
nostru erau o perdea de fum pentru ochii contemporanilor 
săi, problematica eterodoxă a timpului nostru este o 
adevărată halucinaţie macrosocială, căreia credem că trebuie 
să îi alocăm mult mai multă atenţie în teologia pe care o 
scriem. 

Dacă majoritatea contemporanilor noştri sunt căzuţi în 
istorie şi stau bine mersi, fără conştiinţă şi scrupule pentru 
ceea ce fac, creştinii trezvitori ai zilelor noastre sunt 
marginalizaţi cumva de puhoiul îndoctrinaţilor postmoderni, 
care îşi trăiesc viaţa la maximum, în agonia lor spre veşnica 
moarte. Trăim stingher şi stingheriţi de tot felul de asperităţi. 
De aceea tendinţa multora dintre noi e să fugă, să se 
dezlipească de cei mândrii, care nu cunosc voia Domnului şi 
să nu li se cunoască adevărata identitate interioară. 

Pare imposibil să lupţi cu toată lumea pentru a apăra 
autenticitatea credinţei ortodoxe. însă cartea de faţă ne arată, 
că munca enormă de deparazitare de idei rele, eterodoxe, 
este necesară acelora, care vor să afle viaţa veşnică, chiar 
dacă nu se schimbă lumea peste noapte, pentru că această 
carte sau altele ca ea s-au scris sau se pot scrie. 

Sfântul Irineu se lupta cu idei, noi ne luptăm astăzi cu 
relativizarea tuturor ideilor, cu băşcălia demenţială la adresa 
celor mai sfinte certitudini şi realităţi, cu dorinţa omenirii de 



a se sinucide într-un fel anume, mai lent sau cu viteză 
maximă. 

Ca preot ne dăm seama, că uneri e ridicol să vorbim 
despre Dumnezeu, despre realitatea dumnezeiască a 
mântuirii noastre, despre viaţa veşnică, în faţa unor oameni, 
care nu mai cred nici că există ei înşişi sau că ei au vreo 
valoare. Sau, să cerem ceva de la contempornaii noştri atâta 
timp, cât ei nu se mai cred nici măcar oameni cu simţăminte 
minimale, darămite maximale, ca cele ale credinţei noastre. 

Şi, cu toate acestea, trebuie să mărturisim credinţa 
ortodoxă cu lux de amănunte, trebuie să o predăm cu toată 
dragostea şi frica de Dumnezeu cu care am primit-o de la 
înaintaşii noştri şi, spre care ne-a luminat Dumnezeu, pentru 
ca să fim de folos urmaşilor noştri. 

Sfântul Irineu a scris această carte cu dragoste şi cu 
conştiinţă pentru un prieten al său, pentru un singur cititor. 
Nu ne dă nici numele său în carte. Insă, ce prieten a fost 
acela şi ce dragoste trebuie să fi avut faţă de acest om, 
pentru care a scris o asemenea carte, plină de cunoaştere a 
Scripturii şi de înţelepciune, cât şi de râvnă pentru dreapta 
credinţă? 

Am iubit şi am respectat acest dumnezeiesc efort al 
său. Am tradus cartea cu bucurie şi cu mult folos, fiind 
învăţat de preaiubitul nostru Ierarh lucruri valoroase din 
Tradiţia de început a Bisericii. Prea Sfinţia sa ne-a predat 
gândul apostolic, modul de a gândi al Sfinţilor Apostoli şi al 
Sfinţilor Ierarhi de la începuturile Bisericii, cât şi starea de 
spirit a creştinilor de atunci, care erau asaltaţi de tot felul de 
filosofii eteroclite şi de secte orgolioase. 

Aveţi în faţa dumneavoastră o carte esenţială pentru 
Teologia Dogmatică, pentru Istoria Bisericii, pentru Istoria 
Religiilor şi un manual bogat de Sectologie pe care, citindu- 
1, veţi deprinde gustul pentru normalitate, pentru 
autenticitatea credinţei şi pentru continuitatea şi trăirea vieţii 
duhovniceşti a Bisericii. 

Bucureşti, 
1 1 iunie 2007. 



Nota introductivă la ediţia americană 



Sfântul Irineu (120-202 d. Hr.) 



1. Viaţa Sfântului Irineu 



Această introducere cu profil istoric vrea să ne 
familiarizeze cu spaţiul apusean al Bisericii. Ne găsim pe 
malul Ronului unde, pentru aproape un secol, misiunea 
creştină a fost înfloritoare. 

Intre Marsilia şi Smirna, pare-se că exista un drum 
comercial rapid iar Sfântul Policarp trimite pe Sfântul 
Pothinus în Galia celtică, ca primul evanghelist al acestui 
teritoriu. 

El se stabileşte la Lyon, unde Irineu se uneşte cu el, pe 
atunci Irineu fiind preot, deoarece Pothinus fusese 
învăţăcelul lui Policarp, ca şi acela. 

Aici, sub „bunul Aureliu", cum era în mod rău numit, 
adică pe la 177 d. Hr., se iscă o persecuţie teribilă, ai cărei 
Sfinţi Mucenici de la Lyon şi Vienne au rămas în istorie cu 
litere de aur. 

Cât a durat persecuţia aceasta, Irineu era trimis la 
Roma cu scrisori de protest, împotriva unei noi molime 
eretice, însă, e foarte probabil, ca tot el să fi fost acela, care a 
destăinuit suferinţele acestor Sfinţi Mucenici, ce şi-au 
mărturisit crezul lor. 

Dar la Roma el a găsit o altă cangrenă a lumii de 
atunci şi anume erezia montanistă, erezie condusă de însuşi 
Eleutherus, episcopul Romei şi tot aici a întâlnit un vechi 
prieten al şcolii Sfântului Policarp, care îmbrăţişase erezia 
valentiniană. 

Şi nu ne îndoim, că această vizită a devenit de-a 
lungul întregii sale vieţi, bătălia lui Irineu împotriva 



ereziilor, care, ca şi astăzi, asemenea lăcustelor, mănâncă 
recolta Evangheliei. 

Insă trebuie să notăm aici faptul, că departe de a fi 
„mamă şi stăpână" a Bisericilor apusene, Roma este 
îndatorată în acest secol unei misiuni greceşti venită din 
sudul Galiei, ce evanghelizase Asia Mică şi Lyonul este 
curăţit de tendinţele eretice ale episcopului Romei. 
Creştinătatea ante-niceeană şi Biserica în întregime apărea 
sub amprentă grecească, după cum a şi funcţionat până la 
sfârşitul perioadei Sfintelor Sinoade Ecumenice, pe când 
creştinătatea latină, când a apărut, a fost de sorginte africană 
şi se percepe ca venind de la Roma, numai începând cu Evul 
Mediu şi în timpul modernităţii. 

întorcându-se la Lyon, autorul nostru îl găseşte pe 
venerabilul Pothinus adormit, pentru că acela se sfârşise ca 
Sfânt Mucenic, în timpul persecuţiei păgâne. 

în mod natural, Sfântul Irineu devine succesorul său. 
Când emisarii ereziei au început să îl urmărească pe acesta şi 
au început să semene păcătoasele lor obiceiuri şi doctrinele 
lor scrântite, cu ajutorul unor „femei proaste", abia începea 
marea muncă a vieţii sale. 

El cercetează cu atenţie acele păreri ale minţii 
omeneşti, asemenea unui filosof înţelept, şi cercetând toate 
acestea a început o clasificare şi o descriere a lor, făcând din 
această muncă minuţioasă un ajutor şi pentru alţii, ca şi ei să 
poată fi de neînvins şi întăriţi, faţă de cei care vine împotriva 
lor. 

Operele sale, câte ni s-au mai păstrat sunt, pentru noi, 
din această cauză, adevărate monumente de fidelitate faţă de 
Hristos. încurajările Sfinţilor Pavel, Petru şi Iuda, acele 
solemne avertismente l , acum, se dovedesc a fi nişte profeţii. 
Şi astfel nu ne mai miră faptul, că Marele Apostol „noaptea 
şi ziua, şi cu lacrimi", vestea mai dinainte, avertizând 
Bisericile, despre „lupii cei răi", care au făcut ravagii şi mai 
mari. 

Şi, dacă şochează cumva pe vreun tânăr cercetător 
epoca primilor ani feciorelnici ai creştinătăţii, găsind o 
astfel de stare de lucruri, atunci îl rog să reflecte asupra unui 

1 Cu siguranţă, că e vorba despre sfaturile împotriva ereticilor. 



singur lucru, cum că toate au fost prorocite de Hristos însuşi, 
Care a arătat răutatea şi puterea nefastă a adversarilor. 

„Şi vă vor urî pe voi", a zis Stăpânul. Şi duhul care 
lucrează în „fiii neascultării", acum a început să se 
manifeste. 

Teribilele viziuni ale Apocalipsei încep să se 
realizeze. Şi a început să devină evident faptul, ce înţeles 
avea în vedere „împăratul păcii", când a arătat că misiunea 
Sa „nu aduce pacea, ci sabia". 

La scurt timp, a devenit un fapt comun, că Biserica de 
acum, de pe pământ, este una „luptătoare". Căci, în acelaşi 
timp, a fost decantată profunda înţelepciune din comentariul 
apostolic, în care se spunea: „Trebuie să fie între voi erezii 
ca cei, care sunt probaţi, să fie cunoscuţi". 

Aşa că, în dumnezeiasca iconomie a purtării Sale de 
grijă, s-au îngăduit toate aceste forme de erezie, care au 
infestat Biserica dar, pe de alte parte, le-au făcut să îşi 
exprime învăţăturile lor fundamentale, care au atras asupra 
lor blamul celor credincioşi. 

Astfel că mărturia primară a adevărului a fost fixată şi 
detaliată, fiind stabilit limbajul catolic al Ortodoxiei, care a 
fost definit şi dezvoltat iar bornele credinţei au fost foarte 
bine indicate pentru veacurile viitoare. 

Şi un exemplu izbitor al acestei dumnezeieşti purtări 
de grijă a lui Dumnezeu este acela, că Roma a recunoscut şi 
a mărturisit această decădere a sa în mod foarte evident şi nu 
numai, când a primit reproşurile venite din partea lui Irineu. 

Şi ea a acceptat aceste reproşuri ca ceva foarte sănătos 
şi, în acelaşi timp, necesar, încât erezia lui Eleutherus şi 
duhul lui Diotrephes asimilat de Victor, a făcut posibile noi 
reforme de aici încolo, şi, deşi ne aflam în zilele unui negru 
pontificat despotic, a existat o mărturie foarte categorică 
împotriva multiplelor erezii pe care le exprima Roma. 

Sfântul Ilarie şi alţi Părinţi galicani au găsit un 
puternic exemplu în Irineu, prin credincioasele sale cuvinte 
de mustrare şi prin îndemnurile sale, de a se împotrivi 
Romei, care era căzută, ca şi în zilele noastre. 

Cu toată absurditatea, intolerabilă pentru mulţi, a 
gnosticismului, acesta a obţinut mulţi discipoli şi s-a dovedit 
un adversar cu care trebuia să te lupţi şi nu să-1 dispreţuieşti, 



văzând lumina ca o realitate a minţii omeneşti păgâne şi care 
profesa „cunoaşterea" şi „filosofia". 

Astfel că, munca lui Irineu a fost îndoită. Pe de o 
parte, a trebuit să arate, în mod explicit, că este imposibil de 
confundat gnosticismul cu creştinismul şi, în acelaşi timp, 
trebuia să facă imposibil de supravieţuit aceste monstruoase 
sisteme, ca ele să nu învie din nou. 

Aşa că sarcina lui a fost una de a se adresa 
intelectului, însă niciodată duhul nu s-a unit cu Scriptura mai 
cu atâta răbdare în expunere şi n-a avut mai mult succes ca 
acum. 

Căci Iulian Apostatul a descoperit gnosticismul doar 
citind cărţile lui şi 1-a socotit destul de puternic ca să se 
potrivească cu scopurile sale. 

Fiindcă întreaga istorie a gnosticismului găsită la 
Irineu a dus la reînvierea păgânismului în timpul lui Iulian, 
deşi el avea multe repartiţii. Irineu demonstrase unitatea 
esenţială, care există între vechea mitologie şi sistemele de 
filosofie păgână. Dacă ceaţa şi malaria aceasta a apărut 
odată cu ziua stelei şi, în mod obscur, şi s-a înmulţit cu 
repeziciune, autorul nostru arată pe larg, că ea vrea să fie 
identică cu iradierea, care vine de la Soarele dreptăţii şi cu 
suflarea Sfântului Duh, care îi luptă pe ei de-a pururi. 

Episcopatul lui Irineu s-a distins tocmai prin această 
muncă „cu timp şi fără timp" pentru evanghelizarea sudului 
Galiei şi pare-se, că de aici a trimis misionari şi în alte 
regiuni, a acelei părţi de lume, pe care noi o numim azi sub 
numele de Franţa. în ciuda păgânismului şi a ereziei, el a 
refăcut Lyonul ca cetate creştină. Aici s-a retras Marcu 
înaintea teribilei sale pedepse, lăsând regiunile de dincolo de 
Pirinei. 

Dar numele de făcător de pace pe care îl poartă s-a 
concretizat foarte bine în unitatea Bisericii. Frumosul 
concordat între Răsărit şi Apus, prin care Policarp şi Anicet 
încheiase disputa, a fost din nou încălcat de Victor, papă al 
Romei. Acesta era un spirit turbulent, care nu accepta 
compromisurile predecesorilor săi. Irineu protestează 
împotriva lui într-un duh catolic şi nu e de acord cu 
temperamentul impetuos al aceluia. 



La Sinodul ecumenic de la Niceea, regula prin care se 
observă Pastele a fost, în mod definit, concepută pentru 
întreaga Biserică. La acest fericit rezultat, fără îndoială, o 
contribuţie mare a avut-o exemplul strămoşului Irineu. 
Fericitul făcător de pace a supravieţuit acestui mare triumf, 
pentru scut timp numai, sfârşindu-şi viaţa sa, ca un adevărat 
Păstor, cu mii de ucenici în turma sa, în masacrul din 202, 
început de ticălosul împărat Sever. 

Referitor la cartea aceasta pe care o publicăm, ea este 
una dintre cele mai preţioase cărţi, care ne-au rămas din 
antichitatea primară a creştinismului. In primul rând, ea are 
drept scop o trecere în revistă şi o respingere a multiplelor 
forme pe care le-a luat erezia gnostică, cu precădere în 
ultima parte a celui de-al doilea secol. Şi, în al doilea rând, 
ea este o expunere şi o apărare a credinţei ortodoxe. 



2. Cuprinsul cărţii 



în vederea acestui plan, autorul împarte lucrarea sa în 
5 cărţi. 

Prima carte conţine o scurtă descriere a credinţelor pe 
care le profesau diverse secte eretice, ocazie cu care face 
scurte remarci ilustrative a acelor absurdităţi, în confirmarea 
adevărului pe care îl opunea acelora. 

în a doua sa carte, Irineu purcede la o extinsă 
campanie de demolare a acelor erezii, pe care deja le 
explicase şi argumentele sale, de o mare întindere, se 
constituie în principala sa raţiune de lucru. 

în celelalte trei cărţi el derulează învăţăturile revelate, 
în opoziţie cu punctele de vedere ale învăţaţilor gnostici. în 
argumentaţia sa, el citează şi comentează multe versete din 
Scriptură, făcând numeroase afirmaţii interesante referitoare 
la regula credinţei şi, cel mai important lucru, este 
evidenţierea învăţăturilor şi, la fel de bine, şi a practicilor 
Bisericii, din cel de al doilea secol creştin. 

Poate că există şi un lucru regretabil în lucrarea sa, 
faptul că o mare parte din lucrare, Irineu o cheltuieşte pentru 



io 



a explica multiplele speculaţii ale gnosticilor . Nu era nimic 
mai absurd, probabil, decât acele lucruri imaginate de vreo 
fiinţă raţională. Câţiva oameni ingenioşi şi învăţaţi s-au 
străduit să împace teoriile străine ale acelora cu principiile 
raţiunii, ca spre exemplu episcopul Kaye. Dar acesta 
remarca: „o greutate mai mare sau o sarcină mai greu de 
promis nu poate fi concepută" 3 . 

Obiectul fundamental al speculaţiilor gnostice a fost, 
fără îndoială, să soluţioneze două mari probleme ale tuturor 
filosofiilor religioase: justificarea existenţei răului şi 
concilierea finitului cu infinitul. Dar aceste teorii ale lumii 
vechi nu au avut mare succes în misiunea lor, decât prin 
succesorii lor din epoca modernă. Căci aceştia şi-au pierdut 
mulţi neuroni în a-şi imagina, cum şi-au construit cei din 
vechime sistemele lor nepotrivite şi ridicole, deoarece 
folosindu-se de Scriptură, aceştia au trădat-o prin cele mai 
extravagante erori. 

Ca atare, răbdarea cititorilor e greu pusă la încercare 
atunci, când urmăresc pe autorul nostru, cum răspunde 
acelor absurdităţi, explicând şi respingând speculaţiile 
gnostice. 

Acest lucru se simte, cu precădere, la începutul celei 
de a doua cărţi, care are ca principal scop expunerea şi 
contracararea diverselor sisteme eretice. 

Insă capriciile minţii umane, melancolice în esenţa 
lor, nu sunt niciodată desfiinţate de învăţătură. Şi, în relaţie 
cu aceia, care stau înaintea noastră, prin intermediul acestei 
lucrări, noi avem nu numai satisfacţia de a deveni familiari 
cu acele curente, care prevalau în timpurile de demult, ci 
obţinem şi o valoroasă informaţie despre Biserica primară, 



2 Editorii pun problema stilului scriitoricesc din punctul de vedere al contemporanilor 
lor, uitând că acest compendiu de cărţi nu a fost scris pentru ei şi nici nu a vizat o 
problemă minoră. Apare de multe ori această dorinţă ingrată a postmodernităţii, de a 
vrea ca toţi scriitorii trecutului, să fii avut un stil transsecular, deşi scrierile lor sunt 
marcate, tot la fel de profund, de contextul istoric, ca şi cele de dinaintea lor. 
Consider că e o cerinţă non-personalistă aceea de a cere o carte fără amprenta celui 
care a scris-o şi, în acelaşi timp, o gratuitate copilărească, care nu are nimic de-a face 
cu cercetarea teologică ştiinţifică. Un text teologic e bun nu pentru că stilul său îmi 
place sau e la modă, ci în măsura în care e veridic, în măsura în care spune adevărul 
ortodox şi îl argumentează foarte bine. 
Cf. Episcopul Kaye, Istoria Bisericească din secolele II şi III, p. 524. 



11 



care nu a pactizat cu schemele filosofice ale acelor eretici, 
lucru pe care nu trebuie să-1 facem nici noi, cei de astăzi. 

Insă nu sunt puţine nici paginile, în care cititorul 
găseşte lucruri aproape ininteligibile 4 . Şi, din păcate, mult 
mai comprehensibile, decât aceia, care s-au confruntat cu 
originalul. 

Tocmai de aceea am inserat şi noi această notă 
introductivă, pentru a explica lucruri, care ni se par speciale. 
Insă am gândit, că merită să elucidăm o mare parte dintre 
acele locuri obscure referitoare la gnostici, lucru pe care, în 
varii forme, l-am făcut de-a lungul acestei lucrări. 

Din această cauză, noi nu am dat informaţii referitoare 
la originea, istoria şi fazele succesive al gnosticismului. Cei 
care doresc astfel de date, pot să consulte cărţile lui Neander 
şi Baur, ambii germani sau să lectureze pe Dr. Buron în 
engleză, cu articolul Observaţii preliminare a sistemului 
gnostic, aşezat ca prefaţă la ediţia lui Harvey a operei lui 
Irineu. 

Marea lucrare a lui Irineu, pe care o traducem acum, 
pentru prima dată în engleză este, din păcate, nu foarte lungă 
în original. Textul de aici a devenit astfel, numai acuplându-1 
cu vechea versiune latină, cu excepţia unei mari părţi din 
prima carte, care ni s-a păstrat în originalul grecesc, şi 
format din numeroasele citaţii făcute de Ipolit şi Epifanie. 

Ambele texte sunt încă foarte incerte. Numai trei 
manuscrise ale lucrării se cunosc în prezent. Alte 
manuscrise s-au folosit la veche ediţie făcută de Erasmus. 
însă manuscrisele lui Erasmus s-au pierdut sau au dispărut 
într-un mod regretabil. 

Una dintre marile noastre dificultăţi a fost aceea, pe 
care dintre texte să le adoptăm pentru prima carte? 
Multitudinea variantelor, actuale sau conjuncturale, au fost 
folosite numai, când a fost vorba de un lucru special ca 
importanţă. După ce textele au fost culese, în acord cu cea 
mai bună raţiune cu privire la ele, a rămas numai munca de 
traducere. 



4 Greutatea aceasta e a fiecărui cititor, care nu e familiarizat cu tematica discutată. Şi 
cititorul român, care se limitează doar la această traducere a mea, fără să mai ştie şi 
alte lucruri despre Sfântului Irineu, bineînţeles, că nu va înţelege prea multe. 



12 



Dar şi traducerea a creat probleme. Irineu, în 
originalul grecesc, este un scriitor foarte obscur. Uneori el 
scrie remarcabil de clar şi de concis dar, pe de-a-ntregul, 
stilul său este atrăgător şi prolix. In versiunea latină apar 
toate dificultăţile originalului, devenind o lucrare cu un 
caracter foarte neîngrijit. 

De fapt, a trebuit să facem o retraducere conjecturală, 
din greceşte, pentru a obţine o idee vagă despre ce a vrut să 
scrie autorul. 

Dodwell presupune, că versiunea latină a fost făcută 
cam la sfârşitul secolului al IV-lea. Dar Tertulian, se pare, că 
a folosit-o. Noi credem, mai degrabă, că ea exista la 
începutul secolului al III-lea. Autorul versiunii latine însă 
este necunoscut, dar el era, cu siguranţă, puţin calificat 
pentru această lucrare. 

In ceea ce ne priveşte, ne-am dat străduinţa să fim 
foarte apropiaţi de traducere, pe cât a fost posibil, dar nu am 
întâlnit, decât puţine pasaje, care să creeze probleme de 
înţelegere. 

Irineu şi-a luat o mare durere asupra sa discutând 
diversele sisteme eretice. Modul său de expunere şi critica 
lui este, în general, foarte eficace. Este limpede, că el poseda 
o mare putere de asimilare şi că are o adâncă înrădăcinare în 
învăţăturile Scripturii. 

Nu sunt rare momentele, când el îşi manifestă 
indulgenţa printr-un fel de umor sarcastic, prin care 
protestează împotriva nebuniei şi a impietăţii ereticilor. 

însă, de multe ori, el dă expresie la opinii foarte 
personale. Spre exemplu, îşi imaginează că Domnul nostru 
trăieşte într-un om bătrân şi că preoţii Săi îmbrăţişează pe 
cineva de 10 ani. Un lucru ca acesta, şi altele de acest fel din 
judecăţile lui Irineu sunt, în mod evident, false 5 . Dar opera 
sa conţine o vastă expunere a Scripturii, în opoziţie cu 
sistemele fanteziste, care existau în vremea sa. 

Noi cunoaştem doar puţine date din viaţa lui Irineu. 
Se presupune, în general, că s-a născut în Smirna sau în 
împrejurimile oraşului, în Asia Minor. 



5 Nu ştiu însă la ce pasaje face referire. 



13 



Harvey crede că s-a născut, probabil, în Siria şi numai 
copilăria şi-a petrecut-o la Smirna. El însuşi ne spune (III, 3, 
4), că a fost, în tinereţe, apropiat a lui Policarp, ilustrul 
episcop al Smirnei. 

Această informaţie este o cheie, care ne poate furniza 
o dată de naştere a lui Irineu. Dodwell presupune că s-a 
născut mai devreme de anul 97 d. Hr., dar acest lucru e clar 
o greşeală. In general, este desemnat drept an al naşterii sale, 
un an, undeva între 120 şi 140 d. Hr. 

E lucru cert, că Irineu a fost episcop de Lyon, în 
Franţa, în ultimul sfert al secolului al II-lea. Perioada exactă 
sau circumstanţele hirotonirii sale nu pot fi determinate. 

Eusebiu declară 6 , că Irineu a fost, pe când era preot, 
cu o scrisoare, împreună cu alţi membrii ai Bisericii din 
Lyon, înainte ca să înceapă persecuţia, la Eleuteriu, între 
182-188 d. Hr., pentru că Victor s-a urcat pe tronul Romei în 
189. 

Acest nou episcop al Romei a luat măsuri foarte aspre, 
pentru a forţa uniformizarea, în întreaga Biserică, a 
sărbătorii pascale. 

în acord cu această severitate a lui Victor, Irineu i-a 
trimis o scrisoare (din care ne-a mai rămas numai un 
fragment), avertizându-1, că dacă persistă pe calea pe care el 
a luat-o, va sfâşia Biserica în multe facţiuni. Scrisoarea lui a 
avut rezultatul scontat şi chestiunea a fost discutată mult mai 
temperat, în final, fiind clarificată la Sinodul de la Niceea. 

întregul titlu al lucrării lui Irineu, pe care ni-1 dă 
Eusebiu 7 şi este indicat frecvent şi de autorul însuşi, este: 
Aflarea şi respingerea falsei învăţături, dar, în general, o 
cităm drept: împotriva ereziilor. Irineu a scris şi alte mici 
tratate: O epistolă către Florinus, din care, un fragment, e 
păstrat la Eusebiu, un tratat numit Ogdoada lui Valentinian; 
o carte dedicată controversei pascale numită: Schisma, o alta 
numită: Cunoaşterea. 

Se presupune, că Irineu a murit în 202 d. Hr. Se pare, 
că declaraţia lui Ieronim despre moartea martirică a lui 
Irineu, repetată adesea de scriitorii următori, nu ar fi 



Istoria bisericească, v. 4. 
7 Idem, v. 7. 



14 



credibilă, pentru că nici Tertulian şi nici Eusebiu, nici alte 

Q 

autorităţi mai înainte, nu ne-au dat această menţiune . 

Prima ediţie a cărţii a fost, aşadar, tipărită în 1526 de 
Erasmus. Până în 1571 s-a retipărit de mai multe ori in folio 
şi in oct avo. 

Toate aceste ediţii conţin numeroase neglijenţe 
conţinute de versiune latină şi au deposedat cartea lui Irineu 
de 5 capitole în întregime. 

Acest lucru a fost suplinit de ediţia Feuardent, 
profesor de teologie la Paris, care a publicat-o în 1575. 
Astfel a fost retipărită de încă 6 ori. 

Gallasius, ministrul Genevei, a primit un text al cărţii, 
care conţinea şi prima porţiune din textul grecesc din opera 
lui Epifanie. 

Astfel, în 1702, aceasta a devenit ediţia lui Grabe, un 
învăţat prusian, care s-a stabilit în Anglia. Ediţia lui a fost 
publicată la Oxford şi conţine considerabile adiţionări ale 
textului grecesc. 

La 10 ani după această apariţie editorială, apare 
importanta ediţie pariziană a monahului benedictin Massuet. 
Această ediţie a fost retipărită la Veneţia, în 1724, în două 
volume in folio şi, apoi, la Paris într-o ediţie in octavo, de 
către abatele Migne, în 1857. O ediţie germană a fost 
publicată de Stieren la 1853. 

în 1857 a fost scoasă ediţia de la Cambridge, de 
reverendul Wigan Harvey, în două volume in folio. 

Două principale caracteristici are această ediţie: 
adiţionează noile fragmente greceşti din recenta descoperire 
a Filosofumenei lui Ipolit şi fragmentele siriene ale textului 
grecesc al lui Irineu, care fac parte din colecţia nitriacă a 
manuscriselor siriene, aflate în Muzeul Britanic. 

Aceste fragmente sunt considerate interesante, pentru 
că rectifică neclarităţile versiunii latine, acolo unde ele sunt 
ininteligibile. Ediţia lui Harvey va fi folosită constant în 
notele, care însoţesc traducerea noastră. 



Acest sistem critic nu cred că stă în picioare. Dacă cineva nu e discutat în istorie, cu 
un anumit aspect, asta nu înseamnă că acel lucru nu s-a întâmplat. Chiar dacă nu am 
ştii poziţia Sfintei Biserici despre Sfântul Irineu, cu privire la moartea sa, nu suntem 
de acord cu motivaţia, pentru care se neagă un amănunt, pentru că alţi autori nu au 
discutat despre el. 



15 



CARTEA I 



Prefaţă 



1. întrucât anumiţi oameni lasă adevărul la o parte şi 
aduc cuvinte mincinoase şi genealogii deşarte (Tit 3, 9) 9 , 
care, după cum zice Apostolul, sunt „mai degrabă certuri, 
decât buna luminare, care este în credinţă" (I Tim. 1, 4) şi, 
prin aceste înţelegeri construiesc planuri rele, drumuri 
„credibile" pentru acele minţi fără experienţă şi care cad în 
plasa lor, eu m-am simţit constrâns, dragul meu prieten 10 , să 
compun tratatele următoare, pentru a expune şi a contracara 
maşinaţiile lor. 

Acei oameni, care falsifică cărţile lui Dumnezeu, se 
arată pe ei înşişi a fi răi interpreţi ai cuvintelor bune ale 
Revelaţiei. Ei răstoarnă credinţa multora, prin demersul lor, 
sub pretenţia unei învăţături superioare, de la Cel, Care 
înconjoară şi împodobeşte universul; dacă, într-adevăr, ei au 
ceva mai mult sau sublim de arătat, decât Dumnezeu, Care a 
creat cerul şi pământul şi toate lucrurile care sunt în ele. 

Prin înţelegeri aparent veridice şi cuvinte, care par 
plauzibile, aceştia ispitesc, în mod viclean, pe cei simpli cu 
înţelegerea, care întreabă despre sistemul lor de gândire, 
însă nu e nicidecum greu să-i distrugi, când ei iniţiază pe 
aceia în păreri necredincioase şi pline de blasfemii, ca acelea 
despre Demiurg. Căci şi numai acestea singure sunt 
neputincioase şi, referindu-ne la ele, putem să distingem 
falsitatea de adevăr. 



9 Toate cuvintele greceşti, inserate în text şi inexistente în textul sursă, pe care l-am 
tradus, vin ca să fundamenteze multe cuvinte cheie din traducerea noastră. Ele au fost 
preluate din ed. Sancti Irenaei, Episcopi Lugdunensis, Libros quinque adversus 
haereses, edidit W. Wigan Harvey, S. T. B., tom. I, Ed. Cantabrigiae, Typis 
Academicis, M. DCC. LVII (1857). Vom cita această ediţie: Gr. 1, p. La fel, 
trimiterile scripturale le-am preluat, parţial, tot din această ediţie. 

10 Aşadar cărţile sunt dedicate unui bărbat, unui intim al Sfântului Irineu şi scopul lor 
e de a expune şi a contracara învăţăturile eretice ale momentului. 



16 



2. Căci, într- adevăr, eroarea nu este niciodată o simplă 
diformitate 11 , numai dacă, fiind astfel expusă, va fi, prin 
aceasta, uşor de găsit. 

Ci este împodobită viclean, într-o haină atractivă, aşa 
încât, prin forma exterioară, face să pară mai adevărată lipsa 
de experienţă (oricât de ridicolă ar părea această expresie), 
decât adevărul însuşi 12 . 

Cineva, mult mai înalt decât mine în cunoştinţă, a zis 
foarte bine, referindu-se la acest lucru, că „o bună imitaţie a 
sticlei turnate, sfidează cel mai preţios rubin sau smarald 
(care sunt preţuite foarte mult de către unii), numai dacă nu 
cade sub ochii unuia, capabil să testeze şi să expună 
contrafacerea. însă, ce persoană lipsită de experienţă poate 
să discearnă cu uşurinţă prezenţa alamei, când ea este 
amestecată cu argintul?". 

Aşadar, datorită neglijenţei mele, aceştia au răpit, deşi 
ca nişte oi, care erau, de fapt, lupi, pe cei care nu au înţeles 
adevăratul caracter al acestor oameni, fiindcă pe afară ei se 
îmbrăcau cu blană de oaie (faţă de care Domnul ne-a învăţat 
să ne ferim) şi fiindcă limbajul lor semăna cu al nostru, dar 
sentimentele lor erau diferite, - eu am considerat de datoria 
mea (după ce am citit câteva Comentarii, aşa cum le numesc 
ei, din cele ale ucenicilor lui Valentin, şi după ce m-am 
familiarizat eu însumi cu credinţele lor, prin relaţii personale 
cu câţiva dintre ei) să ţi le dezvălui şi ţie, prietenului meu, 
aceste prevestitoare de rău şi profunde taine, care nu au 
făcut să cadă prin ele orice minte, fiindcă nu toţi sunt 
suficient de curaţi ca minţile lor. 

Şi fac aceasta, pentru ca tu să obţii o cunoaştere cu 
referire la aceste lucruri, încât să poţi să le întorci toate 



11 Literal: o goală diformitate. în erezii, erorile nu sunt explicite, vrea să ne spună 
Sfântul Irineu, nu sunt erori chiar aşa de evidente unele, ci îmbracă tot felul de 
nuanţe ale adevărului, însă negând adevărul. Aceasta e pericolul insinuat în cadrul 
lor: că nu sunt, multe dintre ele, negaţii evidente ale adevărului. Trebuie să decelezi 
binele de rău, pentru a condamna o eroare, o erezie. 

12 Adevărul contrastează în mod evident cu minciuna, atunci când minciuna este 
scoasă din rochia excitantă pe care o poartă. Când minciuna e goală, adevărul iese în 
evidenţă în mod hotărât. Dar, când perversitatea minciunii epatează în fecioria 
adevărului, minciuna pare o doamnă, când ea este o prostituată. 

Prostituţia minciunii trebuie arătată cu degetul, pentru ca adevărul lui Dumnezeu să 
rămână singura expresie credibilă. Această imagine a minciunii, care se îmbracă în 
forme apetisante este foarte revelatoare şi folosirea ei de către Sfântul Irineu îşi 
atinge ţinta fără greş. 



17 



explicaţiile lor, cu cele pe care tu le-ai dobândit, şi să îi rogi 
pe ei să evite asemenea abis de nebunie şi blasfemie {abyss 
ofmadness and of blasphemy) împotriva lui Hristos. 

Intenţionez astfel, pe cât voi putea eu de bine, cu 
concizie şi claritate, să prezint opiniile acelora, care acum 
răspândesc erezia. Şi mă refer, în special, la ucenicii lui 
Ptolemeu, a căror şcoală poate fi descrisă ca un mugur 
reieşit din aceea a lui Valentin. 

Şi doresc, ca după puţina mea putere, cu înţelegerile 
furnizate de cele spuse de către ei să arăt, cât de absurde şi 
de neconforme cu adevărul sunt propriile lor declaraţii. Şi nu 
fac aceasta ca şi când aş fi exersat în ale scrierii sau ale 
oratoriei, ci simţămintele mele mă îndeamnă să-ţi fac 
cunoscute, ţie, şi tuturor prietenilor tăi, acele învăţături, care 
au fost ţinute în taină până acum, dar care, în cele din urmă, 
prin bunătatea lui Dumnezeu, au fost date la lumină, „pentru 
că nu e nimic, care să nu fie descoperit, nici nu există o 
taină, care să nu fie până la urmă cunoscută" (Mat. 10, 26). 

3. Insă, să nu te aştepţi de la mine, care am trăit între 

1 1 

celţi [un limbaj elevat] şi care am deprins, în mare parte, 
un dialect barbar şi fără valenţe retorice (pe care nu le-am 
învăţat niciodată) sau vreo compoziţie excelentă (pe care n- 
am practicat-o nicicând) sau vreo frumuseţe şi putere de 
convingere a stilului (pentru care eu nu pretind că le am) 14 . 

Dacă tu vei accepta, cu duh binevoitor, ceea ce eu ţi- 
am scris cu acelaşi duh, adică în mod simplu, cu adevărat şi 
în modul meu propriu, atunci tu însuţi (care eşti mult mai în 
stare decât mine), vei putea lărgi acele idei pe care eu ţi le 
trimit, (acum ele existând, numai în seminţele lor principale) 
şi prin înţelegerea lor detaliată, vei dezvolta întreaga lor 
înţelegere, pe care eu ţi-am spus-o pe scurt şi, pe care, poţi 



Adică în Galia celtică sau în Galia latină. A se vedea: 
http://en.wikipedia.org/wiki/Gaul. 

14 întotdeauna este admirabilă smerenia Sfinţilor, care nu-şi atribuie niciun merit, 
nicio frumuseţe, nicio înţelepciune, dar le au din plin. Reperele lor de comparaţie 
sunt prea mari şi de aceea, ei spun, că sunt foarte umili şi neştiutori în comparaţie cu 
ceea ce simt şi percep ca, fiind desăvârşire în stilul literar şi în oratorie. Asta nu 
înseamnă, că ei nu ştiu să scrie sau că valenţele lor literare sunt pipernicite, ci 
dimpotrivă, că ei văd, în comparaţie cu scriitorii megalomani, carenţe în modul lor 
literar de a scrie, pe care nu le recunosc ceilalţi, pentru că sunt foarte străluciţi, prin 
harul lui Dumnezeu dat lor. 



să o prezinţi cu putere înaintea prietenilor tăi, adică lucrurile 
pe care eu le-am rostit cu slăbiciune. 

în cele din urmă, eu (cu mulţumire pentru dorinţa ta 
statornică, pentru informaţiile privitoare la credinţele acelor 
persoane) am semănat fără durere, nu numai cu referire la 
acele învăţături cunoscute de tine, ci ţi-am furnizat şi arătat 
pe de-a-ntregul falsitatea lor, în aşa fel încât, după harul dat 
ţie de către Domnul să dovedeşti, că eşti un serios şi eficient 
învăţător al altora 15 , căci oamenii nu pot prea mult să 
înţeleagă, în mod convingător, sistemele acestor eretici, pe 
care acum voi începe să ţi le descriu. 



15 învăţătorii trebuie să aibă cunoştinţe serioase prin care să-şi argumenteze 
convingerile sau pe baza cărora să se instruiască în dreapta credinţă. Contrar acelora 
care nu pun mare preţ pentru pregătirea la predică, Sfântul Irineu vorbeşte despre 
nişte predicatori foarte bine informaţi, cu informaţii detaliate, sistematizate, despre 
subiectele pe care le tratează. 

Bineînţeles că harul lui Dumnezeu e cel care ne ajută mereu, dar Dumnezeu pune în 
funcţiune pe om, pornind de la lucrurile pe care le ştiu deja predicatorii. A miza 
numai pe Dumnezeu avem de-a face cu un monofizitism predicatorial în locul 
sinergismului divino-uman al Ortodoxiei. 

Pledez, ca şi Sfântul Irineu, pe munca susţinută, atentă, disciplinată a predicatorului, 
la care Dumnezeu adaugă har. De fapt predica începe acasă, înainte de predică, când 
predicatorul ortodox se gândeşte, în rugăciune, sub asistenţa lui Dumnezeu, la ceea 
ce va vorbi. 

Amvonul, vorbirea liberă impune o preluare a pulsului mulţimii şi o schimbare de 
sens vizibilă, o adaptare la auditoriu, dar ea nu se poate face fără o temeinică 
instrucţie în subsidiar, despre tema pe care o avem. 



19 



Capitolul 1 



Ideile absurde ale ucenicilor lui Valentin despre 
origine, nume, ierarhii şi emanaţiile conjugale ale 
fanteziştilor lor eoni, amestecate cu pasaje din Scriptură şi 
adaptate la opiniile lor. 



1. Astfel ei susţin, că în înălţimea nevăzută şi 
inefabilă, adică deasupra a tot ce există ca perfecţiune, 
preexistă un Eon, pe care ei îl numesc întâiul început 
[IIpoapxf|v] 16 , întâiul Tată [IIpcmâTopoc] 17 şi Abisul 
[BuGov] 18 şi pe care îl prezintă ca fiind invizibil şi 
incomprehensibil. 

Etern şi nenăscut, el rămâne prin nenumărabile cicluri 
de existenţă într-o profundă tihnă şi nemişcare. Alături de el 
există Gândirea ["Evvoiocv] , pe care ei o numesc şi Har 
[Xapiv] sau Linişte [Siyfiv] . 

Abisul a determinat apariţia din sine a începutului 
tuturor lucrurilor şi a depozitat întreaga sa creaţie (care s-a 
petrecut prin diseminare) în Gândire, care este 
contemporană sieşi şi unde s-a depozitat totul ca într-un 
pântece. 

Astfel, Gândirea, primind această sămânţă, şi 
devenind grea, a născut Mintea [Nouv] 22 , care era 
asemănătoare şi egală cu cea care a produs-o pe ea şi care 
era singura capabilă să cuprindă măreţia Tatălui ei. 

Pe această Minte ei o numesc Unul-Născut 
[MovoYevf|] , şi Tată, şi începutul a toate. împreună cu ea, 
a fost produs şi Adevărul [ ' AAx|0eiav] 



24 



16 Gr. l,p. 8. 

17 Ibidem. 

18 Ibidem. 

19 Ibidem. 

20 Idem, p. 9. 

21 Ibidem. 

22 Ibidem. 

23 Ibidem. 

24 Ibidem. 



20 



Acestea patru constituie Primul şi Primul-născut al 
tetradei pitagoreice, care a fost denumit de către ei ca 
rădăcină a tuturor lucrurilor. 

Pentru că avem Abisul şi Liniştea, Mintea şi 
Adevărul. Şi Unul-Născut a înţeles scopul pentru care el a 
fost adus la existenţă şi a scos din sine Cuvântul şi Viaţa, 
fiind tatăl tuturor celor care au venit după el, şi iniţiatorul şi 
constructorul Plenitudinii. 

Din unirea Cuvântului şi a Vieţii, aceştia au adus la 
existenţă Omul şi Biserica şi astfel s-a format prima-născută 
dintre Ogdoade 25 , rădăcina şi substanţa tuturor lucrurilor, 
numită după cele patru nume, adică după numele Abisului, 
al Minţii, al Cuvântului şi al Omului. 

Fiecare dintre aceştia sunt hermafrodiţi, după cum 
urmează: întâiul Tată a fost unit, prin conjuncţie, cu propria 
sa Gândire, Unul-Născut cu a sa Minte, Cuvântul cu Viaţa şi 
Omul cu Biserica. 

2. Aceşti eoni au fost produşi din slava Tatălui şi 
dorind, prin propriul lor efort, au făcut câte un alt obiect, 
prin emanaţii înţelese ca şi conjuncţii. 

Cuvântul şi Viaţa, după ce au produs Omul şi 
Biserica, au creat alţi 10 eoni, al căror nume sunt 
următoarele: Adâncul [BuGioc;] şi Amestecarea [Ml^c;], 
Nepieritorul [ 'AynporccK;] şi Unirea ['Evcoolc;], Firescul 
[AuTo^urig] şi Plăcerea [H6ovt]], Nemişcatul ['AKivîrtoc;] şi 
Amestecul [EvyKpaoic], Unul Născut [MovoYevric;] şi 
Fericirea [Maicapia] . 

Aceştia sunt cei 10 eoni, care sunt declaraţi a fi 
produşi de către Cuvânt şi Viaţă. Şi la ei se adaugă alţi eoni, 
ai Omului însuşi, împreună cu Biserica, care a produs 12 
eoni, al căror nume sunt următoarele: Mângâietorul şi 
Credinţa, Paternitatea şi Nădejdea, Maternitatea şi Iubirea, 
Inepuizabilul şi Unirea, Bisericescul şi Fericirea, Dorinţa şi 
înţelepciunea. 

3. Aceştia sunt al treilea fel de eoni în sistemul eronat 
al acestor oameni. Ei sunt descrişi ca fiind învăluiţi, ca să 



15 Ogdoada, cf. http://eternal-egypt.xhost.ro/sist.htm, este sistemul de 8 divinităţi 

grupate în perechi. 

2 Toate numele sunt cf. Gr. 1, p. 11. 



21 



spun aşa, în tăcere, şi nu sunt cunoscuţi de niciunul, cu 
excepţia învăţătorilor care îi profesează. 

Mai mult, ei declară că această Plenitudine nevăzută şi 
spirituală a acestor trei grupe, se divid într-o Ogdoadă, într-o 
Decadă 27 şi în Dodecadă 28 . 

Şi pentru această raţiune afirmă, că aceasta este 
„Mântuitorul" - pe care nu au plăcerea să II numească 
„Domnul" [Kupiov] 29 - şi care nu a fost văzut public pe 
durata a treizeci de ani de zile (Le. 3, 23), ci a stabilit tainele 
acestor eoni. 

Ei spun, că acele trei categorii de eoni sunt cel mai 
vizibil indicate în parabola muncitorilor trimişi în vie. Pentru 
că, câţiva sunt trimişi la primul ceas al zilei, alţii la al 3-lea 
ceas, alţii la al 6-lea, alţii la al 9-lea ceas şi alţii tocmai la al 
1 1-lea ceas (Mt. 20, 1-6). 

Acum, dacă noi adăugăm numărul ceasurilor 
menţionate aici, suma totală a lor va fi de treizeci: pentru că 
unu, plus trei, plus şase, plus nouă, plus unsprezece, dacă 
sunt adunate, formează treizeci. 

Şi, în legătură cu aceste ceasuri, ei şi-au fixat aceşti 
eoni, menţionând că ele sunt mari şi minunate şi taine 
negrăite, care sunt speciale prin dezvoltarea lor funcţională. 

Şi la fel procedează, când ei găsesc orice în 
multitudinea lucrurilor pe care le conţin Scripturile, prin care 
pot adapta şi acomoda speculaţiile lor pe această bază. 



27 Formată din 10 divinităţi. 

28 Formată din 12 divinităţi. 

29 Gr. l,p. 12. 



22 



Capitolul al 2-lea 



Intâiul-Tată a fost cunoscut numai de către Unul- 
Născut. Ambiţie, tulburare şi pericol prin căderea 
înţelepciunii. Dezordonatele ei progenituri. Ea este 
restaurată de Margine. Producerea lui Hristos şi a Sfântul 
Duh, în sensul completitudinii eonilor. Modul de producere 
a lui Iisus. 

1 . Ei au început să ne spună nouă, că Intâiul-Tată din 
schema lor de credinţă a fost cunoscut numai de către Unul- 
Născut, care a ieşit din el. 

Cu alte cuvinte numai Mintea, pe când toate celelalte 
erau invizibile şi incomprehensibile. Şi, după cele ce spun 
ei, Mintea singură îşi găsea plăcerea în contemplarea Tatălui 
şi bucuria în ceea ce considera incomensurabila măreţie a sa 
dar, în acelaşi timp, medita la cum se poate comunica 
restului de eoni măreţia Tatălui, dezvăluindu-le lor, cât de 
extins şi mare este Tatăl şi cum este el fără de început, fiind 
mai presus de cuprindere şi de aceea cu neputinţă de a fi 
văzut. 

Dar, în concordanţă cu voinţa Tatălui, Mintea îl 
restrângea pe el, fiindcă a fost planul său, ca să-i conducă pe 
ei toţi la o cunoaştere, mai înainte propusă, a Întâiului-Tată 
şi a creat, prin intermediul lor, o dorinţă de a cunoaşte natura 
sa . 

In acest fel, tot restul eonilor, într-un mod tăcut, au 
dorit să vadă pe Autorul existenţei lor şi să contemple Prima 
Cauză, care nu are un început. 

2. Dar graba de a avansa s-a sprijinit pe aceea, că 
eonul, care era cel mai în urmă dintre toţi şi cel mai tânăr din 
Dodecadă, care a reieşit din Om şi Biserică, pe numele lui 
înţelepciunea, a suferit pasiunea 31 din partea îmbrăţişării 
consortului ei: Dorinţa. 



30 A întâiului Tată. 



31 Apare ideea de „sexualitate" divină. Viaţa divină în sistemul gnostic al lui Valentin 
se deformează la apariţia concupiscenţei intra-eonice. Hermafroditismul eonilor 
presupune, din start, o cădere la un moment dat. 



23 



Şi această pasiune, prima apărută între aceia, care erau 
uniţi cu Mintea şi Adevărul, a trecut, prin contagiune, şi la 
ceilalţi eoni degeneraţi, care au acţionat sub o pretinsă 
dragoste dar, în realitate, ei erau influenţaţi de o anumită 
îndrăzneală, fiindcă nu au făcut, asemenea Minţii, ca să se 
bucure de o comuniune perfectă cu Tatăl. 

Această pasiune, spun ei, consistă într-o dorinţă de a 
căuta natura Tatălui, pentru că ea doreşte 32 , după ei, să fie 
cuprinsă în măreţia ei 33 . 

Când ea nu poate să-şi atingă sfârşitul ei, doreşte 
astfel acest lucru într-un mod imposibil, ajungând implicată 
într-o agonie extremă a minţii, pe de o parte, pentru vasta 
profunzime a ei iar, pe de altă parte, pentru felul de negăsit 
al naturii Tatălui. 

Şi, în acest fel, dragostea ei 1-a purtat pe el, ea 
întinzându-se întotdeauna pe sine înainte, existând pericolul 
ultim de a fi absorbită de dulceaţa lui şi să se dizolve în 
esenţa lui absolută, numai dacă ea nu se întâlnea cu Puterea, 
care ţine toate şi nu se păstrau amândouă, afară de negrăita 
măreţie. 

Această putere ei o numesc Margine f'Opov]. Prin 
aceasta, spun ei, ea 34 s-a restrâns şi a suportat. Şi aceea, 
trăind dificultatea de a se rupe de el, s-a întors la sine, a fost 
convinsă, că Tatăl este incomprehensibil şi că a fost purtată 
afară din planul ei original şi îndepărtată, de această pasiune, 
care a ieşit din ea, prin copleşitoarea influenţă a admiraţiei 
proprii 35 . 

Interesant e că această cădere se produce din iubire sau prin iubire. Dacă Sfânta 
Treime este personală şi presupune iubirea inter-personală ca realitate veşnică şi în 
acelaşi timp păstrarea individualităţii personale, fără distrugerea fiinţei una, în 
sistemul lui Valentin, iubirea distruge legătura dintre eoni, pe care nu îi leagă 
unitatea de fiinţă, ci numai unitatea de relaţie cu predecesorii, pentru că devine o 
pasiune, care distruge comuniunea perfectă. 

32 înţelepciunea. 

33 A naturii Tatălui. 



înţelepciunea. 



34 

35 înţelepciunea începe să greşească tocmai din dorinţa de a cuprinde natura Tatălui. 
Iubirea pentru Tatăl este aşa de puternică încât înţelepciunea este ameninţată de 
pericolul depersonalizării. Dulceaţa Tatălui, a fiinţei lui e o adevărată plasă 
disolutivă, pentru că înţelepciunea trebuie să iasă, prin Margine, în afara acestei 
influenţe posesive, pentru a recunoaşte imposibilitatea cunoaşterii Tatălui şi gestul de 
ieşire din condiţia proprie. 

Iubirea care exagerează apare, aşadar, în prim-plan. Iubirea, care se extinde până la 
a-i produce înţelepciunii conflicte la nivelul minţii, este o iubire îndrăzneaţă. 



24 



3. Dar alţii dau o altă descriere fabuloasă a pasiunii şi 
a restaurării înţelepciunii. Ei spun, că înţelepciunea a fost 
angajată într-o imposibilă şi impracticabilă tentaţie, fiind 
scoasă afară, ca o substanţă amorfă, pentru că feminitatea ei 
naturală o face capabilă să producă. 

Când ea s-a privit pe sine, primul său sentiment a fost 
acela de a se supăra, pentru imperfecţiunea pe care o avea 
această generare şi îi era frică să nu se sfârşească propria ei 
existenţă. 

Mai apoi ea a pierdut orice comandă asupra sa şi a 
trăit cea mai mare perplexitate, atunci când a dorit să 
descopere cauza tuturor lucrurilor acestora şi ce drum să 
apuce, ca să descopere ce este fericirea. 

Fiind foarte mult hărţuită de aceste pasiuni, 
înţelepciunea şi-a schimbat mintea şi a dorit să se reîntoarcă 
iarăşi la Tatăl. 

Dar când a încercat să facă acest lucru, i-a slăbit 
elanul şi a devenit un rugător al Tatălui. Ceilalţi eoni, 
Mintea îndeosebi, au implorat şi ei pe Tatăl împreună cu ea 
şi au declarat, că substanţa materială a fost făcută la început 
din neştiinţă şi supărare, din frică şi tulburare. 

4. Tatăl a produs aceste naşteri. Mai întâi propriul său 
chip, adică pe Unul-Născut, numit mai sus Margine, pe care 
1-a făcut fără conjuncţie masculino-feminină. 

Pentru aceasta Tatăl a fost în conjuncţie cu Liniştea şi, 
în comparaţie cu alte daţi, el s-a arătat mai presus de 
feminitate şi masculinitate. 



Excepţionala apariţie a Puterii, face din înţelepciune o entitate divină redusă ca 

individualitate dacă, fără aceasta, înţelepciunea putea să fie absorbită de fiinţa 

Tatălui. 

Tatăl, în sistemul gnostic, este prezenţa cea mai misterioasă dar şi cea mai tentantă. 

Iubirea, o facultate deci, poate fi mult mai puternică decât persoana, iar fiinţa 

divinităţii supreme, poate elimina alte personalităţi inferioare ei prin absorbţie 

directă. 

Greşeala însă temperează modul fiinţial al înţelepciunii. Dacă nu greşea, 

înţelepciunea nu ştia ce impact are Tatăl asupra ei, care îi este statutul propriu şi, în 

acelaşi timp, cât de importantă e conexiunea cu alţi eoni, pentru a nu fi desfiinţată ca 

individualitate. 

Iubirea şi greşeala se disculpă reciproc: iubirea, pentru că duce la conştientizare şi 

greşeala, pentru că duce la asumarea propriei condiţii de existenţă. Şi conştientizarea 

şi asumarea statutului propriu fac ca înţelepciunea să se întoarcă înapoi, fără nicio 

reducere a importanţei proprii. 



25 



Această Margine mai este numită SuAlurpco-criv 36 / 
Răscumpărător [Cruce şi Răscumpărător], Eliberator, 
Delimitare şi Restaurator. 

Şi, prin această Margine, ei declară că înţelepciunea a 
fost purificată şi întărită, când a fost restaurată propria ei 
conjuncţie. 

Pentru că ideea ei înnăscută era să aibă propriul său 
drum, departe de tot ce înseamnă pasiune, pentru a rămâne, 
în mod sigur, cu Plenitudinea. Dar acest gând al ei interior a 
fost separat cu pasiune de Margine, care 1-a tăiat şi expulzat 
din acest cadru. 

Gândul ei înnăscut a fost, fără îndoială, o substanţă 
spirituală, având din tendinţa naturală a unui eon dar, în 
acelaşi timp, era neconturat, fără formă, fiindcă nu primise 
nimic. Din acest lucru, se zice că Unul-Născut a fost o fiinţă 
imbecilă şi o producţie feminină . 

5. După ce această substanţă a fost scoasă afară din 
Pleromă / Plenitudinea eonilor şi mama şi-a restaurat propria 
ei conjuncţie, ei ne-au spus că Unul-Născut, acţionând în 
acord cu prevederea prudentă a Tatălui, a dat naştere unei 
alte perechi conjugale, a lui Hristos şi a Duhului Sfânt 
(ultimul dintre eoni, Duhul Sfânt, intrând într-o situaţie 
dezastruoasă similară cu cea prin care a trecut 
înţelepciunea), cu scopul de a fortifica şi întări Plenitudinea 
şi care, în acelaşi timp, completează numărul eonilor. 

Hristos, pe care ei îl propovăduiesc, are natura sa 
potrivit conjuncţiilor lor 39 , şi aceştia gândească, că ei posedă 
o cuprindere a Unuia-Născut, care îi face să fie îngâmfaţi. El 
le-a spus lor, ceea ce cuprinde cunoaşterea Tatălui, adică 
ceea ce nu poate înţelege şi cuprinde nimeni, nu mai spun să 



36 C/Gr. l,p. 18. 

37 Se poate înţelege, că structura naturală a divinităţilor prezentate aici era 
hermafroditismul şi, că în afara lui, orice fiinţă era neîmplinită. Fără sexualitatea 
divină nu se produceau lucruri durabile. Unul-Născut al gnosticilor, un atac de fapt la 
întruparea Domnului, este imbecil, pentru că e făcut numai de partea feminină, fără 
conjuncţie cu masculinitatea. Cu alte cuvinte, Hristos e denigrat după ei, pentru că nu 
s-a născut firesc, ci suprafiresc, acest lucru găsindu-1 ca „irelevant" din punct de 
vedere ontologic. 

38 Substanţialismul filosofic de care facem atâta caz, presupune întoarcerea la esenţa 
primordială a lucrurilor individuale. Aici el poate fi văzut cu mare precizie. 

39 Adică Hristos e născut pe cale „naturală". 



26 



vadă şi să audă cineva, cu excepţia numai, când el e 
cunoscut exclusiv de Unul-Născut însuşi. 

Iar raţiunea care odihneşte aceşti eoni este posesia 
existenţei veşnice, care se găseşte în acea parte a naturii 
Tatălui, care este incomprehensibilă, pe când raţiunea 
originii lor şi formarea lor a fost lăsată ca să fie cuprinsă cu 
privire la Tatăl, adică prin Fiul său. Hristos, care a fost astfel 
produs, revelează acele lucruri prin ei 40 . 

6. Insă Sfântul Duh, gândesc aceştia, a dat mulţumire, 
la început, pentru toată transmiterea egalităţii dintre ei şi 
care îi făcea să fie într-o adevărată odihnă 41 . 

Aceştia ne-au spus nouă, că eonii erau constituiţi 
egali, atât după formă, cât şi după simţire şi că toţi erau ca şi 
Mintea şi Cuvântul, ca şi Omul şi Hristos. 

Eonii feminini erau toţi asemenea Adevărului şi 
Vieţii, a Duhului şi a Bisericii. Astfel că toţi, când au fost 
creaţi, au fost aduşi într-o stare de odihnă perfectă, mai 
târziu aceia spunându-ne, că acele fiinţe înalţă cu mare 
bucurie laude Întâiului-Părinte, care se împărtăşeşte şi el de 
o exaltare enormă. 

Astfel, afară de marea mulţumire, pentru binefacerea 
imensă pe care le-a fâcut-o lor Tatăl întregii Plenitudini a 
eonilor, i-a făcut pe aceştia, cu o singură voinţă şi dorinţă, şi 
împreună cu Hristos şi Duhul Sfânt, să determine pe Tatăl 
tuturora, să pecetluiască prin adeziunea sa, aducerea tuturor 
la o singură realitate în sine, de o mare frumuseţe şi 
preţiozitate. 

Şi unind contribuţiile tuturora, prin îndemânarea 
tuturor, s-a realizat, întru onoarea şi slava Abisului, întâia şi 
cea mai perfectă frumuseţe, o adevărată stea a Plenitudinii şi 
fructul perfect, al cărui nume este Iisus. 



40 Prin aceşti eretici. Valentinienii vedeau astfel toate acele zeităţi hermafrodite, 
adică un fel de „puteri" ale fiinţei lui Dumnezeu, care, de altfel, nu pot fi cunoscute, 
pentru că fiinţa lui Dumnezeu, a Tatălui, este incomprehensibilă. Dar Fiul, Hristos, 
vine şi spune despre cosmogonia simplităţii multiple a divinităţii, lucruri care sunt 
comprehensibile pentru oameni. Distincţia între cognoscibil şi incognoscibil rămâne 
valabilă, numai că incognoscibilitatea presupune procese evolutive, sexuale, care 
depreciază ideea de Desăvârşire. 

Desăvârşirea este expresia egalităţii între eoni. Dar egalitatea lor e aparentă, atâta 
timp cât unii sunt masculini iar alţii feminini şi atâta timp cât există discrepanţe 
„morale" între eoni. 



27 



Aceştia vorbesc de Mântuitorul şi Hristos, dar şi de 
patronimicele Cuvântul şi Al tuturor, fiindcă el a fost format 
prin contribuţia tuturor. 

Şi noi credem, că această cinste pe care aceştia i-o 
aduc lui, face din îngeri fiinţe asemenea, după natură, cu 
Iisus, pentru că au fost creaţi simultan, pentru ca să fie 
apărătorii / slujitorii Săi. 



28 



Capitolul al 3-lea 

Texte ale Sfintei Scripturi folosite de aceşti eretici în 
sprijinul opiniilor lor 



1 Este evident rolul pe care ei îl dau Plenitudinii şi pe 
care aceasta îl ocupă. Acele calamităţi, care decurg din 
pasiune, cuprind tocmai numele pe care îl au eonii şi care 
erau la un pas de a fi absorbiţi în substanţa universală, prin 
curioasa ei căutare la Tatăl 42 . 

Această pasiunea a consolidat poziţiile acestor eoni, 
drept condiţii agonice, în Margine, Cruce, Răscumpărător, 
Eliberator, Delimitare şi Restaurator. 

Astfel că, în comparaţie cu ultima generaţie de eoni, 
numiţi Hristos şi Duhul Sfânt, ambele generaţii au fost 
produse de către Tatăl, după pocăinţa înţelepciunii şi, în al 
doilea rând, Hristos, (pentru care, la ei, e încă Mântuitor) şi- 
a datorat fiinţa sa, prin împreuna-contribuţie a eonilor. 

Aceştia ne-au spus, că învăţătura aceasta nu e deschis 
mărturisită din cauză, că nu sunt toţi capabili de a o primi. 
Fiindcă a fost o revelare mistică a Mântuitorului, prin 
înţelegerea parabolelor, pentru cei care sunt în stare să le 
înţeleagă. Şi această înţelegere o vom da în cele ce urmează. 

Al treilea rând de eoni sunt indicaţi (după cum noi 
deja am arătat) prin cei treizeci de ani, despre care, spun ei, 
Domnul nu a vorbit deschis, ci numai prin parabola 
muncitorilor trimişi în vie. 

Pavel spune, zic ei, foarte frecvent şi clar despre eoni 
şi despre ordinele lor, când spune: „Toate generaţiile de eoni 
ale Eonului" 43 . 

Insă noi spunem altceva, când dăm mulţumire, 
pronunţând „acum şi în vecii vecilor" (Efes. 3, 21), 
[aceasta] fiind foarte departe de „eonii" acelora. Şi astfel, 
oriunde apare cuvântul Eon sau eoni, ei [spun, că] fac 
referiri la fiinţele lor. 



42 Se referă la fiinţa Tatălui. 



43 Era vorba de o transliterare a expresiei din limba greacă, interpretată tendenţios. 



29 



2. Cât priveşte producţia celor 12 eoni, ea este 
indicată prin faptul că Domnul a fost de 12 ani (Le. 2, 42 
sqq.), când El a avut discuţia cu învăţătorii Legii şi prin 
alegerea celor 12 Apostoli (Le. 6, 13), pentru că aceşti eoni 
sunt 12 la număr. 

Alţi 1 8 eoni sunt dezvăluiţi în acest fel prin faptul, că 
Domnul, după ei, a vorbit cu Ucenicii Săi, 18 luni după 
învierea Sa din morţi. 

De asemenea ei afirmă, că cei 1 8 eoni sunt indicaţi în 
mod strict de primele două litere ale numelui Său, adică de 

• • 44 

iota şi ita . 

In această manieră, ei spun că eonii sunt subliniaţi de 
litera iota, cu care începe numele Său, pentru că din acest 
motiv, ne-au spus că Mântuitorul nostru a afirmat: „O iotă 
sau un punct nu vor trece până ce totul nu va fi împlinit" 
(Mt. 5, 18). 

3. Ei merg şi mai departe de atât spunând, că pasiunea 
care e discutată în cazul celor 12 eoni o găsim în apostazia 
lui Iuda, care a fost unul din cei 12 Apostoli şi în aceea că 
Hristos a suferit 12 luni. Pentru că, în opinia lor, Hristos a 
continuat să predice doar un singur an după Botezul Său. 

Acest lucru ar mai fi indicat în mod clar şi de femeia 
care suferea de 12 ani de scurgerea de sânge. După ce ea a 
suferit timp de 12 ani de zile a fost vindecată de venirea 
Mântuitorului, când s-a atins de marginile veşmântului Său. 

Şi atunci, când Domnul a întrebat: „Cine s-a atins de 
Mine?" (Mc. 5, 30), El a învăţat pe Ucenicii Săi, spun ei, 
taina eonilor şi vindecarea acelui eon, care a fost suferind. 

Pentru că ea a fost bolnavă 12 ani de zile, acest lucru 
reprezintă, că puterea acelei esenţe, de care s-a vorbit, a fost 
constrânsă de sine şi a curs într-o imensitate, numai când ea 
s-a atins de veşmântul Fiului, adică a Adevărului, care face 
parte din prima Tetradă, după cum se spune despre el, ea 
dizolvându-se în esenţa generală din care făcea parte. 

Ea s-a oprit curând şi a încetat, nu după mult timp, şi 
suferinţa. Pentru că puterea care a venit din Fiul (şi pe care 
ei o numesc cu termenul de Margine), a vindecat-o şi a 
separat-o de patima din ea. 



44 Se referă la numele Iisus în limba greacă. 



30 



4. Pe deasupra mai afirmă, că Mântuitorul este arătat 
ca derivând din toţi eonii şi ar fi în Sine tot ce reprezintă 
acest verset: „fiecare bărbat care deschide pântecele" (Le. 2, 
23; leş. 13, 2). Pentru că El, fiind oricine, deschide 
pântecele, ca ideea înnăscută de care suferea acel eon, când a 
fost exclus din Plenitudine. 

Vom vorbi acum despre a doua Ogdoadă. Despre 
aceasta li se pare, că a vorbit în mod clar tot Pavel, când a 
zis: „Şi El este toate lucrurile" (Gal. 3, 11); şi iarăşi: „Toate 
lucrurile sunt El şi El este toate lucrurile" (Rom. 11, 36); şi 
mai departe: „In El locuieşte toată plinătatea dumnezeirii" 
(Col. 2, 9); şi: „Toate lucrurile sunt strânse împreună de 
Dumnezeu, în Hristos" (Efes. 1, 10). Astfel interpretează ei 
şi alte locuri din Scripturi. 

5. Mai departe, ei arată că Marginea lor, pe care ei îl 
numesc în diferite feluri, are două facultăţi: una de a ţine şi 
alta de a separa, în aşa fel, încât el sprijină sau susţine şi 
atunci e Cruce, dar tot el poate fi cel care divide, împarte şi 
atunci e Margine. 

Astfel reprezintă pe Mântuitorul ca având şi el tot 
facultăţi îndoite: prima, puterea de a susţine, când El a zis: 
„Cine nu-şi ea crucea sa şi nu vine după Mine, nu poate fi 
ucenicul Meu" (Le. 14, 27); şi iarăşi: „Ia-ţi crucea şi 
urmează-Mi Mie" (Mc. 10, 21); dar şi puterea de a separa, 
când El a zis: „Eu nu am fost trimis să aduc pacea, ci sabia" 
(Mt. 10,34). 

Ei amintesc şi de ce a zis Ioan 45 despre aceste lucruri 
mai înainte: „El are vânturătoarea 46 în mâna Sa şi va curăţa 
aria Sa şi va aduna grâul în hambarul Său, dar pleava o va 
arde cu foc nestins" (Le. 3, 17). 

Şi prin aceste cuvinte El ar fi spus ceva despre 
facultăţile Marginii. Dar această vânturătoare 47 ei o 
tâlcuiesc ca fiind vorba despre Cruce, care distruge, fără 
îndoială, toate obiectele materiale, asemenea plevei arse de 



45 Sfântul Ioan Botezătorul. 



46 E vorba despre cuvântul „fan", care printre multe alte semnificaţii, are şi o 
semnificaţie agricolă, desemnând o maşină de vânturare, de triere a cerealelor. 

47 Ediţia BOR 1988 vorbeşte de: lopată. Ideea de despărţire, de separare este 
evidentă în ambele accepţiuni. 



31 



foc, dar curăţeşte, în acelaşi timp, pe toţi cei care sunt 
mântuiţi, după cum face vânturătoarea cu grâul. 

Mai mult ei afirmă, că Apostolul Pavel însuşi a făcut 
această menţiune despre cruce în următoarele cuvinte ale 
sale: „Cuvântul crucii este nebunie pentru cei care pier, dar 
pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu" 
(I Cor. 1, 18). Şi iarăşi: „Iar mie să nu îmi fie a mă lăuda, 
decât numai în crucea lui Hristos, prin care lumea este 
răstignită pentru mine şi eu pentru lume" (Gal. 6, 14). 

6. Astfel, pentru aceea pe care ei îi dau numele de 
Plenitudine şi pe care o consideră creatoarea universului, se 
străduiesc (căci ei asta fac), ca să adapteze cuvintele bune 
ale Revelaţiei, propriilor lor invenţii rele. 

Şi aceasta o fac nu numai cu scrierile Evangheliştilor 
şi ale Apostolilor (căci doresc să scoată învăţătura pe care ei 
o propovăduiesc, prin astfel de interpretări perverse şi 
expuneri înşelătoare), ci şi cu Legea şi Prorocii, care conţin 
multe parabole şi alegorii, care pot fi înţelese în diferite 
feluri, după modul de exegeză pe care ei îl folosesc. 

Şi unii dintre ei, cu multă dibăcie, adaptează 
asemenea părţi din Scriptură cu propriile lor plăsmuiri 
(fîgments), trăgând pe creduli către adevărul acelora, care nu 
păstrează neclintit, credinţa întru unul Dumnezeu, Tatăl 
Atotţiitorul şi în unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui 
Dumnezeu. 



32 



Capitolul al 4-lea 



Despre transmiterea, prin intermediul ereticilor, a 
formării lui Ahamot/ a înţelepciunii şi despre naşterea lumii 
văzute din propria ei tulburare 



1. Următoarele sunt schimbările pe care ei mi le-au 
povestit despre ce s-a petrecut în afara Plenitudinii. 

Entimema, prin care înţelepciunea locuia deasupra, pe 
care o denumesc şi Ahamot ('AxoqjcbG) 48 , a fost schimbată 
de către Plenitudine, împreună cu pasiunea ei, despre care ei 
îmi relataseră, bineînţeles ca despre ceva real, că devenise 
creatoare de violenţă, în acele locuri ale întunericului şi ale 
nimicului, în care ea fusese surghiunită. 

Ea fusese exclusă din lumină şi Plenitudine şi era fără 
formă şi fără chip, ca o fiinţă nedeplin formată, din cauză că 
nu primise nimic din partea părţii bărbăteşti. 

Dar lui Hristos, care locuia în înălţime, i s-a făcut milă 
de ea şi s-a coborât pe sine până la cruce, dându-i astfel o 
înfăţişare [înţelepciunii], dar numai în ceea ce priveşte firea, 
fără să îi dea şi minte. 

Fiind săvârşite acestea, el şi-a recăpătat propria lui 
influenţă şi s-a reîntors, părăsind Ahamotul, fapt pentru care 
ea devine sensibilă la suferinţa ei şi trăieşte austeritatea 
existentă în Plenitudine, putând fi influenţată de dorinţa 
celor mai bune lucruri, prin care ea poseda, într-un anume 
fel, darul nemuririi, lăsat ei de Hristos şi de Duhul Sfânt. 

Tocmai de aceea ea are două nume - înţelepciunea 
după tatăl ei (pentru că înţelepciunea se spune, că este a 
tatălui ei) şi Duhul Sfânt, din cauza Duhului, care este tot 
timpul cu Hristos. 

Obţinând astfel o înfăţişare, deopotrivă şi raţiune, şi 
fiind imediat părăsită de către Cuvânt, care a fost în mod 
nevăzut prezent în ea, adică de Hristos, ea s-a străduit să 
descopere acea lumină, care a fost părăsită de către ea, însă 



48 Cf. Gr. 1, p. 31, n. 3, e vorba despre un cuvânt ebraic sau siriac, care denumeşte 
înţelepciunea. 



33 



nu a avut niciun rezultat acţiunea ei, după cum fusese 
prevenită de către Margine. 

Pentru că Margine se opunea desăvârşirii ei pe mai 
departe, ea a exclamat „Iao" ('Iaco) 49 : după cum spun ei, 
acest cuvânt derivă din naşterea primordială. 

Şi când ea nu a putut trece de Margine, din cauza 
acelei pasiuni în care ea era implicată şi fiindcă era singura 
rămasă pe-afară 50 , atunci se resemnează prin tot felul de 
variante pe care le impunea această pasiune care o 
cuprinsese, suferind durerea, pe de o parte, pentru că ea nu 
îşi obţinuse obiectul plăcerii sale iar, pe de altă parte, din 
cauza fricii, ca să nu-şi piardă şi propria ei viaţă, după cum 
pierduse, deja, lumina, din cauza căreia, prin urmare, trăia o 
mare stare de uluire. 

Toate acele sentimente erau împreunate însă cu 
neştiinţa. Şi această neştiinţă a ei nu era aidoma mamei sale, 
a primei înţelepciuni, un eon care degenerase din cauza 
pasiunii, ci trăia o opoziţie înnăscută faţă de cunoaştere. De 
aceea a căzut peste ea acest altfel de pasiune, adică dorinţa 
de a se reîntoarce la cel, care i-a dat viaţă. 

2. Acest buchet de pasiuni ei îl numesc drept 
substanţa din care a fost formată această lume. Pentru că din 
dorinţa ei de a se reîntoarce la cel care i-a dat viaţă, fiecare 
suflet de pe pământ şi care e Demiurgul însuşi 51 , derivă din 
origini. 



49 Idem, p. 33. 

50 Afară de Plenitudine, de divinitatea multipersonală pe care o reprezenta aceasta. 

51 După cum se spune aici, sistemul religios gnostic vedea în fiecare om o întrupare a 
divinităţii dar, pe de altă parte, lumea a fost creată dintr-o fiinţă respinsă din 
contextul interior al divinităţii multiforme, deci dintr-o fiinţă renegată, în speţă, din 
înţelepciune. 

Inconsistenţa logică a acestei declaraţii, probabil, prea puţin conta. Ceea ce era 

important era găsirea unui mod de a explica lumea, care să conţină în ea contrariile 

existenţei: binele şi răul, frica şi bucuria, liniştea şi tulburarea. 

Cosmogonia gnostică, pe când traduceam acest text, m-a dus cu gândul la realitatea 

interioară a unui poet, care compune poeme pe fondul unei lumi pervertite, a unor 

sentimente confuze. Binele pierdut îl transformă într-o idilică aducere aminte a 

armoniei pierdute iar starea de furie şi de nesiguranţă, devine, în poem, zbuciumul pe 

care lumea îl trăieşte. 

Poetul, ca şi creaţia cosmogonică, catapultează o realitate pe care o trăieşte confuz, 

nesigur. Tocmai de aceea, înduioşarea credinciosului sau a cititorului apare la auzul 

faptului, că lumea a reieşit din suferinţa divinităţii, că lacrimile ei au devenit apă şi 

din zâmbetul ei lumina zilei şi a nopţii. 

Dar înduioşarea aceasta e creată artificial, pentru că drama divinităţii e de fapt drama 

omului care a compus cosmogonia şi problema religioasă e un poem, care revendică 



34 



Toate celelalte lucruri îşi au începutul din frica şi 
supărarea ei. Pentru că din lacrimile ei s-a format tot ceea ce 
înseamnă apă, din zâmbetul ei tot ceea ce străluceşte şi din 
necazul şi uluirea sa toate lucrurile trupeşti ale acestei lumi. 

Pentru că într-un singur moment, spun ei, ea a plâns şi 
s-a jelit, pentru că era lăsată singură în mijlocul întunericului 
şi a nimicului, pe când, în al doilea moment, gândindu-se la 
lumina pe care ea a părăsit-o, aceasta s-a umplut de bucurie 
şi a râs, apoi iarăşi ea a fost năpădită de frică sau în alte 
momente, s-a scufundat în consternare şi tulburare. 

3. Dar ce reiese din toate acestea? Că nu e lumina 
tragedia ce te scoate afară, ci fantezia fiecărui om, dintre cei 
care îşi propun să explice, în acest fel, iarăşi şi iarăşi, din ce 
fel de pasiune şi din ce elemente existente a apărut începutul 
a toate. 

Căci mie mi se pare că ei au un gând bun, când nu 
sunt înclinaţi să înveţe toate aceste lucruri în public, ci 
numai celor care sunt în stare să plătească un mare preţ, ca 
să atingă astfel de „taine profunde". 

Pentru că acele învăţături nu sunt în întregime aidoma 
cu acelea, despre care Domnul a zis: „în dar aţi primit, în dar 
să daţi" (Mt. 10, 8). 

Ci, dimpotrivă, ele sunt confuze şi prevestitoare de 
rău şi aceste „taine profunde", se dau numai în urma unei 
grele osteneli, pentru că sunt dobândite printr-o dragoste 
falsă. 

Pentru că cine nu precupeţeşte niciun efort ca să le 
posede, numai dacă ar învăţa din cele zise, nu ar afla cum că 
lacrimile entimemei eonului, care a devenit pasional, mările 
şi fluviile, râurile şi orice altă substanţă lichidă au derivat 
din origini; şi că lumina a izbucnit din zâmbetul ei; şi că din 



o stare existenţială confuză şi în niciun caz nu propune o stare originară de 

existenţă. 

Cosmogoniile sau teogoniile vechilor religii păgâne propun poeme ale omului 

scindat interior, un mod pervers de a elucida problemele existenţei, dar folosind o 

sensibilitate telurică, care câştigă teren, tocmai pentru că e o lirică care nu derivă din 

adevărul dumnezeiesc, ci dintr-o autonomă percepţie a divinităţii şi a omului. 

Omul postmodern resimte cu plăcere astfel de interpretări fanteziste, tocmai pentru 

că îi propun o escaladare a adevărului şi a prezenţei lui Dumnezeu. E vorba despre o 

dorinţă de a visa „frumos", chiar dacă această frumuseţe fadă este doar o utopie 

onirică. 



35 



consternarea şi tulburarea ei s-au format făpturile acestei 
lumi? 

4. Şi simt, de aceea, cum eu însumi contribui la unele 
probleme pe care le dezvoltă sistemul lor. Pentru că atunci 
când înţeleg că apele sunt în parte dulci, ca izvoarele, râurile 
şi torentele de apă dar, pe de altă parte, sărate, ca acelea din 
mări, eu mă gândesc că toate acele ape nu au putut deriva 
din lacrimile ei, pentru că acelea au numai calitatea de a fi 
sărate. 

Şi de aceea mi se pare clar că apele, care sunt sărate, 
să fie singurele care derivă din lacrimile ei. Dar e posibil ca 
ea, în intensa ei agonie şi uluire, să fi fost acoperită de 
transpiraţie. 

Şi, în acest fel, urmând datelor de la ei, noi putem 
înţelege că izvoarele şi râurile şi toate apele dulci ale lumii, 
se datorează acestui fapt. 

Dar e greu să credem, pentru că noi cunoaştem că 
toate lacrimile au aceeaşi calitate. Căci atât apa dulce, cât şi 
cea sărată provine din aceleaşi lacrimi. E mult mai uşor să 
presupunem, că unele din acestea provin din lacrimile ei, pe 
când altele din transpiraţia ei. 

Şi în acest fel sunt în lume ape fierbinţi sau 
nesuportabile prin natura lor, lucru care ne face să ghicim 
originea pe care o au, adică cum au apărut şi de unde. 
Acestea sunt câteva consecinţe din ipotezele lor. 

5. Ei continuă prin a spune, că atunci, când mama 
Ahamot a trecut prin toate acele mici pasiuni şi a scăpat cu 
mare greutate din ele, ea s-a întors implorând lumina, pe 
care o părăsise, adică pe Hristos. 

El însă se reîntorsese în Plenitudine şi, probabil, 
nefiind doritor ca să se coboare din nou la ea, i-a trimis ei pe 
Mângâietorul, adică pe Mântuitorul. 

Acesta fiind înzestrat cu toată puterea de la Tatăl, care 
i-a dăruit toate sub stăpânirea sa, adică eonului despre care 
s-a zis, că „prin el toate lucrurile, văzute şi nevăzute s-au 
creat, ca şi tronurile, domniile şi stăpânirile" (Col. 1, 16). 

El a fost trimis doar ei, împreună cu îngerii care îi 
sunt contemporani. Şi aceştia relatează că Ahamot, plină de 
evlavie, s-a arătat pe sine, la început, plină de umilinţă, dar 



36 



că în momentul, când ea a privit la toate înzestrările lui, ea a 
căpătat putere din prezenţa lui şi a fugit să îl întâmpine. 

Atunci el i-a dăruit ei înfăţişare, adică atenţia 
înţelegerii şi a vindecat-o de pasiuni, separându-le pe acelea 
de ea, dar nu într-atât, încât să le trimită departe de gândire 
în întregime. 

Pentru că nu e posibil ca ele să fie eliminate în acest 
fel, pentru că au luat deja fiinţă şi putere din posedarea unei 
existenţe indestructibile. 

Dar el a putut să o despartă de ele şi să le alunge iar 
intrarea, cât şi condensarea lor, i-a dat puterea să le prefacă 
în pasiuni netrupeşti din lucruri neorganizate. 

Astfel, prin acest procedeu, le-a dat pasiunilor o fiinţă 
şi o formă, devenind structuri concrete şi corporale, în sensul 
că e formată din două substanţe: una rea, rezultată din 
pasiune şi alta subiectivă, provenită din suferinţă, care a 
produs reîntoarcerea ei. 

Şi, în acest fel, în acord cu acest ideal ipostaziat, ei 
spun că Mântuitorul a creat lumea în mod virtual. Dar când 
Ahamot s-a eliberat de pasiunea ei, ea s-a uitat cu încântare 
la vederea orbitoare a îngerilor, care era cu el şi în extazul 
său, concepându-i pe ei. 

Şi aceştia ne-au spus nouă, că ea a adus la existenţă o 
nouă fiinţă, pe de o parte, după chipul ei dar, pe de altă 
parte, o fiinţă spirituală, după imaginea însoţitorilor 
Mântuitorului. 



37 



Capitolul al 5-lea 

Formarea Demiurgului şi descrierea lui. El este 
creatorul tuturor lucrurilor din afara Plenitudinii 



1 . Astfel, aceste trei feluri de existenţă există, după ei, 
care au fost acum formate: adică una din pasiune, ca în cazul 
materiei, a două din convertire / reîntoarcere, ca în cazul 
animalului şi a treia, cea pe care Ahamot a născut-o, care era 
spirituală, aceasta din urmă trebuind să-i ceară acesteia să le 
dea acelora întruchipare. 

Dar această fiinţă spirituală nu putea să facă aceasta 
din cauza existenţei sale spirituale. Din cauză că avea 
aceeaşi natură cu Ahamot. 

De aceea, ea şi-a cerut sieşi să dea formă substanţei 
animalelor, care a provenit din propria ei convertire/ 
întoarcere şi care o dusese departe de lumina învăţătoare a 
Mântuitorului. 

Şi aceştia spun că ea e prima întruchipare a firii 
animalice din cel care este Tatăl şi împăratul tuturor 
lucrurilor, cât şi dintre acelea care sunt de aceeaşi fire cu el, 
adică a firii animalelor, pe care ei o numesc „din partea 
dreaptă" iar cele, care vin din pasiune şi din materie, ei le 
numesc „din partea stângă". 

Şi aceştia afirmă că el a creat toate lucrurile care au 
venit la existenţă după el, fiind în mod secret instruit pentru 
aceasta de mama sa. 

Şi pe această nouă creatură ei o numesc Mitropator 
(Mr|TpoiTaTopa) 52 , Fată Tată, Demiurg şi Tată, spunând că el 
este Tatăl firilor din partea dreaptă, adică al animalelor, dar 
şi Demiurgul / Creatorul celor din partea stângă, adică al 
materiei, fiind astfel regele tuturor. 

Pentru că ei spun că această entimemă, dorinţa de a 
face toate lucrurile în cinstea eonilor, a format chipurile 
acelora sau că Mântuitorul a făcut aceasta prin intermediul 
ei. 



52 Cf. Gr. l,p. 42. 



38 



Şi ea, în chipul nevăzutului Tată, a ţinut taina ei din 
Creator. Insă el în chipul Fiului unul-născut şi al îngerilor şi 
al arhanghelilor a creat, prin sine, chipurile celorlalţi eoni. 

2. De aceea spun aceştia, că el a fost creat drept Tată 
şi Dumnezeu a toate celor din afara Plenitudinii, fiind 
creatorul tuturor animalelor şi substanţelor materiale. 

Pentru că el a făcut aceasta, despărţind acele două 
lucruri a căror existenţă era confuză şi a făcut trupurile din 
substanţe netrupeşti, creând lucruri cereşti şi pământeşti şi 
devenind Tatăl sau Demiurgul tuturor lucrurilor materiale şi 
a animalelor, a celor din partea dreaptă aşadar, cât şi acelor 
din partea stângă, a luminii cât şi a lucrurilor grele, a celor 
care sunt deasupra cât şi a celor de dedesubt. 

El a creat 7 ceruri, deasupra cărora, spun ei, este 
Demiurgul 53 . Şi astfel ei îl numesc pe el cu termenul de 
Evdomada ('Ep6o|j,a5a) 54 şi pe mama lui, pe Ahamot, cu 
titlul de Ogdoada ( Oydoccda) 55 , păstrând pentru unul-născut 
şi pentru prima Ogdoadă, denumirea de Plenitudine. 

Cele 7 ceruri, spun ei, sunt mentale şi vorbesc despre 
ele ca despre îngeri, referindu-se la Demiurg ca la un înger 
purtător al asemănării lui Dumnezeu şi, în acest fel, se 
străduiesc să spună că Paradisul, situat deasupra celui de al 
treilea cer, este a celor patru îngeri care au puterea, din care 
Adam şi-a luat calităţile reale, pe când acesta discuta cu sine 
însuşi. 

3. Ei continuă ideea şi spun, că Demiurgul îşi imagina 
că el creează toate acele lucruri de la sine dar, în realitate, el 
a creat toate în conjuncţie / în împreunare cu puterea 
creatoare a lui Ahamot. 



53 Ideea celor 7 ceruri e foarte interesantă, pentru că ea apare atât în mitologia 
păgână a diferitelor popoare, dar şi în cazuri de înşelări demonice recente. 

O femeie îmi povestea despre existenţa a 7 sau a 1 ceruri văzute de un ortodox în 

vedere „dumnezeiască", printr-o complicată elucubraţie de idei. 

în vorbirea populară, a te simţi bine cu cineva sau pentru împlinirea unui vis, se 

traduce prin: „sunt în al 9-lea cer de fericire". 

De unde până unde avem ideea de atâtea ceruri în mentalitatea de azi? Ne 

interesează, pe noi, postmodernii, numărul cerurilor sau doar preluăm idei păgâne şi 

le dezvoltăm după cum ne taie capul? Această problemă merită atenţia noastră. 

54 Cf. Gr. l,p. 44. 

55 Ibidem. 



39 



El a creat cerurile, deşi le-a ignorat. A creat pe om, 
deşi nu a cunoscut oamenii. El a adus lumină pământului, 
deşi nu a cunoscut pământul. 

în acest fel ei declară, că el a nu a cunoscut formele 
tuturor lucrurilor pe care el le-a făcut şi nu le cunoştea, deşi 
însăşi existenţa lui era în propria sa mamă, ci îşi imagina 
doar că el singur a creat toate lucrurile. 

Mai departe ei spun, că această mamă a sa, a creat 
această înţelegere în mintea lui, din cauză că ea dorea să 
aducă în el posedarea acelui caracter, prin care el să fie 
izvorul şi mintea propriei sale esenţe şi regula absolută a 
oricărui fel de creaţie. 

Pe această mamă ei o numesc Ogdoada, înţelepciunea, 
Pământul, Ierusalimul, Sfântul Duh şi, cu un apelativ 
masculin: Domnul. Locul ei este unul indeterminat, pare-se 
deasupra Demiurgului, dar în afara Plenitudinii, care e 
sfârşitul. 

4. Astfel îşi reprezintă aceştia toate lucrurile 
materiale, ca şi când ar fi formate din trei pasiuni, adică din 
frică, supărare şi tulburare, adică, conform cu rostirile lor, au 
apărut cele care urmează: trupurile animalelor sunt formate 
din frică şi din convertire / întoarcere. 

Demiurgul e descris de ei ca datorându-şi propria sa 
apariţie din convertire. Existenţa tuturor celorlalte trupuri ale 
animalelor ei le atribuie fricii, adică şi sufletele animalelor 
iraţionale, cât şi ale fiarelor sălbatice, cât şi ale oamenilor 56 . 

Şi, din această cauză, el, Demiurgul, este incapabil să 
recunoască vreo fiinţă spirituală, fapt pentru care îşi 
imaginează că e Dumnezeu însuşi şi, din această cauză, e 
cunoscut prin profeţi : „Eu sunt Dumnezeu şi nu este nimeni 
în afară de mine" (îs. 46, 9). 



56 E interesant că gnosticii valorizau frica şi o vedeau ca pe un principiu dual: 
materialo-spiritual. Trupurile şi sufletele au apărut din frică. Dar ce fel de frică e 
aceasta, care poate naşte lucruri atât de disparate? în acelaşi timp ea naşte şi suflete 
dar şi trupuri şi cel care le creează nu poate să le distingă. 

57 Demiurgul e arătat ca un neştiutor, pentru ca să demonstreze de ce Dumnezeu are 
nevoie de Proroci. în sistemul gnostic, aşadar, Dumnezeu nu ştie să diferenţieze 
creaţia sa. Mai mult decât atât, nu ştie nici dacă e Dumnezeu sau nu şi profeţii nu 
sunt decât cei care îi mint pe oameni, că există numai un singur Dumnezeu, când 
Dumnezeu însuşi nu ştie dacă e Dumnezeu sau dacă mai există Dumnezei în afară de 
el. 



40 



Mai departe ei învaţă că duhurile rele provin din 
supărare. Astfel, răul, pe care ei îl numesc Cosmocrator 
(KooiiOKparopa) 58 , adică Stăpânitorul lumii, alături de 
demoni şi îngeri şi de orice altă fiinţă rea spirituală din cele 
care există, îşi au izvorul existenţei lor în afara lor 59 . 

Ei îl prezintă pe Demiurg ca fiind fiul mamei lor, 
adică a lui Ahamot şi pe Cosmocrator, ca o creatură a 
Demiurgului. 

Cosmocrator cunoaşte cele care sunt deasupra lui, 
fiindcă este un spirit rău, dar Demiurgul este un ignorant în 
această privinţă, deoarece este pur şi simplu un animal 60 . 

Mama lor, Ahamot, locuieşte deasupra cerurilor, adică 
într-o locuinţă intermediară, Demiurgul în locurile cereşti, 
adică în cele 7 ceruri, pe când Cosmocratorul în lumea 
noastră. 

Din nou apare ideea, că elementele trupeşti ale lumii, 
după cum am remarcat deja, vin din tulburare şi din 
neorânduială, adică din ce mai ruşinoasă sursă. 

Astfel pământul a răsărit din starea ei de toropeală 61 , 
apa din agitaţia pe care a produs-o frica ei, aerul din 

Totul e amestecat. Neştiinţa divină fiind atât de înmărmuritoare, nu le dă oamenilor 
nicio şansă de cunoaştere a lumii sau a lui Dumnezeu. 

Dumnezeul gnostic e un Dumnezeu fără conştiinţă de sine, un Dumnezeu care merge 
pe probabilisme sau care îşi inventează o existenţă într-un mod anapoda. 
Şi oamenii, ei, ce să mai creadă despre ei înşişi? Cum acţionează o antropologie 
deformată asupra vieţii oamenilor, când Dumnezeu nu are precizie ideatică? 
Analizele făcute pe teologiile vechilor religii, ne dă de înţeles faptul, că atunci nu 
era prea bine precizat rolul lui Dumnezeu şi al omului şi relaţiile dintre ei sau că 
aceste relaţii nu erau fireşti. Cercetarea ideilor religioase şi a practicilor religioase 
păgâne ne poate arăta foarte explicit inconsistenţa dintre ce se spunea că e omul şi ce 
simţea omul că e. 
ss Cf. Gr. l,p. 47. 

59 în comparaţie cu învăţătura ortodoxă, unde răul a provenit şi provine din voinţa 
contrară a creaturilor şi nu a fost creat de Dumnezeu şi nu reprezintă o fiinţă de sine 
stătătoare ci se constituie în deformarea, prin voinţă contrară, a fiinţei proprii, creată 
bună de către Dumnezeu, în sistemul gnostic răul e o fiinţă în sine sau o existenţă 
creată astfel de către Dumnezeu. 

Şi când răul e un dat primordial, bineînţeles că fiinţele create nu pot suporta 
consecinţele răului lor, pentru că răul reprezintă propriul lor mod de a fi. 
Gnosticii ipostaziau răul sau îl dezlegau de legătura lui cu alegerea umană. 

60 Răul e ridicat deasupra binelui sau a celui care creează lumea, ajungându-se la 
ideea că lumea nu e raţională ci iraţională şi răul e mai „inteligent" decât binele, 
pentru că răul poate privi „mai sus" decât binele. 

Constituţia lumii în desinenţă gnostică e o lume a haosului, o lume iraţională, în care 
răul şi frica joacă un rol mai mare decât virtutea sau persoana umană. Informaţia 
bombă e aceea că Demiurgul e un animal şi un animal a creat lumea. 

61 Se referă la Ahamot, mama lumii. 



41 



consolidarea supărării ei, pe când focul a fost produs de 
moarte şi corupţie, care se află în toate elementele, deşi ei 
învaţă că neştiinţa a fost ascunsă în cele trei pasiuni. 

5. Având astfel formată lumea, el [Demiurgul], deşi 
crease din pământ o parte din om, nu 1-a învăţat pe acesta că 
vine din pământ secetos, ci dintr-o substanţă nevăzută, 
formată din materie fluidă şi care permite unirea, şi după 
aceea, el închide acest proces, suflând în el partea animală a 
naturii sale. 

Pentru aceasta cel de al doilea 62 1-a creat pe om după 
chipul şi asemănarea sa. într-adevăr, partea materială a fost 
foarte aproape de aceea 63 . 

Dar merge prea departe imaginea în care, Dumnezeu 
este de aceeaşi substanţă cu omul. Pe de altă parte, s-a zis 
aici „animal" cu privire la asemănare, deşi substanţa lui a 
fost numită duh de viaţă, fiindcă vine dintr-o suflare 
duhovnicească. 

După toate acestea, el a făcut, spun ei, ca să se 
dezvolte peste el un strat de piele, şi prin aceasta ei înţeleg 
simţurile exterioare ale trupului 64 . 

6. Mai departe ei spun, că Demiurgul însuşi nu ştia că 
el a ieşit din mama sa Ahamot, care 1-a născut ca urmare a 
neîntreruptelor sale contemplaţii ale acelor îngeri, ce 
însoţeau pe Mântuitor şi care erau, ca şi ea, de natură 
spirituală. 

Aceasta a preluat acest avantaj al neştiinţei în propria 
sa progenitură, fără ca el să ştie acest lucru, în sensul că, 
fiind inoculat în acest suflet animal, care purcedea din sine şi 
fiind purtat într-un pântece material, mai apoi a crescut, în 
mod treptat, în putere, ajungând, la scurt timp, să aibă o 
minte desăvârşită. 

Astfel am să trec ca şi ei peste faptul că, fără vreo 
cunoaştere a unei părţi din Demiurg, omul a fost format de 
suflarea lui, printr-o purtare de grijă de nedescris, devenind 



62 Demiurgul. 

63 Pe care o descriu gnosticii. Sfântul Irineu vrea să spună aici că e adevărat, că 
Dumnezeu a făcut trupul omului din pământ. 

64 Din crearea omului în variantă gnostică observăm că el este eminamente materie. 
Chipul şi asemănarea sunt, de fapt, atribute ale animalului numit Demiurg. 



42 



un om duhovnicesc, prin suflarea simultană primită de la 
înţelepciune. 

Şi astfel el 65 a fost neştiutor, pentru că el nu îşi 
cunoaşte modul cum a venit la existenţă. Această venire la 
viaţă ei o numesc Biserica, ca un tip / simbol a Bisericii 

.•66 

cereşti . 

în concluzie, după ei, el este din neamul oamenilor, 
din care ei au fost concepuţi, având suflet animal din 
Demiurg, trupul său din pământ, partea sa trupească din 
materie şi omul spiritual din mama Ahamot. 



65 Demiurgul. După cum se poate observa, fraza de deasupra e interpretarea gnostică 
a întrupării Fiului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Fiul lui Dumnezeu, prin întrupare, 
„nu mai ştie" că e Dumnezeu şi află pe măsură ce creşte în înţelepciune. Poziţia 
gnostică vine în atingere sau e continuată de către teoriile protestante de mai târziu, 
care văd o privare de atotştiinţa Sa la Fiul lui Dumnezeu întrupat. 

66 Literal: de de-a supra. 



43 



Capitolul al 6-lea 

Cele trei componente ale omului născocite de aceşti 
eretici. Dumnezeu creează inutilităţi pentru ei. Trebuie să ne 
gândim şi la alţii. Despre abandonurile morale ale acestora. 



1 . Aceştia spun că există trei feluri de substanţe şi că 
acestea sunt materiale (adică fac parte dintre „cele din partea 
stângă"). 

Acestea sunt, cu necesitate, trecătoare, adică nu pot să 
primească vreun avânt al nestricăciunii. Fiecare existenţă 
animală însă (care sunt numite, ca fiind dintre cele care sunt 
„în partea dreaptă") e înţeleasă de către ei ca fiind, în acelaşi 
timp, materială şi spirituală şi că posedă ambele înclinaţii pe 
care le are. 

Partea spirituală e descrisă de ei ca plecând la sfârşitul 
omului, pentru că, fiind aici unită cu cel care este un animal, 
poate să îşi asume forma [pe care o are], ambele elemente 
fiind, în acelaşi timp, subiectul aceleiaşi discipline. 

Acest lucru numesc ei „sarea" şi lumina lumii" 67 (Mt. 
5, 13, 14). Substanţa animală are nevoie de un exerciţiu 
pentru a-şi înţelege simţurile trupeşti. 

Şi, din această cauză, ei spun că lumea a fost creată 
astfel, pentru că şi Mântuitorul a venit [îmbrăcat] tot în 
substanţa animală (pe care a primit-o prin liberă voinţă) şi 
prin aceasta El a putut să ne mântuiască. 

Pentru că aceştia afirmă, că El a primit primele 
intenţii ale acelora pe care El i-a mântuit, din care Ahamot, 
care era de esenţă spirituală, era diferit de El şi care a fost 
investit de Demiurg cu un Hristos animal, pentru că a primit 
o dispensă aparte, formată dintr-un trup cu o natură animală, 
deşi formată într-un mod de negrăit, astfel încât să fie văzut 
şi atins şi în stare să îndure suferinţa. 

In acelaşi timp, ei refuză să accepte că El Şi-a asumat 
ceva material, adică natura Sa umană, pentru că fără aceasta 
nu este posibilă mântuirea 68 . 



67 Se referă la disciplina, am putea să-i spunem „ontologică" a omului, aceea de a fi 
trup şi suflet şi de a se accepta ca atare. 



44 



Mai departe, aceştia susţin că distrugerea tuturor 
lucrurilor va avea loc 69 , când tot ceea ce este duhovnicesc va 
avea forma şi desăvârşirea prin cunoaştere iar prin aceasta ei 
înţeleg drept „om duhovnicesc", pe cel care a căpătat 
înţelepciunea desăvârşită a lui Dumnezeu şi a fost iniţiat de 
către aceia în tainele lui Ahamot. Aşa se numesc pe sine 
persoanele [care iniţiază în mistere]. 

2. Aşadar, omul animal este instruit în lucruri 
animalice. Fiecare om este mântuit prin lucrările acelora şi 
printr-o credinţă puternică, când omul nu a dobândit încă 
înţelepciunea desăvârşită. 

Ei spun că noi, cei ai Bisericii, suntem acele persoane 
[care nu avem această înţelepciune desăvârşită]. Tocmai de 
aceea, aceştia susţin că noi avem nevoie de fapte bune, 
pentru că altfel este imposibil să ne mântuim. 

Dar pe ei înşişi se cred că sunt, fără îndoială, mântuiţi 
şi posedă mântuirea, nu în sensul că ei o stăpânesc, ci pentru 
că ei sunt duhovniceşti prin firea lor . 

însă, e imposibil ca firea trupească să se 
împărtăşească de mântuire (mai ales, dacă noi suntem 
incapabili să o primim), după cum e imposibil ca firea divină 
(prin care ei îşi înţeleg propria lor persoană) să cadă sub 
puterea păcatului sau a oricăror alte acţiuni cu care ei sunt 
indulgenţi. 

Căci precum aurul, când e introdus în murdărie îşi 
pierde din frumuseţea sa, dar îşi păstrează calităţile proprii, 
murdăria neavând puterea să strice aurul, tot la fel, afirmă ei, 
nu pot nici ei pierde ceva prin suferinţa inimii sau nu-şi pot 



întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, asumarea firii omeneşti în ipostasul Să cel 
veşnic, este începutul mântuirii noastre. Fără acest prim pas, urmat de celelalte fapte 
mântuitoare ale lui Hristos, nu putem vorbi despre mântuirea noastră. 

69 O replică gnostică a transfigurării lumii înainte de Judecata finală. 

70 După cum observăm, gnosticii îşi arogau o îndumnezeire prin natura umană, fără 
aportul lui Dumnezeu. Ei îşi considerau ontologia de alt grad decât a muritorilor de 
rând şi considerau că sunt de altă fire, net superioară celor a creştinilor. 

Cu alte cuvinte, orice ar fi făcut pe plan personal sau social ei erau deja mântuiţi, 
aportul faptelor umane sau al harului şi al credinţei fiind eludat definitiv. Deci avem 
aici o îndumnezeire prin naştere sau o transmitere de natură perfectă, din generaţie 
în generaţie, fără vreo legătură cu opera de mântuire a lui Hristos. 



45 



pierde firea lor duhovnicească, oricare ar fi faptele trupeşti 

7 1 

în care ei ar fi implicaţi . 

3. Dar aceştia trec peste faptul că „cel mai desăvârşit" 
dintre ei, cum aceştia afirmă fără frică, sunt toţi aceia care au 
fapte negate de Scriptură, atunci când ea zice: „toţi cei care 
vor face astfel de lucruri, nu vor moşteni împărăţia lui 
Dumnezeu" (Gal. 5, 21). 

Căci spre exemplu ei nu au nicio mustrare de 
conştiinţă referitoare la mâncărurile din carne sacrificate 
idolilor, imaginându-şi că nu pot avea în acest fel niciun 
contact cu spurcăciunea. 

Dar la orice urâtă prăznuire în cinstea idolilor, aceştia 
sunt primii care se adună şi păcătuiesc prin aceea, că unii 
dintre ei nu se ţin departe de spectacolele sângeroase, care 
sunt urâte atât de Dumnezeu cât şi de oameni şi în care 
gladiatorii ori se bat cu animale sălbatice ori se luptă câte 
doi, unul împotriva altuia. 

Alţii dintre aceştia se lasă pradă poftelor trupeşti cu 
cea mai mare lăcomie, deoarece susţin că lucrurile trupeşti 
sunt permise datorită naturii trupeşti pe care o avem, pe când 
lucrurile duhovniceşti sunt date celor care sunt duhovniceşti. 

Pe când alţii gândesc, în afara învăţăturii, după cum în 
mod frecvent ne mărturisesc acele femeie, care au fost atrase 
de către ei şi care s-au reîntors mai apoi la Biserica lui 
Dumnezeu, cunoscând astfel ele însele toate erorile lor pe 
de-a-ntregul. 

Alţii, în mod deschis şi fără să roşească, au devenit 
foarte îndrăgostiţi de anumite femei, seducându-le pe acelea 
şi despărţindu-le de soţii lor şi căsătorindu-se cu ele. 

Alţii au pretins la început că vor trăi cu totul în 

79 

simplitate cu femeile lor, ca şi cu nişte surori , dar s-a 



71 Firea umană era, după ei, ceva care nu prezintă schimbări sau alterări. Gnosticii 
refuzau orice dinamism al firii dar şi orice pervertire a ei, de unde tragem concluzia 
că nu acceptau, pentru ei înşişi, o contaminare de păcatul originar. 

Comparaţia cu aurul însă, cu un metal, nu este proprie pentru firea umană. Firea 
umană suferă transformări atât în bine cât şi în rău. 

Părintele Dumitru Stăniloae, într-un admirabil articol dedicat Prea Curatei Stăpâne, 
spunea că păcatul este „o slăbire a naturii umane în adâncurile ei ontice... o 
modificare a firii în lăuntrul ei", cf. Pr. Prof D.fumitru] Stăniloae, învăţătura despre 
Maica Domnului la ortodocşi şi catolici, în rev. Ortodoxia, II (1950), nr. 4, p. 562. 

72 Din acest fragment rezultă faptul că exista ideea de căsătorie duhovnicească între 
soţi, adică fără relaţii sexuale. 



46 



dovedit cu timpul, că ei aveau alte gânduri, pentru că 
surorile au născut copii, împreună cu presupuşii lor „fraţi". 

4. Aşadar, aceştia comit tot felul de fapte reprobabile 
şi impietăţi şi apoi vin la noi şi se prezintă ca cei mai 
neştiutori şi nevrednici oameni (deşi frica de Dumnezeu este 
cea care ne apără de toate păcatele, care se gândesc că există 
pe această lume), pe când ei se înalţă pe sine şi se cred 
desăvârşiţi şi „aleşi". 

Căci ei spun că noi primim în mod gratuit harul, de 
aceea se va lua din nou de la noi 73 (Mc. 4, 25; Le. 19, 26). 
Insă, dacă ei au harul printr-o primire specială, acesta se 
pogoară de sus peste ei, într-un mod nespus şi în mod 
nedescris se uneşte cu aceştia. 

Tocmai de aceea trebuie să-ţi dai o mai mare silinţă în 
ceea ce îi priveşte. Şi, mai ales, trebuie să ştii că orice cale 
este potrivită pentru aceia, care practică o unire cu misterele. 

Ei pot să te convingă să crezi în acelea, folosind 
adesea cuvintele, de altfel foarte adevărate: „Oricine din 
lume, care iubeşte o femeie ca să obţină o împreunare cu ea, 
nu este din adevăr şi nu va dobândi adevărul. Insă oricine se 
căsătoreşte cu o femeie, nu va dobândi adevărul, dacă va 
cădea sub puterea poftei". 

Şi pentru aceste lucruri ei ne spun nouă, că aceia pe 
care ei îi numesc „animale" şi îi descriu ca fiind lumeşti, 
trebuie să practice înfrânarea şi faptele bune, căci prin 
acestea pot obţine măsura căii de mijloc, încă pentru cei care 
sunt recunoscuţi drept „duhovniceşti şi desăvârşiţi", aceste 
lucruri nu sunt absolut necesare. 

Dar cei care nu sunt conduşi ca aceia, care intră în 
Plenitudine, vor fi aruncaţi afară ca nişte oameni slabi, 
nestatornici şi rupţi de desăvârşire. 



73 Harul ni se dă gratuit, e adevărat, prin Sfântul Botez, dar pe el nu îl mai simţim 
decât pentru neîngrijirea noastră de cele duhovniceşti. 

Iată ce spunea Sfântul Ioan Gură de Aur în acest sens: „vrednicia, odată dăruită din 
iubire de oameni - adică înfierea, sfinţenia, harul Duhului - nimeni nu ne-o mai 
poate răpi vreodată, afară doar de suntem delăsători... După ce am primit harul lui 
Dumnezeu, totul depinde de noi şi de râvna noastră, (ca) să arătăm o bună dispoziţie 
faţă de cele dăruite nouă, (şi) ca să ne facem vrednici de daruri şi mai mari", cf. 
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale, trad. din limba greacă veche de Pr. 
Marcel Hancheş, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2003, p. 91. 



47 



Capitolul al 7-lea 

Mama lui Ahamot, când toate odraslele ei vor fi 
desăvârşite, va intra în Plenitudine, împreună cu toţi 
oamenii care vor fi duhovniceşti. Demiurgul, împreună cu 
oamenii animal vor trece la calea de mijloc. Toţi oamenii 
trupeşti vor merge la pieire. Părerile lor blasfematorii 
împotriva întrupării celei adevărate a lui Hristos din 
Fecioara Măria. Părerile lor înţelese ca profeţii. Prostia 
Demiurgului. 



1. Când toate odraslele ei vor ajunge desăvârşite, ei 
mărturisesc că mama lor Ahamot va trece de la starea 
aceasta intermediară şi va intra în Plenitudine şi toate vor 
avea drept mire pe Mântuitorul, care s-a născut din toţi 
Eonii, putând astfel avea loc o unire între Mântuitorul şi 
înţelepciunea, care este Ahamot. 

Astfel, aceia sunt mire şi mireasă şi cămara de nuntă 
este întregul spaţiu al Plenitudinii. Apoi seminţele spirituale 
vor fi aruncate în sufletele lor animale devenind duhuri 
inteligente şi, într-un mod irezistibil şi nevăzut, vor intra 
înăuntrul Plenitudinii şi vor fi miri şi mirese asemenea 
acelor îngeri, care slujesc pe Mântuitorul. 

Demiurgul însuşi va trece în locul bunicii sale 
înţelepciunea, într-un loc intermediar. In acest loc de mijloc 
vor locui sufletele adormite ale drepţilor, însă nu va fi 
admisă nicio natură animală în Plenitudine. 

Când vor avea loc toate aceste lucruri care sunt 
descrise aici, va fi un foc, care va apare în întreaga lume şi o 
va aprinde şi la fel şi pe oameni. 

Acesta va distruge toate câte există şi va nimici orice 
fel de existenţă. Ei afirmă că Demiurgul nu a ştiut niciunul 
dintre aceste lucruri mai înainte de venirea Mântuitorului. 

2. Mai există însă şi unii care susţineau, că el a produs 
pe Hristos, ca pe propriul său fiu, dar dintr-o natură animală 
şi această menţiune i-a fost făcută de către proroci. 

Acest Hristos a trecut prin Măria ca un jet de apă 
printr-un canal şi apoi, el [Demiurgul], a descins asupra Lui, 



48 



sub formă de porumbel, la Botez, căci Mântuitorul aparţine 
Plenitudinii şi a fost format prin combinarea tuturor 
eforturilor celor care locuiesc în muşuroi precum furnicile. 

El a existat într-o formă spirituală căci purcede din 
Ahamot. Tocmai de aceea ei susţin, că Domnul nostru şi-a 
păstrat numele de Primul-născut şi statutul de component al 
primei tetrade, dar a fost compus şi din cele patru substanţe, 
rămânând spiritual, pentru că El a avut chipul lui Ahamot. 

Prin cele care a fost animal, [Mântuitorul] a fost făcut 
de Demiurg printr-o dispensă specială, pentru că a fost 
format ca om, dar cu o înfăţişare de negrăit. 

Dar în cele ce este Mântuitorul nostru, toate acestea 
vin din aceia că porumbelul s-a coborât peste El 74 . De aceea 
El a fost liber de orice suferinţă, pentru că nu era posibil ca 
El să sufere, fiind incomprehensibil şi invizibil 75 . 

Şi pentru această raţiune, Duhul lui Hristos, care a 
locuit peste El, 1-a părăsit când a ajuns în faţa lui Pilat 76 . 

Mai departe, ei susţin că El, cu toate că nu putea fi 
văzut, a primit de la mama sa Ahamot să fie un subiect al 
suferinţei. 

Căci, dacă nu se întâmpla acest lucru, era imposibil ca 
El, o fiinţă spirituală şi nevăzută să fie Demiurgul însuşi. Şi 
tocmai de aceea, spun ei, acest Hristos animal, format în 
mod tainic, printr-o dispensă specială, a trecut prin suferinţă, 
căci mama putea să arate, prin el, un tip al lui Hristos şi 
anume, cel prin care el se coboară până la Cruce şi 
împărtăşindu-se de forma lui Ahamot, adică în ceea ce 



74 Cu alte cuvinte, Hristos nu e pentru ei Dumnezeu şi om odată cu întruparea Sa din 
Prea Curata Fecioară, ci, prin naştere, primeşte numai umanitatea iar la Botez S-a 
coborât peste El divinitatea Fiului, numită de ei: Mântuitorul. 

Sistemul gnostic nega întruparea reală a Fiului lui Dumnezeu, vorbea despre o 
naştere aparentă a Sa din Prea sfânta Fecioară şi de o unire morală sau simbolică, în 
sens nestorian, a divinităţii cu umanitatea în persoana lui Hristos. 

75 Hristos ca om putea să sufere pentru că era simplu om pentru ei. Dar Mântuitorul 
nu putea să sufere pentru că El locuia, în mod nevăzut, în Hristos, fiind 
incomprehensibil pentru oameni. 

Se observă foarte uşor faptul că Mântuitorul era, de fapt, Sfântul Duh. Suferinţa lui 
Hristos îi revine umanităţii dar nu există o relaţie de unire ipostatică a umanităţii şi a 
divinităţii în persoana lui Hristos. Mântuirea nu e posibilă pentru că nu există o unire 
reală între Dumnezeu şi om. 

76 Acest amănunt fantastic habar am pe ce se poate baza. Există vreo scriere apocrifă 
care spune acest lucru? Sau suferinţa lui Hristos şi cuvintele Sale pe cruce sunt 
interpretate în sensul părăsirii lui Hristos de către divinitatea Sa? 



49 



priveşte substanţa ei. Şi, prin aceasta, ei declară că toate 
aceste lucruri au corespondent cu cele care se petrec sus 77 . 

3. Mai mult decât atât, ei susţin că acele suflete, care 
posedă seminţele lui Ahamot, sunt superioare celorlalte şi că 
sunt iubite cu mai mare dragoste de către Demiurg decât 
toate celelalte, deşi el nu cunoaşte adevărata cauză a 
existenţei lor, ci numai imaginile pe care le are prin 
favoarea lor. 

Tocmai de aceea ei afirmă, că prin aceste suflete, 
Demiurgul, cu ajutorul Prorocilor, a aşezat pe preoţi şi pe 
regi. Şi de aceea multe lucruri au fost spuse prin cele văzute 
de către Proroci, care au fost înzestraţi cu o înaltă natură 
transcendentă. 

Mama însă a spus mai multe decât lucrurile dezvăluite 
de sus, atât prin ei dar şi prin sufletele care au fost formate 
prin Demiurg. Pentru aceasta ei împart profeţiile în diferite 
clase, conferindu-le, o parte, mamei, o a doua progeniturilor 
ei şi o a treia parte Demiurgului. 

în acest mod, aceştia afirmă că Iisus a spus câteva 
lucruri sub influenţa Mântuitorului, altele sub influenţa 
mamei, altele sub influenţa Demiurgului şi pe care noi le 
vom arăta mai departe în lucrarea noastră. 

4. Demiurgul, în timpul când nu ştia acele lucruri, 
care erau mult mai înalte decât sine, a fost surprins de 
anunţurile făcute prin intermediul Profeţilor, dar le-a tratat 
pe ele cu dispreţ, atribuind cele zise unei singure cauze sau 
la mai multe în acelaşi timp: fie duhului profetic, care are 
puterea să le anunţe sau oamenilor sau unui sfat viclean al 
celor de jos. 

De aceea a rămas ignorant până la apariţia Domnului. 
Dar ei relatează că atunci, când Domnul a venit, Demiurgul 
a învăţat toate acele lucruri de la El şi bucurându-se de toate 
cele auzite s-a unit, cu bucurie, cu El. 

Aceşti amintesc că Demiurgul este centurionul 
menţionat în Evanghelie, care s-a adresat Mântuitorului cu 
cuvintele: „pentru că şi eu am soldaţi şi servitori sub 



77 Se referă la ceea ce se petrece în ceruri, în sistemul ceresc gnostic. 



50 



ascultarea mea; şi tot ceea ce eu le spun, ei le face" (Mt. 8, 9 
şi Le. 7, 8) 78 . 

Tocmai de aceea Demiurgul va continua să 
administreze lucrurile acestei lumi cât este nevoie şi cât e 
potrivit să o facă şi, în mod special, el îşi exercită o mare 
grijă faţă de Biserică. 

In acelaşi timp el influenţează cunoaşterea celor care 
s-au pregătit pentru el şi anume, el putând să obţină locuirea, 
în ei, a mamei. 

5. Ei concep trei feluri de oameni: duhovniceşti, 
trupeşti şi animalici, reprezentaţi de Cain, Abel şi Set. 

Există astfel trei naturi, care nu pot locui mult într-o 
persoană, dar constituie diferite feluri de oameni. 

Cei trupeşti sunt, bineînţeles, în stare de stricăciune. 

Cei animalici, dacă pot să aleagă ceva mai bun, ei 
repauzează în locul intermediar, dar dacă aleg ceva şi mai 
rău, ei merg spre distrugerea lor. 

Despre cei duhovniceşti aceşti spun, că sunt seminţele 
prime semănate de Ahamot, ei fiind disciplinaţi şi hrăniţi de 
el, fiind, pe de o parte, sufletele curate şi care au atins 
perfecţiunea (deşi, prin ele însele, sunt slabe) şi care vor fi 
miresele Mântuitorului, ca şi îngerii, dar ale căror suflete 
animale vor trebui să se odihnească pentru veşnicie 

70 

împreună cu Demiurgul în locul intermediar . 

Dar ei împart şi sufletele animale între ele, pentru că 
unele sunt bune iar altele sunt rele. Cele bune devin astfel 
pentru că sunt capabile să primească sămânţa duhovnicească 



78 E debusolant modul de exegeză al Scripturii făcut de către gnostici. Amănuntele de 
care ei se legau sunt din cele mai insolite, dar ei le arogă o interpretare 
surprinzătoare. 

în acest pasaj observăm că centurionul nu numai că are un simbolism aparte, fapt 

foarte adevărat într-o citire duhovnicească a Sfintei Scripturi, dar el este chiar 

Demiurgul. 

Demiurgul însă are o ştiinţă imperfectă. El ştia mai puţin decât ştiau Profeţii iar 

Hristos vine ca să îl înveţe pe Demiurg lucruri pe care el nu le ştia. Ierarhia cerească 

gnostică este ascendentă şi surprinde tocmai prin aceea că divinităţile sunt mult mai 

neştiutoare, uneori, decât oamenii din subordinea lor. 

79 Dacă Hristos e, de fapt, Mântuitorul şi un om născut din Prea Curata Fecioară şi 
omul duhovnicesc are sufletul spiritual, locuind împreună cu Mântuitorul, atunci 
sufletul animal este cu Demiurgul pentru veşnicie. Separaţia dintre divinitate şi 
umanitate în Hristos se găseşte şi la nivel uman, pentru că omul e tripartit: trup, 
suflet animal şi suflet duhovnicesc. La rândul său sufletul animal este bun sau rău. 



51 



iar cele rele sunt, prin natura lor, incapabile să primească 
această sămânţă. 



52 



Capitolul al 8-lea 

Cum au pervertit valentinienii Scripturile pentru ale 
servi drept suport al propriilor lor opinii neevlavioase 

1. Astfel, cu sistemul lor, care nu are nimic din ceea 
ce au prezis Prorocii sau din gândirea Domnului sau din 
ceea ce au crezut Apostolii, tocmai cu acesta se laudă ei în 
faţa tuturora, afirmând că au prin acesta o cunoaştere 
desăvârşită. 

însă ei au strâns în cadrul său 80 , puncte de vedere din 
alte surse decât Scripturile [creştine]. Ca să folosesc un 
proverb cunoscut, ei se străduiesc să ţeasă funii din nisip, 

Q 1 

dorind să conexeze lucrurile nesigure ale straniilor lor 
păreri cu parabolele Domnului, cu zicerile Profeţilor şi cu 
cuvintele Apostolilor, pentru a nu părea că schema lor 
[filosofică] nu are un suport. 

în acest fel ei tratează cu indiferenţă sensul 
[adevărului] şi legătura cu Scripturile şi stau foarte departe 
prin opiniile lor [de acestea], dezmembrând şi distrugând 
adevărul 82 . 

Prin luarea unor pasaje şi prin îmbrăcarea lor într-o 
altă formulă, părut nouă, scoţând astfel un lucru din altul 

Ol 

[anterior], aceştia înşală pe mulţi prin reaua lor artă de a 



Al sistemului teologic gnostic. 

81 Literal: probabile. 

82 Colajul de adevăr şi minciună din orice sistem teologic eretic nu face decât să 
ucidă adevărul, aspectul holistic al adevărului. Nu e de ajuns să existe pe ici pe colo 
câte o fărâmă de adevăr, ci adevărul trebuie spus integral, fără diminuare, fără o 
ciumpăvire a lui. 

Sfântul Irineu atenţionează foarte bine aici că adevărul este dezmembrat în sistemul 

gnostic, pentru că se iau bucăţi de adevăr, la întâmplare şi se unesc cu minciuna 

crasă. 

Degeaba spun şi ereticii părţi de adevăr, bucăţi de adevăr în scrierile lor, dacă, pe de 

altă parte, ei distrug omogenitatea adevărului, totalitatea lui. 

Adevărul, în concluzie, poate fi distrus prin omiterea unor părţi din el sau prin 

amestecarea lui cu minciuna. 

83 A fi eretic înseamnă, până la urmă, a poseda o mare şi satanică „artă" a disimulării, 
a manipulării de tot felul. Toate ereziile se bazează ori pe combinarea adevărului cu 
minciuna ori pe texte înţelese în afara contextului lor. 

Manipularea oamenilor nu se face cu adevărul, ci cu adevărul diminuat, cu adevărul 

în care se insinuează, mai puţin evident pentru mulţi, dimensiunea satanică a 

minciunii. 

Se strecoară minciuna în teritoriul adevărului şi adevărul începe să fie folosit pentru 

a se ajunge la o altă închinare, străină de Biserica lui Dumnezeu şi de adevărata 



53 



QA 

adapta cărţile descoperirii Domnului cu propriile lor 
opinii. 

Această manieră de lucru însă este una prin care se 
transformă o imagine frumoasă a unui rege, construită foarte 
ingenios de un artist, asemenea unei bijuterii preţioase, în 
ceva asemenea faptului, când se face acelaşi lucru de către 
un om, care ia toate pietrele nestemate, le rearanjează şi le 
pune la un loc [dar nu în forma acelui rege frumos], ci a unui 
câine sau a unei vulpi şi aceasta într-un mod mediocru de 
execuţie. 

De aceea, a susţine şi a vrea să fie crezută această 
imagine, drept imaginea unui rege, care a fost construită de 
un artist ingenios, formată din nestemate, care au fost 
admirabil puse la un loc de primul artist, formând imaginea 
unui rege, dar care apoi a fost transformată de un altul într-o 
formă de câine şi fără să preţuiască nestematele, se va 
dovedi, că acesta a fost făcut de un ignorant, care nu a 
înţeles că trebuie să facă o imagine a unui rege, ci s-a decis 
să facă din ele ceva mizerabil, asemenea unei vulpi, dintr-o 
imagine frumoasă a unui rege. 

Or în acelaşi fel se comportă şi aceste persoane, care 
peticesc, de comun acord, vechile fabule ale femeilor. Şi ei 
doresc prin aceasta ca să ne tragă, cu putere, prin propriile 
lor legături, cuvinte, expresii şi parabole, oriunde s-ar găsi 
ele şi să le adapteze revelaţiilor lui Dumnezeu, care nu au la 
bază [niciun fel de] ficţiuni. 

Noi am afirmat deja acest lucru, când ei vorbesc de 
cele care provin din interiorul Plenitudinii. 

2. Şi repet faptul, că toate acelea care ies din 
Plenitudinea lor, ei urmează să facă din ele lucruri 
acomodate cu Scripturile. 

De aceea afirmă, că Domnul a venit la plinirea vremii 
în lume ca să îndure suferinţa şi, prin acest sfârşit, El a putut 
arăta astfel pasiunea / patima, care a cuprins ultimul eon şi a 
putut, prin sfârşitul Său, să anunţe încetarea acelei tulburări 
care apăruse între eoni. 



sfinţenie. în mod cât se poate de nedrept, se folosesc cuvintele lui Dumnezeu pentru 
a se instiga la păcat, la sinucidere, la erezie sau la ură. 
84 Literal: oracolele Domnului. 



54 



Mai departe, fata de 12 ani, fiica conducătorului 
sinagogii 85 (Le. 8, 41 sqq), când Domnul S-a apropiat de ea 
şi a înviat-o, aceasta a fost un tip al lui Ahamot, cel care este 
Hristosul lor şi prin extinderea de sine a acesteia, dăruie 
forme şi pe care ei le percep drept lumina care o 
abandonează pe ea. 

A Q/Z 

Insă acest Mântuitor al lor apare din Ahamot , când e 
în afara Plenitudinii, printr-un fel de avort. Şi pentru acesta 
afirmă ei, că a spus Pavel în Epistola către Corinteni: „ Şi la 
ultimul dintre toţi, El mi S-a arătat şi mie, ca unuia născut 
prematur" (I Cor. 15, 8). 

In alt loc iarăşi se revine la Mântuitorul, care însoţeşte 
pe Ahamot şi se declară despre el în aceeaşi epistolă, atunci 
când spune 87 : „O femeie se cuvine să poarte acoperământ 
(veil) pe capul ei, din cauza îngerilor" (I Cor. 11, 10) 88 . 

Acum, acest Ahamot, când Mântuitorul vine de la ea, 
aduce cu sine un văl cu care îşi acoperă smerenia, după cum 
a făcut şi Moise, când şi-a pus un văl peste faţă. 

Astfel ei afirmă că patimile pe care ea le-a îndurat 
sunt arătate de Domnul pe cruce. 

Când El a zis: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de 
ce M-ai părăsit?" (Mt. 27, 46), El ar fi arătat, în mod 

A QQ 

explicit, că înţelepciunea a fost pustiită de lumină şi a fost 
reţinută de Margine, de la care s-a avansat în continuu. 

Chinul său a fost arătat, atunci când Domnul a zis: 
„Sufletul Meu este plin de supărare, până la moarte" (Mt. 
26, 38), frica sa prin cuvintele: „Tată, dacă e posibil, fă să 
treacă de la Mine paharul acesta!" (Mt. 26, 39) şi uimirea sa, 
când El a zis: „Şi ce voi spune, nu ştiu" (In. 12, 27). 



85 Fiica lui Iair. 

86 Literal: ea. Am vrut să fie mai lizibil înţelesul frazei. 

87 Se referă la Sfântul Pavel. 

88 în NKJ (New King James, Version 1982) se stipulează varianta: „un simbol al 
autorităţii pe capul ei". în ed. BOR 1988: „semn de supunere asupra capului ei". în 
LUO (Luther Bibel, ed. 1912), „să aibă semnul puterii pe capul ei". Ed. Cornilescu: 
„să aibă pe cap un semn al stăpânirii ei". în SCR (Scrivener 1894 NT): „să aibă 
puterea pe capul ei". 

în ultima variantă, poate avea următoarele interpretări: autoritatea, dreptatea, 
libertatea, capacitatea, puterea divină, hotărârea puterii etc. Cf UBS (un dicţionar 
grecesc) avem în discuţie, în cazul lui I Cor. 11, 10, un semn subiectiv al autorităţii 
bărbatului asupra femeii. 

89 Părăsită. 



55 



3. Şi de asemenea aceştia învaţă că Domnul a arătat, 
că sunt trei feluri de oameni şi anume: trupeşti, când El a 
fost întrebat de acela: „Ce să fac ca să-Ţi urmez Ţie?" (Le. 
9, 57) [şi El i-a răspuns:]„Fiul omului nu are unde să-Şi 
culce capul" (Le. 9, 58); animalici, când El a spus celui care 
declara: „Eu vreau să îţi urmez Ţie, dar lasă-mă mai întâi să 
îmi iau la revedere de la cei din casa mea" (Le. 9, 61): „Nu 
poate un om, care pune mâna pe plug să se uite înapoi, 
pentru că nu e potrivit pentru împărăţia cerurilor" (Le. 9, 
62). 

Pe aceşti oameni ei îi declară o clasă umană 
intermediară, deşi ei fac aceasta gândind, că profesează un 
lucru măreţ, care lărgeşte numărul celor drepţi, deşi refuză 
să-I urmeze Lui, pentru că sunt copleşiţi de iubirea de avuţii 
şi nicidecum de o bogăţie a desăvârşirii. 

Dar şi oameni duhovniceşti, când El a zis: „Lasă pe 
morţi să-şi îngroape morţii lor, apoi mergi şi predică 
împărăţia lui Dumnezeu" (Le. 9, 60) şi când El a zis către 
Zaheu vameşul: „Grăbeşte-te şi te coboară, căci în ziua 
aceasta trebuie să locuiesc în casa ta" (Le. 19, 5). 

Aceştia spun despre ei înşişi că aparţin clasei 
oamenilor duhovniceşti. 

Astfel parabola aluatului, pe care femeia 1-a ascuns în 
trei măsuri de făină (Mt. 13, 33) este pentru ei o referire la 
cele trei clase de oameni. 

Conform învăţăturii lor, femeia este înţelepciunea iar 
cele trei măsuri de făină sunt cele trei feluri de oameni, adică 
oamenii duhovniceşti, animalici şi trupeşti. Aluatul este 
Mântuitorul însuşi. 

Dar şi Pavel s-ar referi - după ei - la cele trei 
categorii de oameni, adică trupeşti, animalici şi 
duhovniceşti, atunci când zice: „Ca cei trupeşti aşa sunt cei 
trupeşti" (I Cor. 15, 48), alt loc: „Dar omul animalic nu 
primeşte lucrurile Duhului" (I Cor. 2, 14) şi altul: „Cel 
duhovnicesc este cel care judecă toate lucrurile" (I Cor. 2, 
15). 



56 



Referitor la versetul „Omul animalic 90 nu primeşte 
lucrurile Duhului", ei afirmă că acest lucru s-a spus despre 
Demiurg, care, ca fiinţă animală, nu-şi cunoaşte mama, care 
este [de esenţă] spirituală şi nici progeniturile ei şi nici eonii 
Plenitudinii. 

Mântuitorul ar fi primit primele fructe ale celor care 
au fost mântuiţi de către El, după cum declară şi Pavel, 
atunci când afirmă: „Şi dacă primele fructe sunt sfinte, şi 
ceilalţi sunt de asemenea sfinţi" (Rom. 11, 16). 

Ei învaţă că expresia „primele fructe" arată pe cei care 
sunt duhovniceşti iar „ceilalţi" 91 sunt Biserica celor 
animalici, cei pe care El Şi i-a asumat şi pe care i-a unit 92 cu 
Sine, dacă El este aluatul. 

4. De altfel, Ahamot s-a rătăcit de Plenitudine şi a 
primit forma de Hristos şi a urmat Mântuitorului, căci ei 
spun că aceasta a fost indicat, atunci când El a zis, că a venit 
după oaia cea pierdută 93 (Le. 15, 4 sq). 

Aceştia explică faptul, că oaia cea rătăcită înseamnă 
mama lor, adică Biserica, care a semănat. Rătăcirea ei 
înseamnă numai că ea a stat afară de Plenitudine, într-o 
stare de multe pătimiri, din care ei derivă această origine a 
ei. 

Femeia care îşi mătura casa şi a găsit monedele (Le. 
15, 8 sq) este pentru ei înţelepciunea cea de sus, care şi-a 
uitat entimema, pe care, după puţin timp, şi-a redescoperit-o, 
pentru că toate lucrurile au fost curăţite de către venirea 
Mântuitorului. 

Cauza acestei curăţiri este, după ei, reintrarea în 
Plenitudine. 

Ei spun că Simeon, „care a luat pe Hristos în mâinile 
Sale şi a dat slavă lui Dumnezeu, şi a zis: Acum, Doamne, 
eliberează pe robul Tău în pace, după cuvântul Tău" (Le. 2, 
28-29) a fost un tip al Demiurgului, care la venirea 



90 Eu aş fi tradus „the animal man" tot ca om trupesc, cum de fapt avem în 
traducerile noastre scripturale. Dar ei fac distincţie netă între omul trupesc şi cel 
animalic, care nu pare să aibă conotaţia negativă, pe care o are pentru noi. 

91 O traducere contextuală a lui „lump", pe care nu puteam să o traduc cu „grămadă". 

92 Literal: I-a amestecat cu Sine. 

93 Literal: oaia care a greşit, care a păcătuit. 



57 



Mântuitorului a învăţat să-ţi schimbe locul şi să dea 
mulţumire Adâncului (tco BuGco) 94 . 

Ei adaugă că prin Ana, despre care se spune în 
Evanghelie că era o Profetesă şi care, după 7 ani trăiţi cu 
soţul ei şi-a petrecut restul vieţii în văduvie (Le. 2, 36 sq), 
atunci când L-a văzut pe Mântuitorul şi L-a recunoscut şi a 
vorbit de El tuturor, a fost cel mai evident indicată Ahamot, 
care a privit puţin pe Mântuitorul cu îngerii Săi şi a locuit tot 
restul timpului în locul intermediar, aşteptându-L pe El până 
va veni din nou, ca să îi dea înapoi pe propriul ei consort. 

Numele ei este de asemenea arătat de Mântuitorul 
când El a zis: „A fost găsită dreaptă înţelepciunea de către 
toţi fiii ei" (Le. 7, 35). 

La fel şi Pavel a zis: „Căci noi spunem înţelepciunea 
celor care sunt desăvârşiţi" (I Cor. 2, 6). 

Prin aceste cuvinte ei cred că Pavel vorbeşte despre 
unirea cu Plenitudinea, arătând că aceasta înseamnă a fi una. 

La asta cred ei că se referă Pavel, când vorbeşte 
despre unirea conjugală în această viaţă, exprimată de el prin 
cuvintele: „Aceasta este Taină mare, dar eu zic în Hristos şi 
Biserică" (Efes. 5, 32). 

5. Mai departe, ei învaţă că Ioan, Ucenicul Domnului, 
vorbeşte despre prima Ogdoadă. Ei spun că Ioan, ucenicul 
Domnului a dorit să arate modul de apariţie al tuturor 
lucrurilor, explicând că Tatăl a creat totul, El fiind astfel un 
principiu cert [al creaţiei], că din Acesta este Fiul Unul- 
Născut, a cărui existenţă exprimă deopotrivă şi faptul că este 
Fiul Unul-Născut dar şi Dumnezeu, întru Care Tatăl, într-un 
mod seminal, a creat toate lucrurile. 

Prin Cuvântul au fost create [toate] şi întru el întreaga 
substanţă a eonilor, cărora Cuvântul însuşi le-a dat fiecăruia 
forma lor. 

Insă atfel tratează el prima origine a tuturor 
lucrurilor. Căci el vine şi vorbeşte, după adevăr, în 
învăţătura lui despre începuturi. Fiindcă totul vine din 
Dumnezeu [Tatăl] şi din Cuvântul. 



94 Gr. l,p.74. 

95 Sfântul Ioan Evanghelistul. 



58 



Căci astfel spune el: „întru început a fost Cuvântul şi 
Cuvântul era către Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. 
Acesta era dintru început către Dumnezeu" (In. 1, 1-2). 

Astfel, mai înainte de toate, distingem acestea trei: 
Dumnezeu, fiinţa şi Cuvântul, care la el 96 sunt unite, fiindcă 
a arătat cum se produce una dintre ele, adică Fiul şi 
Cuvântul şi se poate arăta în acest fel unirea lor unul cu altul 
şi cu Tatăl. 

Pentru că „începutul" este în Tatăl şi este al Tatălui, 
pe când „ Cuvântul " este întru început şi al începutului. 

Astfel, cu adevărat, s-a spus de către el: „întru început 
era Cuvântul", pentru că El era în Fiul „şi Cuvântul era către 
Dumnezeu", pentru că El era începutul „şi Cuvântul era 
Dumnezeu", desigur, pentru că este Unul-născut al lui 
Dumnezeu şi Dumnezeu. 

„Acesta era dintru început către Dumnezeu": această 
propoziţie arată succesiunea producerii. 

„Toate lucrurile prin El s-au făcut şi fără El nimic nu 
s-a făcut" (In. 1, 3), pentru că Cuvântul a fost autorul 
modelării şi al începuturilor tuturor eonilor /veacurilor, care 
au venit întru existenţă după El. 

Dar „ce s-a făcut întru El", spune Ioan, „este viaţa" 
(In. 1, 4). Aici el indică iarăşi o unire, pentru că toate 
lucrurile, spune el, au fost făcute de către El, dar în Cel care 
era viaţa. 

Astfel Acesta, Care este întru El, este cel mai apropiat 
în relaţie cu El, decât toate lucrurile, care au fost făcute de 
către El şi aceasta, pentru că exista mai înainte împreună cu 
El şi este manifestat de către El. 

Dar şi la acestea el adaugă: „şi viaţa era lumina 
oamenilor" (Ibidem), menţionând astfel pe Om şi indicând 
deopotrivă şi Biserica, prin aceea că a folosit numai un 
singur nume şi prin aceasta a arătat legătura pe care o au 
ambii termeni, în virtutea unirii lor, pentru că Omul şi 

07 

Biserica apar din Cuvânt şi din Viaţă . 



96 Se referă tot la autorul celei de-a patra Evanghelie. 

' 7 Sfântul Irineu încă dezvăluie doctrina gnostică şi prezintă modul în care aceştia 

corupeau teologia ioaneică. 



59 



De aceea, el numeşte Viaţa lumină a oamenilor 
fiindcă ei sunt luminaţi de către ea, pentru că îi formează şi 
le dă puterea să se manifeste. 

Acest lucru îl spune şi Pavel în cuvintele: „pentru că 
tot ceea ce se dezvăluie este lumină" (Ef. 5, 14). 

De aceea şi Viaţa a fost manifestată şi cerută în 
acelaşi timp de Om şi Biserică, pentru că ea este considerată 
lumina lor. 

Astfel Ioan ar fi revelat prin aceste cuvinte şi despre 
celelalte lucruri, adică despre a doua tetradă: Cuvântul, 
Viaţa, Omul şi Biserica. 

Căci mai înainte el indicase prima tetradă iar în 
discursul Mântuitorului s-a spus că toate lucrurile din 
Plenitudinea cea mai presus de toate a primit formă din El, 
deoarece El este fructul deplin al Plenitudinii. 

Pentru aceasta a zis Mântuitorul: „lumina care 
luminează în întuneric, aceasta nu a fost cuprinsă [de către 
el] (In. 1,5). 

Pentru că atunci când El împărţea forma tuturor 
lucrurilor, care şi-au avut originea în suferinţă (passion), El 
nu a fost cunoscut de către ele. 

De aceea El se numeşte pe sine Fiul şi Adevărul şi 
Viaţa şi „Cuvântul trup s-a făcut, a cărui slavă", spune Ioan, 
„noi am văzut-o şi slava Lui e ca a Unuia-născut (pentru că 
i-a fost dată Lui de către Tatăl), plin de har şi de adevăr" 
(In. 1, 14). 

Insă Ioan spune pe deplin acestea: 
„Şi Cuvântul trup S-a făcut şi a locuit împreună cu 
noi şi noi am văzut slava Sa, slavă ca a Unuia-născut din 
Tatăl, plin de har şi de adevăr" (Ibidem). 

Insă pentru ei prima tetradă e distinctă şi ea e cuprinsă 
din Tatăl, Harul, Unul-născut şi Adevărul. In acest fel ei 
spun că Ioan a vorbit despre prima Ogdoadă, aceasta fiind 
mama tuturor eonilor, Ogdoada primă fiind formată din 
Tatăl, Harul, Unul-născut, Adevărul, Cuvântul, Viaţa, Omul 
şi Biserica. 

Acestea toate sunt punctele de vedere ale lui 
Ptolemeu. 



60 



Capitolul al 9-lea 

Respingerea hulitoarelor interpretări ale acestor 



eretici 



1. Prietenul meu, după cum vezi, metoda pe care 
aceşti oameni o întrebuinţează pentru a înşela pe alţii e aceea 
de a abuza de Scripturi, prin aceea că se străduiesc să facă 
din ele un suport pentru propriul lor sistem. 

Din acest motiv eu am ales, mai întâi, ca să-ţi prezint 
modul lor de exprimare, pentru ca tu să poţi înţelege foarte 
bine modurile lor de înşelare şi răutatea erorii lor. 

Şi, în primul rând, dacă Ioan ar fi intenţionat să 
descriere prima Ogdoadă, el ar fi prezentat-o după modul în 
care ea se produce şi, fără îndoială, că începea cu prima 
tetradă care exista, după cum fac ei, căci ea este cea mai 
venerabilă şi după aceea o descriau pe a doua, bineînţeles cu 
numele în ordinea lor, ordinea Ogdoadei putând fi expusă 
imediat şi nu după un anumit interval de timp, ca în cazul 
când uiţi ceva pe moment, apoi ţi-1 aduci aminte, ci el a 
făcut la sfârşitul tuturor o referire la prima tetradă. 

In al doilea rând, dacă el dorea să indice unirile lor, cu 
certitudine că nu omitea numele Bisericii, după cum, atunci 
când se fac referiri la alte uniri, el nu se referă la eoni (ca, 
spre exemplu, la Biserică), ci a păstrat o uniformitate a 
întregului. 

Iar dacă ar fi enumerat unirile celelalte, el ar fi anunţat 
şi pe mireasa Omului şi nu ne-ar fi lăsat fără a ne prezice 
numele ei. 

2. Insă eroarea acestei prezentări este evidentă. Căci 
atunci când Ioan vorbeşte despre Dumnezeu Atotputernicul 
şi despre Iisus Hristos, Cel Unul-născut, prin Care toate s-au 
făcut, el declară că Acesta este Fiul lui Dumnezeu, adică 
Unul-născut, Făcătorul tuturor lucrurilor şi că Acesta este 
adevărata lumină, Care luminează pe tot omul, pentru că e 
Creatorul lumii şi de aceea El a venit întru ale Sale, căci a 
devenit trup şi a locuit printre noi. 



61 



însă aceşti oameni, printr-un mod uşor de expunere, 
pervertesc aceste declaraţii, în primul rând, prin aceea că 
vorbesc de un alt Unul-Născut, care, potrivit lor, se numeşte 
începutul (' Apxf|v) . 

De asemenea, vorbesc şi de un alt Mântuitor, de un alt 
Cuvânt, care e fiul Unuia-născut şi de un alt Hristos, produs 
pentru a restabili Plenitudinea. 

Aşa că smulg din adevăr" orice cuvânt care poate fi 
citat şi vorbesc despre un avantaj rău al numelor, căci 
transferă totul la propriul lor sistem [teologic]. 

De aceea, în acord cu ei, toţi termenii folosiţi de către 
Ioan nu fac menţiune la Domnul Iisus Hristos. 

Iar, dacă numele de Tată, Har, Unul-Născut, Adevăr, 
Cuvânt, Viaţă, Om şi Biserică le luăm în acord cu părerile 
lor şi astfel ne referim la prima Ogdoadă, atunci, în ceea ce 
învaţă Ioan, nu avem nici pe Iisus şi nici pe Hristos. 

Dar dacă Apostolul nu a vorbit deloc despre unirile 
acelora 100 , ci s-a referit la Domnul nostru Iisus Hristos, Cel 
care a fost mărturisit drept Cuvântul lui Dumnezeu, atunci 
mărturia lui este evidentă. 

Căci suma mărturisirilor sale despre Cuvântul a fost 
redată anterior şi el spunea acestea: „Şi Cuvântul S-a făcut 
trup şi a locuit printre noi". 

Dar, conform părerilor acestora, Cuvântul nu S-a făcut 
trup, ca noi toţi, fiindcă El nu a ieşit niciodată din 
Plenitudine, ci Mântuitorul a devenit trup, trup format 
printr-o dispensă specială, mai presus decât toţi eonii şi la o 
dată mult mai târzie decât Cuvântul. 

3. Insă învaţă, tu, om nebun, că Iisus, Care a suferit 
pentru noi şi Care a locuit printre noi este însuşi Cuvântul 
lui Dumnezeu. 

Căci, dacă oricare dintre eoni ar fi devenit trup pentru 
mântuirea noastră, ar fi fost puţin probabil ca Apostolul să 
spună altceva. 



9S Gr. l,p. 82. 

99 Aici „adevăr" înseamnă suma tuturor adevărurilor revelate de către Dumnezeu. 
Ereticii iau bucăţi din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Predanie şi le răstălmăcesc, le 
falsifică. A tăia în bucăţi adevărul Bisericii şi a folosi numai ce-ţi convine înseamnă 
a denatura osatura integrală, divino-umană a Bisericii. 

100 Ale persoanelor din Ogdoada filosofică. 



62 



Dar dacă Cuvântul Tatălui, Care S-a coborât este 
Acelaşi cu Cel care S-a înălţat [la cer] (Efes. 4, 10), adică 
El, Fiul Unul-născut al lui Dumnezeu, Care, după buna 
plăcere a Tatălui, a devenit trup pentru iubirea de oameni, 
atunci Apostolul, în mod sigur, nu a vorbit despre nimeni 
altcineva sau despre vreo Ogdoadă, ci numai despre Domnul 
nostru Iisus Hristos. 

Potrivit lor însă Cuvântul nu a devenit nicidecum trup. 
Ei afirmă că Mântuitorul Şi-a asumat un trup animal, format 
în concordanţă cu o dispensă specială, cerută de o 
providenţă negrăită şi astfel a devenit văzut şi palpabil. 

Trupul din care a fost format odinioară Adam de 
către Dumnezeu a fost scos din ţărână şi acest lucru a 
declarat Ioan, că a devenit Cuvântul lui Dumnezeu. 

însă, pentru aceştia, primul şi unul-născut al Ogdoadei 
a fost făcut din nimic. Deoarece Cuvântul şi Unul-născut şi 
Viaţa şi Lumina şi Mântuitorul şi Hristos şi Fiul lui 
Dumnezeu şi Cel care a devenit trup pentru noi au provenit 
din unul şi acelaşi lucru, Ogdoada, care a fost construită, 
care a fost creată din piese false. 

Şi dacă distrugi această construcţie, atunci întregul lor 
sistem se scufundă în ruină, fiindcă e un sistem [teologic] 
format dintr-un vis fals, într-un anume fel de existenţă, care 
creează o mare leziune Scripturilor şi pe care ei şi-au creat 
anumite opinii. 

4. Iar alegerea unui set de expresii şi de nume luate la 
întâmplare, de ici şi de colo din Scriptură, după cum au făcut 
ei şi despre care am vorbit deja, le transformă [pe toate] din 
ceva normal în ceva fără niciun sens. 

Căci au ajuns până într-acolo, unde şi-au format tot 
felul de opinii fanteziste, pe care au dorit să le sprijine cu 
poeme luate din Homer. Insă atât de ignorantă este imaginea 
formată de către ei, încât Homer este, în acest stadiu, format 
numai din versuri care susţin opiniile lor, fiindcă l-au 
schimbat după cum şi-au dorit. 

Şi mulţi se conduc, în mod regulat, după aceste 
versuri, încât devine îndoielnic Homer, pentru că multe sunt 
compuse de către ei. 



63 



în asemenea mod sunt luate pasaje, ca spre exemplu, 
cel în care Hercule a fost trimis de Evristeus la câinele din 
regiunile infernului. 

Şi vom cita aceste versuri homerice, pentru ca să nu 
existe nicio obiecţie în ceea ce priveşte ilustrarea lor de 
către ei: 

„Acestea zicând, 1-a trimis acolo unde este casa 
aceluia, care geme adânc" {Odiseea, X, 76). 

„Eroul Hercule era familiar cu marile fapte" 
{Odiseea, XXI, 26). 

„Evristeus, fiul lui Stenelus, descindea din Perseu" 
{Iliada, XIX, 123). 

„Căci el putea aduce prin Erebus câinele mohorât al 
lui Pluto" {Iliada, VIII, 368). 

„Şi el înainta asemenea unui leu crescut la munte, care 
e sigur pe puterea lui" {Odiseea, VI, 130). 

„A trecut repede prin oraş împreună cu toţi prietenii 
săi" {Iliada, XXIV, 327). 

„Deopotrivă fecioare şi tineri şi cei mai bătrâni dintre 
oameni" {Odiseea, XI, 38). 

„Plângeau pentru el cu amărăciunea aceluia, care se 
îndreaptă spre moarte" {Iliada, XXIV, 328). 

„Dar Mercur şi ochii albaştrii ai Minervei îl 
conduceau pe el" {Odiseea, XI, 626). 

„Pentru că ea cunoştea mintea fratelui ei, că e muncită 
de mâhnire" {Iliada, II, 409). 

Acum eu aş întreba pe orice om întreg la minte: nu ne 
călăuzesc aceste versuri şi celelalte, la ceea ce a gândit 
Homer, decât la ceea ce vorbesc ei, cu referire la subiectul 
pe care îl discutăm? 

Cel care a cunoscut operele homerice va recunoaşte 
versurile ca atare, însă nu şi subiectul discutat de către ei. 

Ei cunosc că unele dintre versuri se referă la Ulise, 
altele la Hercule, altele la Priam, Menelaus sau 
Agamemnon. 

Insă, dacă el ia acestea toate şi le repune în poziţiile 
lor iniţiale, atunci distruge creaţia literară aflată în discuţie. 



64 



în acelaşi fel este şi acela care păstrează neschimbat, 
în inima sa, canonul adevărului 101 (tov Kavovoc xf\Q 
ăXr\Qdac,) 102 , pe care l-au primi la Botez. Căci acela va 
recunoaşte, fără îndoială, numele, expresiile şi parabolele 
luate din Scripturi, însă nu le va înţelege şi nici nu le va 
folosi blasfemie, cum fac acei oameni. 

Căci cel care va vrea să cunoască mărgăritarul cel de 
preţ (Mt. 13, 46), nu va dori să primească pe omul înşelător, 
ca pe cineva asemenea regelui. 

Insă, când el restituie fiecărei expresii citate propria sa 
identitate şi se fixează înăuntru trupului adevărului, atunci ea 
se cearcă şi se dovedeşte fără vreun alt fundament, [pentru 
că aceste expresii false au fost] născocite de aceşti eretici. 

5. Dar, dacă acesta se dovedeşte a fi unul, care doreşte 
să dea o lovitură finală acestei expuneri, atunci este debil 
mintal. Căci unul ca acesta, urmând această farsă până la 
sfârşit, îşi câştigă încă un alt motiv pentru a răsturna 
[adevărul]. 

Iar noi îl judecăm pe unul ca acesta, ca pe unul din 
afară 103 , mai întâi de toate, pentru că ţinem cont că părinţii 
acestei farse 104 diferă unii de alţii, după cum au fost inspiraţi 
de diferitele duhuri ale fărădelegii 105 . 

Şi aceste lucruri formează o dovadă evidentă, că 
adevărul proclamat de Biserică este neschimbător şi că 
teoriile acelor oameni sunt doar o ţesătură de neadevăruri. 



01 Mărturisirea de credinţă făcută la Sfântul Botez. 



102 Gr. l,p. 87-88. 

103 Din afara Bisericii lui Hristos, care vrea să corupă dreapta credinţă. 

104 Acestei teologii eretice de care se ocupă cartea de faţă. 

105 De demoni. Tocmai de aceea fiecare biserică eretică are o teologie antagonică, 
pentru că ereziile sunt minciuni care se bat cap în cap sau amestecul de minciună şi 
adevăr este inconsistent. 



65 



Capitolul al 10-lea 

Unitatea credinţei Bisericii de pe întregul pământ 



1. Biserica, deşi împrăştiată pe întregul pământ, chiar 
până la marginile pământului, a primit de la Apostoli şi de la 
Ucenicii acelora această credinţă : 

[Ea crede] întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, 
Făcătorul cerului, al pământului şi al apelor şi al tuturor 
lucrurilor care sunt întru ele (F. Ap. 4, 24); şi întru unul Iisus 
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat pentru 
mântuirea noastră; şi întru Sfântul Duh, Care a mărturisit 
prin Proroci voia lui Dumnezeu, cât şi venirea, naşterea din 
Fecioară, pătimirea, învierea Sa din morţi, înălţarea la cer cu 
trupul a iubitului Iisus Hristos, Domnul nostru şi venirea Sa 
din ceruri întru slava Tatălui, ca „să adune toate lucrurile 
întru una" (Efes. 1, 10) şi învierea cu trupul a întregului 
neam omenesc, pentru ca lui Iisus Hristos, Domnul, 
Dumnezeul, Mântuitorul şi împăratul nostru, după voinţa 
Tatălui celui nevăzut, „fiecare genunchi să I Se plece, al 
celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt şi pe 
acesta să-L mărturisească toată limba" (Filip. 2, 10-11); şi că 
Acesta va judeca pe toţi, căci El poate trimite „răutatea 
spirituală" (Efes. 6, 12) şi pe îngerii care au căzut şi au 
devenit apostaţi, împreună cu necredincioşii, nedrepţii, 



106 Unitatea credinţei creştine nu e în disonanţă cu universalitatea ei. Credinţa 

ortodoxă e unitară în ciuda extinderii ei planetare, pentru că se păstrează nealterat 

adevărul şi puterea de viaţă făcătoare a adevărului. 

Extensia exterioară, universală, a Bisericii trebuie să coexiste cu extensia interioară 

a universalităţii Bisericii, în care fiecare credincios să simtă că trebuie să-şi asume 

întregul adevăr de credinţă dar şi întreaga problematică a vieţii creştine din toate 

timpurile şi toate locurile. 

Nu e de ajuns să ştii ce se întâmplă numai în ţara ta, ci trebuie să ştii şi ce se întâmplă 

şi în alte ţări ortodoxe, pentru că asta înseamnă grijă de universalitatea şi de unitatea 

credinţei. 

Traumele Bisericii nu sunt exclusiv locale, ci ecumenice. Când suferă o parte a 

Bisericii suferă întregul ei corp, deşi nu prea suntem conştienţi de acest lucru. Ce am 

primit de la Sfinţii Părinţi aceea trebuie să continuăm. Ceea ce Biserica a înţeles şi a 

experiat neîntrerupt aceea exprimă unitatea noastră în credinţa în Sfânta Treime. 

Universalitatea credinţei, aşadar, nu este reală, atâta timp cât cuprinsul credinţei nu 

este păstrat în mod nealterat. 



66 



oamenii răi şi fără nicio legătură cu credinţa, în focul cel 

• 107 

veşnic . 

însă, Hristos poate, cu ajutorul harului Său, să dea 
nemurirea celor Drepţi şi Sfinţi şi celor care au împlinit 
poruncile Sale şi au trăit în dragostea Sa. Căci aceia, de la 
început, au alergat creştineşte şi acelora care, prin pocăinţa 
lor, pot să se înconjoare cu slava cea veşnică. 

2. Ce am observat deja e aceea că Biserica a primit 
această predicare şi credinţă, deşi ea este răspândită pe toată 
faţa pământului. 

însă de ea se ocupă, ca şi cum ar fi o singură casă, pe 
care are grijă să o păstreze. Ea crede aceste lucruri 108 [ale 
credinţei], numai dacă este un singur suflet şi o singură 
inimă. Şi mărturiseşte acestea şi le învaţă şi noi le avem în 
mâinile noastre într-o perfectă armonie, numai dacă ea le 
posedă ca o singură gură. 

Căci, deşi limbile pământului sunt împărţite, totuşi 
este important că Tradiţia este una şi aceeaşi [peste tot] 109 . 

Bisericile, care au apărut în Germania (Tepijavimc;) 110 , 
nu cred şi nu transmit mai departe ceva diferit. Nici acelea 
din Spania ('ipripiaic;), Franţa (Keltoic;) sau din Răsărit (tac; 
âvarolac;), Egipt (A'lyutttco), Libia (Aipur)) 111 sau cele care se 

119 

află în partea de mijloc a lumii . 



107 Sfântul Irineu mărturiseşte eternitatea Iadului. în această frază observăm că 
poziţia sa teologică exclude, din principiu, vreo discuţie despre purgatoriu sau 
apocatastază. 

108 Biserica lui Dumnezeu. 

109 Biserica, spune Sfântul Irineu, e una şi are o singură Tradiţie, adică un singur mod 
de a vedea lucrurile. Unitatea ei stă în fidelitatea ei experimentală faţă de adevărul 
primar. 

Adevărul Bisericii este experiat cu fiecare generaţie de credincioşi, dar dacă aceia nu 

îl limitează sau nu îl falsifică, experienţa lor e deplină, pentru că e o experiere a 

întregului credinţei prin harul necreat. 

Dacă chipul lui Hristos e Cel mărturisit de Sfinţii Apostoli şi de urmaşii lor şi 

confirmat de Sinoadele Ecumenice şi de Sfinţii Părinţi atunci stăm în legătură directă 

cu Hristos şi El e cu noi şi în noi. 

Comuniunea cu Hristos Cel real este comuniunea cu acceptarea lui Hristos Cel 

nefalsificat peste veacuri. Dacă mărturia despre Hristos e cea autentică atunci nimic 

şi nimeni nu poate opri acceptarea ei şi relaţia vie cu El. 

110 Gr. l,p. 92. 

111 Idem, p. 93. 

112 Se referă la geografia cunoscută în timpul său. Dacă atunci exista unitatea 
credinţei în Apus, astăzi Apusul e, în majoritatea lui, eretic. Durerea ereziei Apusului 
nu poate fi stinsă din inima celor care îl iubesc pe Dumnezeu. Nu pot să mă bucur 



67 



Căci după cum soarele, care e o creaţie a lui 
Dumnezeu, este unul şi e văzut la fel pe întregul pământ, tot 
la fel şi predicarea adevărului a strălucit peste tot şi a 
luminat pe toţi oamenii, care au dorit să cunoască adevărul. 

Căci niciunul dintre întâistătătorii Bisericilor (xaic, 
'EKKAxioimc; npoecrccrcGov) 113 , oricât de înalt dar al elocinţei 
ar fi avut, nu a învăţat alte învăţături diferite de acestea - 
căci niciunul nu e mai mare decât Stăpânul lor - iar, pe de 
altă parte, cel care are neajunsuri în puterea de argumentare 
produce o leziune puternică Tradiţiei 114 . 

Căci credinţa fiind una şi aceeaşi, nu-1 lasă pe cel care 
este capabil de o mare desfăşurare a discursului să aducă 
adăugiri şi nici să înlăture o porţiune cât de mică [a 
adevărului]. 

3. Şi aceasta nu se întâmplă pentru că oamenii au o 
putere de înţelegere mai mică sau mai mare, ci pentru că 
orice schimbare în cele ale credinţei şi orice şi-ar imagina ei 
vorbeşte despre alt Dumnezeu, în afară Aceluia, Care a 
conceput, creat şi providenţiază acest univers - dacă Acesta 
nu e suficient pentru ei - sau vorbesc despre alt Hristos sau 
un alt Unul-Născut. 

Dar acest lucru 115 implică şi aceea că, cineva poate 
mai mult decât un altul să scoată înţelesul despre care 
vorbesc parabolele şi să-1 acomodeze învăţăturilor generale 



deplin pe pământ, când mă gândesc că mulţi fraţi de-ai mei nu-L cunosc pe 
Dumnezeul Cel adevărat şi nu-I slujesc Lui în dreapta credinţă. 

113 Gr. l,p. 94. 

1 14 Tezaurul Tradiţiei nu trebuie numai păstrat ca un bibelou scump, pus în rafturi şi 
în muzee, ci el trebuie transmis, el trebuie făcut cunoscut. Dar ca să exprimi adevărul 
Tradiţiei trebuie să fii versat în cele ale Teologiei şi nu numai un trăitor al ei. 
Disocierea dintre Teologie şi viaţa duhovnicească nu e proprie unui creştin ortodox 
autentic. Aşa se face că Sfântul Irineu atenţionează, că e nevoie de o exprimare clară 
a Tradiţiei, pentru a nu produce răni în receptarea totală a învăţăturii Bisericii, 
învăţătorii actuali ai Bisericii trebuie să fie oameni Sfinţi, cu o mare pregătire 

teologică şi cu o vastă experienţă, pentru ca să poată exprima, cât de cât, adâncul 

imens al credinţei noastre. Nu trebuie să ne culcăm pe-o ureche, crezând că lucrurile, 

care au fost înţelese ieri foarte bine sunt şi astăzi la fel de evidente. 

Metodele de lucru în teologie şi exprimarea adevărului credinţei trebuie să fie în pas 

cu mentalitatea omului postmodern, a omului de astăzi, pentru ca să putem fi înţeleşi 

cumva. 

Atâta timp cât ne este frică să acceptăm adevărul zilei noastre şi nu ne modelăm pe 

aşteptările celui din faţa noastră vom vorbi şi vom scrie foarte steril. Vom fi ascultaţi 

dacă vom ajunge să tragem semnalul de inimă, de care omul are nevoie sau pe care îl 

aştepta, uneori, fără ca să-şi dea seama. 

115 O mai mare putere de înţelegere a lucrurilor credinţei. 



68 



ale credinţei şi poate, aşadar, să exprime, cu o şi mai mare 
claritate, lucrarea şi voia lui Dumnezeu referitoare la 
mântuirea omului. 

Acesta poate arăta că Dumnezeu are multă durere 
pentru îngerii apostaţi, care au păcătuit, cât şi pentru oamenii 
neascultători şi să spună de ce este numai un singur 
Dumnezeu, Care a făcut pe cele trecătoare, cât şi pe cele 
veşnice, pe unele cereşti iar pe altele pământeşti şi înţelege 
pentru ce raţiune Dumnezeu, deşi nevăzut, S-a manifestat pe 
Sine prin Proroci, nu sub o singură formă, ci în mod diferit, 
după fiecare persoană în parte. 

El poate arăta de ce au fost mai multe Legăminte şi 
nu unul, care să fi fost dat firii omeneşti, să înveţe care au 
fost caracteristicile fiecărui Legământ în parte, să caute 
pentru ce raţiune „Dumnezeu a închis pe orice om în 
necredinţă, ca El să poată să-Şi arate mila Sa faţă de toţi" 
(Rom. 11, 32), să descrie cu mulţumire pe cele referitoare 
la cum a devenit trup Cuvântul lui Dumnezeu (In. 1, 14) şi 
cum a suferit, să relateze de ce venirea Fiului lui Dumnezeu 
a avut loc în acel timp, adică spre sfârşitul lumii şi nu la 
începutul ei, să dezvăluie ce e conţinut în Scripturi cu privire 
la cele referitoare la sfârşit şi la lucrurile care vor veni, să nu 
tacă despre modul cum a creat Dumnezeu şi pe păgâni, pe 
care i-a mântuit de la pierzare, cât şi pe urmaşii de un trup 
cu ei şi i-a făcut părtaşi Sfinţilor, să propovăduiască despre 
aceea că „acest trup muritor va fi îmbrăcat întru nemurire şi 
acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune" (I Cor. 
15, 53), să spună de ce a zis Dumnezeu: „Acesta este un 
popor care nu a fost un popor şi este iubită cea care nu a fost 
iubită" (Os. 2, 25 / Rom. 9, 25), şi în ce sens a zis El: „ mai 
mulţi sunt copiii celei singure, decât ai celei care are bărbat" 
(îs. 54, l/Gal. 4,27) 116 . 



116 în ultimele 3 fraze ale textului, Sfântul Irineu vorbeşte despre adevăratul 
înţelegător al credinţei creştine şi, implicit, despre adevăratul ei interpret. 
Predicatorul ortodox autentic e acela care cunoaşte lucrurile adânci şi nu numai pe 
cele de suprafaţă, care răspunde unor întrebări complicate şi care cer o mare 
experienţă. 

Modul de verificare al omului duhovnicesc e aceea că el răspunde la nişte întrebări, 
care depăşesc cu mult orice ştiinţă teologică rudimentară. Niciun om, care nu 
cunoaşte pe Dumnezeu din experienţă, nu poate răspunde la întrebările grele 
referitoare la interpretarea Scripturii şi la probleme concrete de viaţă. 



69 



Căci referitor la astfel de lucruri şi la altele de acest 
fel, Apostolul exclamă: „O, adâncul bogăţiei, al înţelepciunii 
şi al cunoaşterii lui Dumnezeu! Cât sunt de neînţelese 
judecăţile Lui şi căile Lui cât sunt de nepătruns!" (Rom. 11, 
33). 

Dar ingeniozitatea celor spuse mai sus nu se găseşte în 
aceasta. Căci niciunul nu va găsi, în Creatorul şi Proniatorul 
lumii, imaginea unei entimeme a unui eon căzut, care este 
mama eonilor şi a sa şi nu va continua să proclame o poveste 
aşa de blasfemică. 

Căci nu consistă dumnezeirea în aceasta, în care el va 
găsi o imagine falsă, a unei fiinţe deasupra a tot ce există, a 
Plenitudinii, care uneori are treizeci iar alteori un 
incomensurabil trib de eoni, conform cu acei învăţători ce 
sunt săraci de adevărata înţelepciune dumnezeiască, pe când 
întreaga Biserică are una şi aceeaşi credinţă pe întregul 
pământ, după cum noi am spus deja. 



Semnul că cineva cunoaşte pe Dumnezeu e acela că spune lucruri, care nu pot fi 
citite nicăieri integral, dar pe care le găseşti împânzite peste tot, în adâncimile de har 
şi de înţelegere ale vieţii sfinte a Bisericii. 



70 



Capitolul al 11-lea 

Opiniile lui Valentin, împreună cu acelea ale 
ucenicilor săi şi ale altora 



1. Aşadar, să cercetăm acum şi opiniile inconsistente 
ale acelor eretici (căci există doi sau trei dintre ei), care nu 
agreează tratarea unor asemenea puncte, dar sunt 
asemănători în lucruri şi nume, deşi dau la iveală opinii, în 
mod reciproc, discordante. 

Primul dintre ei, Valentin (OvuXevxlvoc,), care a 
prelucrat învăţăturile ereticilor numiţi „gnostici", are o 
particularitate interesantă în şcoala sa, învăţând următoarele: 

El afirmă că există cu certitudine o Diadă, care nu 
poate fi exprimată prin niciun nume şi că una dintre părţile 
ei numindu-se Negrăitul, pe când, cealaltă parte: Tăcerea. 

Dar din această Diadă s-a produs o alta, formată, pe 
de o parte, din Tatăl iar, pe de altă parte, din Adevăr. 

Din această Tetradă a reieşit Cuvântul şi Viaţa, Omul 
şi Biserica. 

Acestea opt formează prima Ogdoadă. Mai departe el 
spune că din Cuvânt şi Viaţă s-au născut 10 puteri, pe care 
noi le-am amintit mai înainte. 

Dar din Om şi Biserică au reieşit 12, una dintre ele 
separându-se de restul şi căzând din condiţia sa originară şi 
aceasta a produs restul universului. 

El presupune că două fiinţe, care se numesc Marginea, 
una din ele avându-şi locul în Adânc şi alta în Plenitudine, 
prin divizare, au creat eonii din Tatăl cel necreat, pe când 
alţii s-au separat de mama lor din Plenitudine. 

Hristos nu a fost produs de eoni, prin intermediul 
Plenitudinii, ci a fost născut de o mamă, care a fost exclusă 
din Plenitudine, în virtutea căreia el şi-a adus aminte cele 
mai bune lucruri, dar nu fără o anumită umbră. 

El a fost o fiinţă de parte bărbătească, având un 
întuneric puternic în sine, pe care îl va restitui Plenitudinii, 
însă mama sa, fiind de partea umbrei şi căzând din firea sa 
spirituală, a născut un alt fiu, al cărui nume era Demiurgul, 



71 



al cărui nume înseamnă conducătorul suprem al tuturor 
lucrurilor, care sunt create de către el. 

Acesta adaugă şi aceea că, înainte de Demiurg a 
existat şi o altă putere, amănunt prin care el se aseamănă cu 

117 

cei care, în mod fals, sunt chemaţi gnostici (yvgootikolc;) şi 
despre care noi am vorbit deja. 

Uneori, acesta susţine că Iisus a fost născut din cel 
care a fost separat de mama lor şi s-a unit cu restul, adică din 
Desăvârşire, pe când, alteori, că acesta a reieşit din cel care 
s-a întors în Plenitudine, adică din Hristos. 

De multe ori acesta îl derivă 118 din Om şi Biserică. El 
declară că Duhul Sfânt a fost produs din Adevăr, pentru că 
acesta a cercetat şi născut eonii, intrând în mod nevăzut în ei 
şi, în acest fel eonii, au fost înrădăcinaţi în adevăr. 

2. Secundus (SgkouvSoc;) 119 afirmă că prima Ogdoadă 
consistă din Tetrada de dreapta şi de cea de stânga şi învaţă 
că una dintre ele este numită „lumină" pe când, cealaltă, 
„întuneric". 

Acesta susţine că puterea care le-a separat de restul şi 
le-a făcut să cadă, nu provine direct din cei treizeci de eoni, 
ci din urmaşii acelora. 

3. Există însă altul, care a schimbat învăţătura tuturor 
la un loc şi care se luptă ca aceasta să ajungă, cumva, mult 
mai sublimă, adică să obţină un fel de înţelepciune înaltă, 
fapt pentru care explică prima Tetradă în felul următor: 

Există, cu certitudine, un început al începuturilor, care 
a existat înainte de toate lucrurile, mai presus de toate cele 
gândite şi care se pot grăi şi numi, pe care eu o numesc 
Unitatea. 

împreună cu Unitatea există o putere, pe care e o 
numesc Unicitatea. Acestea două, Unitatea şi Unicitatea, 
fiind una, au produs (aparte de toţi ceilalţi, care formează o 
singură emanaţie) fiinţa tuturor lucrurilor, o inteligentă, 
nenăscută şi nevăzută fiinţă, care s-a numit, de la început, 
„Monada". 



117 Gr. 1, p. 101. Adică cunoscători. Ei se considerau nişte oameni unici, pentru că se 



considerau a fi posesorii unor revelaţii speciale. 

118 Pe Iisus. 

119 Gr. l,p. 101. 



72 



Cu această Monadă coexista o putere de aceeaşi 
esenţă, care poartă numele de Unu. Aceste puteri, adică 
Unitatea, Unicitatea, Monada şi Unul, au produs cealaltă 
parte a eonilor. 

4. Huu! Ptiu! Nu avem mai tragice exclamaţii faţă de 
o asemenea poveste plină de îndrăzneală, care inventează 
nume şi apoi el le etalează fără să roşească. Căci a inventat 
un sistem de nume fals pentru povestea lui. 

Căci acesta spune, că există un început cert, mai 
înainte de a fi toate lucrurile, şi acesta e mai presus de toate 
cele gândite, al cărui nume este Unitatea. 

Şi iarăşi, cu Unitatea coexistă o putere numită 
Unicitatea. Aceste declaraţii sunt cea mai mare dovadă, că el 
mărturiseşte lucruri, care au fost inventate de către sine şi că 
a dat nume la întreagă schema sa de lucruri, schemă ce nu 
fusese sugerată, mai întâi, de către nimeni. 

De aici se observă, că acesta e unul care a avut o mare 
îndrăzneală să inventeze aceste nume şi, că prin apariţia lui 
în lume, adevărul a fost răstălmăcit. 

Dacă nu era el, nici alţii nu se ocupau cu un asemenea 
subiect, stabilind nume cam în aceeaşi manieră, după cum 
urmează: 

Există, cu certitudine, un început, care e minunat, mai 
presus de tot ceea ce se poate gândi, o putere care există 
înainte de oricare altă substanţă şi care se află peste tot în 
univers. 

Dar înainte de aceasta exista o putere, pe care eu o 
numesc Dovleacul şi împreună cu Dovleacul o altă putere, 
pe care o pot numi Cea-mai-mare-golătate. 

Dovleacul şi Golătatea, care erau, de fapt, una, au 
produs (deşi nu în mod simplu, ci separat de ceilalţi) un 
fruct, ce nu poate fi văzut din nicio parte, care este 
comestibil şi delicios, fruct care s-a numit Castravete. 

împreună cu acest Castravete exista o putere de 
aceeaşi esenţă, pe care eu o pot numi Pepene galben. 

Aceste puteri, adică Dovleacul, Cea-mai-mare- 
golătate, Castravetele şi Pepenele galben au produs 
multitudinea cealaltă de pepeni galbeni deliraţi de către 
Valentin. 



73 



Dacă folosim acest fel de a vorbi al lor, atunci putem 
să transformăm universul în prima Tetradă iar dacă cineva 
atribuie numele potrivit dorinţei acestuia, atunci acela va 
face în aşa fel, încât să nu adoptăm aceste nume. Căci dacă 
sunt cu mult mai credibile decât ale altora, atunci nu e bine 
să le folosim şi să le înţelegem astfel cu toţii? 

5. Sunt alţii însă, care au numit prima şi întâi-născuta 
Ogdoadă, prin următoarele nume: primul e începutul 
începuturilor, apoi Neînţelesul, în al treilea rând 
Neînceputul, în al patrulea Nerostitul. 

Din primul, din începutul începuturilor a fost produs 
primul şi cel de pe al cincilea loc, adică începutul. Din 
Neînceput, al doilea şi al şaselea loc, adică Nedespărţitul. 

Din Neînceput, apare cel de pe al treilea şi al şaptelea 
loc, adică Nenumitul. Din Nerostit, apare cel de pe al 
patrulea şi al optulea loc, Cel-fără-de-neam. 

Aceştia formează Plenitudinea primei Ogdoade. Ei 
susţin şi aceea, că aceste puteri au fost anterioare Adâncului 
şi Liniştii şi că ei pot să fie mai perfecţi decât perfecţiunea şi 
mai deştepţi decât toţi gnosticii la un loc. 

Faţă de astfel de inşi poţi, pe drept, exclama: „O, voi 
sofişti uşuratici!". Şi, de asemenea, referitor şi la Adâncul 
însuşi, pentru care există multă dispută între ei. 

Şi aceasta, pentru că unii spun că Adâncul nu are soţie 
şi că nu e nici bărbat şi nici femeie, ca, de fapt, niciunul 
dintre ei. 

Alţii însă, dimpotrivă, spun că Adâncul este 
hermafrodit (ep|io«t)po5i.Toi)) 120 , adică şi bărbat şi femeie în 
acelaşi timp. 

Mai sunt şi alţii care spun, că Liniştea e soţia 
Adâncului, căci numai aşa ar fi putut forma prima unire 
(iTpcrrri oi)(uyloc) 



120 Idem, p. 108. 

121 Ibidem. 



74 



Capitolul al 12-lea 

învăţăturile urmaşilor lui Ptolemeu şi ale lui 
Colorbasus 

1. Urmaşii lui Ptolemeu însă, spun că Adâncul are 
două consoarte, care poartă numele a două calităţi şi anume: 
Gândirea şi Voinţa. 

Şi ei spun aceasta, căci el mai întâi a gândit să nască 
ceva şi apoi a pus şi în practică ceea ce a gândit. 

De aceea cele două calităţi sau puteri, Gândirea şi 
Voinţa, au avut raporturi afectuoase între ele şi de aici au 
reieşit Unul-născut şi Adevărul. 

Acestea două au căpătat chipul celor două calităţi ale 
Tatălui - adică reprezentări văzute ale celor nevăzute - 
Mintea sau Unul-Născut al Voinţei şi Adevărul al Gândirii 
iar chipul rezultat din Voinţă a fost masculin, pe când cel din 
Gândire a fost feminin. 

Astfel, Voinţa a devenit o facultate a Gândirii şi, 
aceasta din urmă, a continuat să tânjească după procreare. 
Dar ea nu putea să nască de la sine după cum dorea. însă, 
când puterea Voinţei a venit peste ea, atunci Gândirea a scos 
imediat pui, pentru că era asemenea unei cloşti. 

2. Aceste fiinţe fantastice (asemenea Iovelui lui 
Homer, care e reprezentat ca trecând peste un somn 
neliniştit, de noapte, în care a inventat planuri pentru a-1 
onora pe Ahile şi pentru a distruge numărul mare de greci) 
nu-ţi pot părea, dragul meu prieten, a avea o mai mare 
înţelepciune, decât a Celui ce este Dumnezeul universului. 

El, căci în curând vom spune cele gândite şi despre El, 
a făcut cele pe care le-a dorit. Şi ceea ce El a dorit 
numaidecât, pe acelea le-a şi gândit, pe care le-a dorit. 

Căci atunci, când El gândeşte ceva şi doreşte acel 
ceva în acelaşi timp. Şi când doreşte ceva, atunci îl gândeşte, 
căci El e toată gândirea, voinţa, mintea, lumina, ochii, 
urechile, fiind unicul izvor desăvârşit al tuturor lucrurilor 
bune. 

3. Aceia dintre ei, care sunt consideraţi mult mai 
iscusiţi decât persoanele, care au fost deja menţionate, spun 
că prima Ogdoadă nu a fost produsă în mod gradual, ci că un 



75 



eon a fost trimis de un altul şi că toţi eonii sunt aduşi la 
existenţă de întâiul Tată şi de Gândirea sa. 

Colorbasus 122 însă, afirmă, ca unul sigur pe sine, că a 
asistat la naşterea lor. După el şi ucenicii săi aceştia au 
apărut în felul următor: Omul şi Biserica, care nu au fost 
produşi, pe când ceilalţi vin din Cuvânt şi Viaţă. 

Dar unul dintre ei spune, dimpotrivă, că din Om şi 
Biserică a rezultat Cuvântul şi Viaţa. 

Acest lucru ei îl exprimă şi în altă formă: Când întâiul 
Tată a gândit să producă ceva, el a produs numele Tatălui. 
Dar fiindcă ceea ce a produs el a fost adevărat, acestuia i-a 
pus numele: Adevărul. 

Iar când el a dorit să se reveleze, atunci a fost numit 
Omul. în sfârşit, când acesta a produs pe cei pe care îi 
gândise mai înainte, aceia au fost numiţi Biserica. 

Omul, prin cuvânt, a dat naştere Cuvântului, Cuvântul 
devenind primul său fiu. Viaţa se alătură Cuvântului şi avem 
astfel cristalizată prima Ogdoadă. 

4. însă aceştia au dispute serioase în ceea ce-1 priveşte 
pe Mântuitorul. Pentru că unii afirmă că el a fost format mai 
presus decât toţi, pe când alţii afirmă, că el a fost numit Cel 
Dorit, fiindcă întreaga Plenitudine s-a bucurat întru el pentru 
preaslăvirea Tatălui. 

Mai sunt şi unii care adaugă că el a fost produs de cei 
10 eoni, singurii care au reieşit din Cuvânt şi din Viaţă şi că 
din acest motiv el a fost numit Cuvânt şi Viaţă, rezervându- 
şi astfel aceste nume cereşti. Alţii însă afirmă că el a luat 
fiinţă din cei 12 eoni, care au reieşit din Om şi Biserică şi că 
din această cauză el e cunoscut ca Fiul Omului, deoarece are 
descendenţa din Om. 

Unii zic că el a fost produs de Hristos şi de Duhul 
Sfânt, care au fost născuţi pentru apărarea Plenitudinii şi că 
din această cauză el a fost numit Hristos, deşi şi-a păstrat 
apelativul Tatălui, de care a fost născut. 



122 Numele acestuia e dat de către Sfântul Epifanie al Salaminei, pentru că în textul 
Sfântului Irineu apare numai. ..el. Informaţie cf. Idem, p. 111, n. 5. Tot de aici aflăm 
că Sabelie a continuat gândirea lui Colorbasus, după cum apare numele acestuia în 
grafie latină. 



76 



Alţii însă dintre ei declară că întâiul Tată al tuturor, 
întâiul început şi întâia Minte este numit Om şi că acesta 
este misterul cel mai profund. 

Căci Puterea, care e mai presus de toţi ceilalţi şi care 
strânge toate în cuprinderea sa este numit Om, adică Fiul 
Omului, care îşi zice sieşi: Mântuitorul. 



11 



Capitolul al 13-lea 

înşelătoarea ştiinţă şi practicile ticăloase ale lui 
Marcu 

1. Există printre ereticii aceştia şi un anume Marcu, 
care se laudă că e mai îmbunătăţit decât învăţătorul său. 
Acesta însă e un adept desăvârşit al înşelătoriilor magiei şi 
prin acestea înşeală pe mulţi bărbaţi şi nu mai puţine femei, 
unindu-i pe aceia cu sine, ca unul care ar poseda cea mai 
mare înţelepciune şi desăvârşire şi care ar fi primit cea mai 
mare putere din înălţimea nevăzută şi neajunsă. 

Aşa i se pare lui că e, deşi, în realitate, nu e decât un 
înaintemergător al lui Antihrist (Mt. 24, 24). Şi acesta s-a 
unit cu matrapazlâcurile lui Anaxilaus, adică în cele ale 
magiei celei înşelătoare, căci asta fac, şi este privit ca fiind 
unul prost şi nebun, de cei care fac „minuni" de acest fel. 

2. Acesta pretinzând că sfinţeşte potire pline cu vin şi 
rostind o îndelungată rugăciune, le spune, de fapt, că le dă o 
culoare roşie, adică Harul, care e unul dintre acele lucruri ce 
sunt mai presus de toate lucrurile, după care le dă din 
sângele său într-o cupă, pe care a binecuvântat-o el iar cei 
care sunt prezenţi sunt bucuroşi să guste din această cupă, 
pentru că ei cred, că prin aceasta, Harul pe care l-au primit 
prin acest magician, va putea să curgă şi în ei. 

După aceasta el face amestecul şi pentru cupele 
femeilor, dorind ca cele „sfinţite" de către el să fie 
consumate în faţa sa. 

Când toate acestea se termină, el aduce o altă cupă şi 
mai mare, decât cea cu care a înşelat pe femei că a „sfinţit" 
ce este în ea şi pune din ceea ce „a sfinţit" pentru femei, în 
cea pe care a pus-o în faţa lui, pronunţând următoarele 
cuvinte: 

„Pot ca Harul ce este înaintea tuturor lucrurilor şi care 
transcende toată cunoaşterea şi tot ce se poate grăi, să îl fac 
să fie deplin înăuntrul tău şi să se înmulţească în tine 
cunoştinţa lui, asemenea grăuntelui de muştar semănat în 
tine, ca într-un pământ bun". 

Ceilalţi repetă şi ei aceste cuvinte şi, la îndemnul unei 
jalnice femei nebune, el pare a fi un făcător de minuni, când 



78 



potirul cel larg pe care îl are înainte dă la iveală unul mai 
mic şi care se revarsă, pentru că e prea plin. Prin alte câteva 
trucuri de acest fel acesta amăgeşte pe foarte mulţi şi aceştia 
îl urmează. 

3. Acestea însă cred că par îndeajuns de multe, pentru 
ca să înţelegi că acest om este posedat de un demon, care i 
se pare un spirit familiar, deoarece el e capabil să 
prorocească şi împuterniceşte şi pe alţii, făcându-i pe deplin 
părtaşi „Harului" său prorocesc. 

El e devotat, mai ales, femeilor şi acestea sunt pentru 
el ca o bună-mireasmă. Ele sunt îmbrăcate elegant şi au o 
mare avere, fapt pentru care el caută, în mod frecvent, ca 
acestea să fie împreună cu el, adresându-se către ele în acest 
mod seducător: 

„Sunt dornic să te fac părtaşa Harului meu, căci Tatăl 
tuturor mă face să văd încontinuu îngerii dinaintea feţei Sale 
(Mat. 18, 10). 

Acum locul îngerului tău este al nostru şi suntem de 
aceea datori să devenim una. Primeşte mai întâi din mine şi 
de la mine darul Harului. 

Impodobeşte-te ca o mireasă care îşi aşteaptă mirele, 
pentru ca să fii cât mai bine pregătită, pentru ceea ce sunt eu 
şi eu sunt ceea ce tu vrei. 

Aprindeţi ochiul de lumină din camera de nuntă. 
Primeşte de la mine un soţ şi fii afectuoasă cu el, după cum 
doreşti ca el să fie primit de către tine. Iată harul vine peste 
tine: deschideţi gura şi proroceşte!". 

Iar dacă vreo femeie îi replică: „Niciodată n-am 
profeţit, nici nu ştiu cum să profeţesc!", acesta, într-un mod 
cuceritor, în secunda următoare, începe o invocaţie pentru 
a-şi ului victima deja înşelată şi spune către ea: „Deschide-ţi 
gura, vorbeşte ceea ce vine în tine şi astfel vei profeţi". 

Iar aceea, fiind plină de slavă deşartă şi entuziasmată 
de aceste cuvinte şi având sufletul emoţionat de speranţa 
care i se deschide înainte, începe să „profeţească", inima ei 
bătându-i violent de atâta emoţie. 

Şi astfel ajunge să atingă o mare îndrăzneală şi e inutil 
să mai spunem, că se petrec în acest timp şi alte lucruri şi 
mai fără sens decât acestea. 



79 



Dar acestea se petrec, după cum era de aşteptat, într- 
un suflet gol, care se înfierbântă. 

Referitor la acest lucru, cineva mai mare decât mine a 
observat, că sufletul este îndrăzneţ şi neruşinat, când se 
înfierbântă cu aere în van. 

De acum încolo ea va crede că e o profetesă şi îi va 
mulţumi lui Marcu, pentru că i-a împărtăşit şi ei din „Harul" 
lui. De aceea va face eforturi să-1 răsplătească pe acesta, nu 
numai printr-un dar din averea sa (de unde el strânge o mare 
avere), ci şi prin docilitatea ei faţă de el, dorind să fie în 
multe feluri unită cu el, căci prin acestea ea poate deveni 
una cu el. 

4. Dar, deja, câteva din cele mai credincioase femei, 
care au frică de Dumnezeu şi care nu sunt amăgite şi care n- 
au fost niciodată (deşi el şi-a dat toată silinţa ca să le seducă, 
ca şi pe restul, cu faptul că vor proroci), îl resping şi îl 
detestă pe acesta, şi se retrag înapoi de la o asemenea 
companie nefericită a „descoperitorilor". 

Şi ele fac aceasta, pentru că şi-au dat seama că darul 
prorociei nu a fost dat unui om ca Marcu, care e un vrăjitor, 
ci că acesta se dă numai acelora, cărora Dumnezeu le trimite 
harul Său, pentru a avea dumnezeiasca putere a prorociei. 

De aceea Prorocii vorbesc unde şi cum doreşte 
Dumnezeu şi nu când Marcu le porunceşte să o facă. Căci 
aceste porunci sunt cea mai mare şi mai înaltă autoritate, 
decât care alta nu există, deoarece primele legi de odinioară, 
cât şi cele mai recente au fost date în acest fel. 

însă, dacă Marcu sau oricine altcineva, porunceşte să 
se facă acest lucru, aceştia sunt învăţaţi să se obişnuiască cu 
sărbătorile lor, în care aceştia îşi joacă soartă şi în legătură 
cu acest rezultat, ei poruncesc unii altora să prorocească, 
dând predicţii care sunt în armonie cu propriile lor dorinţe. 

Şi aceştia îl urmează, ca pe unul care porunceşte cu 
cea mai mare şi mai înaltă autoritate, chiar şi decât Duhul 
prorocesc, deşi el este doar un om şi acest lucru e imposibil. 

Dar acele duhuri cărora le poruncesc astfel de oameni 
şi care vorbesc când aceştia doresc sunt pline de dorinţe 
pământeşti şi care te slăbănogesc. 

Sunt obraznice şi neruşinate, trimise de către Satana 
pentru a ispiti şi a pierde pe cei care nu sărbătoresc acea 



80 



credinţă deplină, pe care ei au primit-o de la început de la 
Biserică. 

5. De altfel, acest Marcu prepară filtre şi leacuri de 
dragoste (((RA/rpa Kod âycoYLiia), prin care necăjeşte pe unele 
dintre acele femei, dacă nu pe toate, din cele care s-au 

19"^ 

înapoiat la Biserica lui Dumnezeu . Şi acest lucru se 
întâmplă în mod frecvent. 

Cineva dintre ele a recunoscut şi a mărturisit faptul, că 
au fost pângărite de către el şi că de aceea sunt pline de o 
pasiune înflăcărată pentru el. 

Un exemplu trist s-a petrecut cu un bărbat asiatic, 
unul dintre diaconii noştri, care 1-a primit pe Marcu în casa 
sa. Soţia lui, o femeie remarcabil de frumoasă, a căzut 
victimă acestui vrăjitor, deopotrivă cu mintea şi cu trupul ei 
şi, pentru o lungă perioadă de timp, a călătorit împreună cu 
el. 

în sfârşit, când nu cu puţine dificultăţi, fratele 124 a 
întors-o pe ea, aceasta a trebuit să facă o mare mărturisire 
publică, unde a plâns şi s-a zbuciumat pentru pângăririle pe 
care ea le-a suportat de la vrăjitor. 

6. Câţiva dintre ucenicii lui, care practică şi ei aceleaşi 
vrăji, au amăgit multe femei prostuţe şi le-au pângărit. Dar 
ei mărturisesc despre sine că sunt „desăvârşiţi" şi că 
niciunul nu se poate compara cu ei în ceea ce priveşte 
vastitatea cunoaşterii lor, deşi aceasta nu au spus-o nici 
Pavel şi nici Petru şi nici un altul dintre Apostoli. 

Aceştia mai spun, că ei cunosc mai mult decât toţi 
oamenii şi că numai ei sunt plini de cea mai mare 
cunoaştere, a cărei putere este negrăită. 

Pe aceasta, spun ei, au obţinut-o din cea mai înaltă 
putere posibilă şi că ei sunt liberi în ceea ce priveşte 
respectul faţă de acest act, fapt pentru care ei cer să nu ne fie 
teamă nimănui de nimic. 



123 Dacă plecau din sectă, cu alte cuvinte, se răzbunau pe ele. Acest şantaj 
sentimental şi psihologic e practicat şi astăzi de către anumite formaţiuni religioase, 
când foştii adepţi vin la Ortodoxie. 

îi urmăresc, îi ameninţă, caută să îi timoreze, pentru că nu înţeleg că trebuie să îi lase 
pe oameni să aleagă. E vorba de o îndoctrinare cu forţa, pentru interese meschine. 

124 Diaconul, soţul ei. 



Tot aceştia mai spun, că din cauza „răscumpărării" 
care le-a fost date, ei nu pot fi înţeleşi şi nici nu pot fi 
judecaţi. 

Insă, dacă îi întreabă cineva şi un alt lucru, aceştia nu 
sunt în stare decât să repete acelaşi cuvinte simple, deşi ei se 
bucură de faptul că sunt „răscumpăraţi": 

„O, tu, cel care eşti veşnicul Dumnezeu şi tainică şi 
veşnică Linişte, prin care îngerii, care stau continuu în faţa 
Tatălui, te-au introdus şi condus pe tine, ca să dobândeşti 
înfăţişarea celor de sus! Căci aceasta e cea mai mare 
îndrăzenală, care însuflţeşte mintea. 

Adică atunci când răspunzi bunătăţii întâiului Tată, 
care ne creează pe noi ca imagini ale sale, având mintea 
atentă numai la lucrurile cereşti, ca şi când am fi într-un vis, 
văzând, pe de o parte, pe judecător şi, în acelaşi timp, 
avocatul, care îmi spune să mă apăr. 

însă tu fiind cunoscut de amândoi, arăţi cauzele celui 
care te judecă, dacă există în realitate aşa ceva". 

Când Mama a auzit aceste cuvinte, ea a pus peste ei 
casca homerică a lui Pluto şi aceştia au devenit nevăzuţi şi 
au putut astfel să scape. Iar când a luat-o de pe ei, aceasta a 
putut să-i conducă în cămara nupţială şi i-a lăsat acolo ca să 
se împreuneze. 

7. Acestea sunt, aşadar, cuvintele şi faptele, pe care 
aceştia le-au făcut în regiunea noastră a Ronului, înşelând 
astfel multe femei (II Tim. 3, 6), care au acum conştiinţele 
însemnate ca şi cu un fier înroşit 125 . 



125 Conştiinţele vii, lucide se pătrund de fiecare păcat pe care îl fac. Ele nu se 

ruşinează numai de păcatele socotie drept „mari" de foarte mulţi, ci de orice păcat. 

Mai ales când e vorba de păcate în lanţ, de păcate făcute din amăgire demonică, cu 

atât mai mult aceste conştiinţe sunt îndurerate şi trăiesc o stare de mare smerenie şi 

ruşinare de sine. 

Sfântul Irineu vorbeşte aici de conştiinţe înseamnte de ruşine ca şi cum ar fi 

însemnate cu fierul înroşit în foc. Toţi ştiau că ele au păcătuit şi de aceea, acele 

femeie sufereau şi mai mult. 

Luciditatea conştiinţei însă e un mare dar de la Dumnezeu. Ca să îţi vezi păcatele îţi 

trebuie harul lui Dumnezeu şi o recunoaştere nemincinoasă a lor în fiinţa ta şi o 

încercare totală, definitivă de a lupta şi a scăpa de acele păcate. 

Conştiinţa vie e o conştiinţă vâlvâietoare, trepidantă, mereu atentă la ce se întâmplă 

în viaţa ta. Focul conştiinţei e dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, care se 

manifestă prin aceea că doreşte să facă numai bine. 

Când nu faci binele pe care îl vrea Dumnezeu, atunci conştiinţa ta trăieşte drama 

celui care se vede murdar, pătat, noroit de propriile sale atitudini neevlavioase. Când 



82 



Câteva dintre ele au făcut mărturisire publică 126 
pentru păcatele lor, însă altele s-au ruşinat să facă aceasta şi, 
într-un mod tăcut, acestea au deznădăjduit că mai pot obţine 
viaţa lui Dumnezeu (Efes. 4, 18). 

De aceea, câteva dintre ele, au căzut în apostazie pe 
deplin. Sunt însă şi unele care au ezitat să aleagă una dintre 
aceste două căi şi, de aceea, cu ele s-a împlinit proverbul: 
„nici afară, dar nici înăuntru", rămânând astfel cu 
fărâmitura de înţelepciune pe care o au copiii. 



conştiinţa ta este vie, atunci nimic din ceea ce trăieşti tu şi cei din jurul tău şi din 
întreaga lume nu-ţi sunt indiferente. 

126 Spovedanie publică. 

127 Avem aici o mărturie extraordinară despre rolul Sfintei Spovedanii. Spovedania te 
face să trăieşti din nou viaţa lui Dumnezeu, intimitatea cu Dumnezeu. Scopul ei nu 
este de a te scăpa numai de păcate, ci mai ales e acela de a te face să simţi iarăşi sau 
şi mai mult, harul lui Dumnezeu în tine însuţi. Spovedania nu e o contabilizare a 
păcatelor, cum e crezută de către mulţi dintre noi, ci drumul spre Dumnezeu, spre 
acea intimitate frumoasă, dumnezeiască, încântătoare, prin care orice om care se 
pocăieşte, e primit iarăşi şi iarăşi la Dumnezeu sau îl simte pe El, viu şi nespus de 
frumos, în fiinţa lui. Spovedania e o venire la Dumnezeu, o întâlnire în adevăratul ei 
statut a fiecăruia dintre memebrii discuţiei: Dumnezeu ascultă cu dragoste pe cel ce 
se pocăieşte cu dragoste de El iar preotul stă între dragostea faţă de Dumnezeu şi 
dragostea faţă de om, pentru ca să se bucure de faptul că fiul a venit la Tatăl său şi 
Tatăl primeşte pe fiu cu multă şi nespusă dragoste şi iertare dumnezeiască. Nimeni 
nu pleacă de la această dicuţie de taină a spovedaniei la fel cum era, ci preotul se 
bucură de fiul său duhovnicesc iar fiul duhovnicesc se bucură de iubirea negrăită a 
lui Dumnezeu şi trebuie să se bucure şi de înţelecpciunea şi frumuseţea cugetării 
duhovnicului său, care trebuie să fie omul lui Dumnezeu. Dacă nu avem duhovnici 
Sfinţi vom pleca de la spovedanie cu inima amară, pentru că Dumnezeu ne iartă, iar 
slujitorii Lui nu ne înţeleg. Duhovnicul nu trebuie să uite niciodată că el este expresia 
milei lui Dumnezeu şi nu judecătorul de la cazuri penale. 



83 



Capitolul al 14-lea 

Despre diversele teorii ale lui Marcu şi ale altora. 
Teoriile referitoare la litere şi silabe. 



1. Acest Marcu a declarat, că numai el singur este 
primul receptacul al lui Colorbasus cel Tăcut, fiindcă el este 
primul născut, care a rezultat din Entimema pierdută. 

Acesta declară că infinita exaltare a Tetradei coboară 
peste sine, din locul cel nevăzut şi indescriptibil, în forma 
unei femei (pentru că lumea nu putea să apară decât, dacă 
venea într-o formă bărbătească) şi îi arată numai lui propria 
sa fiinţă şi originea tuturor lucrurilor, care nu au fost mai 
înainte revelate niciunui dumnezeu sau om. 

Şi această declaraţie a sa el o face în următorii 
termeni: Există o primă fiinţă, care nu îşi are originea [în 
alta şi care e fiinţa de neînţeles a Tatălui. 

Aceasta nu este formată dintr-o substanţă materială, 
nici nu e bărbat sau femeie, însă doreşte să producă tot ce 
este inefabil în el şi doreşte aceasta cu toate că este 
nevăzută. 

El îşi deschide gura sa şi scoate afară pe Cuvântul, 
asemenea lui şi acesta stă lângă el. Tatăl îi arată acestuia tot 

1 78 

ceea ce este el şi acesta a fost făcut tot în mod nevăzut. 

Despre faptul cum acesta, Cuvântul, şi-a rostit 
numele, se spun următoarele: 

El a rostit primul cuvânt din toate câte s-au zis, căci el 
a fost începutul a toate câte sunt şi această cuvântare a fost 
cuprinsă în patru cuvinte. 

El a adăugat o a doua cuvântare şi aceasta a fost 
formată tot din patru cuvinte. După aceasta a urmat o a treia, 
care cuprindea zece cuvinte. 

In cele din urmă el a rostit a patra cuvântare a sa şi 
aceasta era compusă din 12 cuvinte. în toate acestea el şi-a 
vestit întregul său nume, în cuprinsul a 30 de cuvinte şi în 
alte patru cuvântări distincte de acestea. 



128 Cuvântul. 



84 



Fiecare din aceste elemente au cuvinte, caractere, 
pronunţie, forme şi imagini aparte şi nu există niciuna dintre 
ele, care să primească o altă formă diferită de aceste 
elemente. 

Dar nici nu există niciunul, care să cunoască acestea 
sau să încerce să le vestească apropiaţilor săi din acestea, 
fiindcă fiecare dintre imaginile acelea, au propia lor 
semnificaţie în compoziţia întregului nume. 

Căci fiecare dintre ele este o parte din întreg iar 
imaginile au propriul lor sunet, reprezentând întregul nume 
şi nu îşi pierd propriul sunet, dacă propria lor exprimare, 
păstrează până şi bogăţia celui mai mic dintre elemente. 

Acest învăţător declară că restaurarea tuturor 
lucrurilor va avea loc, când toate acestea, amestecându-se 
într-o singură literă, vor exprima unul şi acelaşi sunet. 

El îşi imaginează că simbolul acestei cuvântări se 
poate găsi în cuvântul Amin, pe care noi îl prounţăm în 

129 

comun . 

Diversele sunete, continuă el, sunt cele care dau formă 
acestui eon, care este fără substanţă materială şi nenăscut şi 
acestea sunt formele pe care Domnul le-a numit îngeri, care 
stau mereu în faţa Tatălui. 

2. Aceste elemnte componente ale numelor, despre 
care am vorbit, sunt comune şi pe acestea el le numeşte eoni, 
însă şi cuvinte, rădăcini, seminţe, deplinătăţi şi rezultante. 

La acestea el adaugă, că toate acestea şi tot ce este 
particular la fiecare dintre ele este aceea că sunt înţelese ca 
având în conţinutul lor numele Bisericii. 

Toate aceste elemente, până la ultimele dintre cuvinte 
exprimă rostirea şi acest glas care rezultă din exprimare dă 
naştere la elemente proprii, care au însă chipul celorlalte 
elemente. 

Acesta afirmă şi faptul că, toate lucrurile pământeşti 
au fost făcute într-o anumită ordine fiecare şi că unele au 
precedat pe altele în venirea lor la existenţă. 

De asemenea crede că fiecărei litere, atunci când a 
fost rostită, i-a urmat ceva din cele ce s-au zidit şi silabele au 
creat, fiecare dintre ele, un mod de existenţă, în sensul că au 



129 Vrea să spună: în context liturgic. 



85 



făcut ca ceva să fie deplin, dar că sunetul lor rămâne 
înăuntrul lor, chiar dacă acestea sunt aruncate afară. 

Insă despre elementul din fiecare literă, care prin 
această pronunţie specială coboară spre cele de jos, acesta 
afirmă că el consistă din 30 de litere iar fiecare dintre aceste 
litere conţin în sine alte litere şi astfel se formează numele 
format din aceste litere, care este exprimat. 

La rândul lor şi acelea sunt exprimate prin alte litere, 
şi aşa mai departe, încât sunt o multitudine de litere ce pot fi 
exprimate într-un număr nelimitat de moduri. 

Şi poţi să înţelegi acest lucru mult mai clar din 
exemplul următor: cuvântul „delta" 130 conţine cinci litere, 
adică d, e, 1, t şi a. 

Aceste litere sunt scrise prin intermediul altor litere şi 
aşa la nesfârşit. 

Dacă ne întrebăm asupra conţinutului cuvântului 
„delta", se deschid multe opţiuni, pentru că literele în 
continuu dau naştere la alte litere şi se urmează unele pe 
altele, într-o constantă succesiune. 

Căci ce poate fi mai rapid decât aceea, ca un cuvânt să 
se scufunde într-un ocean de litere! Şi dacă una dintre litere 
poate fi folosită la infinit în alte cuvinte, atunci consideră că 
mulţimea literelor devin nume. 

De aici vine ideea că Tăcerea lui Marcu a fost gândită 
de către noi ca un întâi Tată compus. De aici el trage 
concluzia că Tatăl, cunoscându-şi incomprehensibilitatea 
propriei sale naturi, a creeat acele elemente pe care i-a numit 
eoni şi a căror putere constă din modul cum au fost enunţaţi, 
fiindcă niciunul dintre ei nu este capabil, prin sine, ca să 
exprime întregul. 

3. De aici se înţelege cum Tetrada explică acele 
lucruri, care pentru el sunt prostii, atunci când zice: 

Eu doresc să îţi arăt Adevărul însuşi, pentru că eu 1- 
am născut pe el în cele de sus. Căci tu poţi mai mult decât 
toţi să vezi acest lucru, fără vreun văl şi să înţelegi 
frumuseţea lui, căci poţi mai mult decât toţi să vorbeşti 
despre el şi să admiri înţelepciunea lui. 



130 Se referă la cuvântul grecesc, care exprimă litera 5. 



86 



Căci eu sunt Stăpânitorul tuturor, Alfa şi Omega iar 
gâtul lui sunt (3 şi \|/, pe când umerii şi mâinile sale sunt y şi 
£,, sânii săi sunt 8 şi (p, diafragma lui sunt 8 şi d, spatele lui 
sunt £ şi x, pântecele lui sunt n şi a, coapsele lui sunt şi p, 
genunchii lui sunt i şi n, picioarele lui sunt k şi co, gleznele 
lui sunt X şi %, tălpile lui sunt )i şi v. 

Acesta este trupul Adevărului, după spusele acestui 
vrăjitor, format din aceste elemente, adie compus din literele 
enumerate. 

Şi el numeşte compusul acesta Om şi spune că acesta 
este izvorul oricărei vorbiri şi începutul tuturor sunetelor şi 
al expresiilor, care nu se pot rosti şi gura tăcută a Tăcerii. 

Pentru el acestea reprezintă trupul Cuvântului. Dar tu 
însă, înălţându-ţi mintea la cele de sus, ascultă din gura 
însăşi a Cuvântului, pe cele care Acesta ni le dă în dar de la 
Tatăl. 

4. Când Tetrada a spus aceste lucruri, Adevărul a 
privit către sine şi aceasta deschizând gura ei, a rostit un 
cuvânt. 

Acest cuvânt a fost un nume şi numele pe care noi îl 
cunoaştem că s-a spus şi pe care îl tot rostim, a fost: Iisus 
Hristos. 

După ce Tetrada a rostit acest nume, ea a reintrat în 

i o i 

starea ei de nerostire . 

Şi, cum Marcu aştepta să vadă dacă mai spune ceva, 
Tetrada a revenit şi a zis: 

„Ai gândit că poţi să dispreţuieşti acest cuvânt, pe 
care l-ai auzit din gura Adevărului. Dar acest cuvânt, pe care 
l-ai auzit şi crezi că îl înţelegi, nu este un nume vechi. 

Tu deţii numai sunetul lui, însă nu cunoşti şi puterea 
pe care o are. Căci Iisus este nu nume simbolic aritmetic, 
format din şase litere 132 şi e cunoscut de toţi aceia, care se 
numesc ai Lui. 

Dar acesta este între eonii Plenitudinii celei formate 
din multe părţi, dar are altă formă şi înfăţişare [decât ei], şi 
este cunoscut de către toţi [îngerii], şi aceia sunt în unire 



131 Literal: în tăcere. 

132 în limba ebraică. 



87 



intimă cu El, căci acele fiinţe preaînalte sunt întotdeauna cu 
El. 

5. Astfel ştii, că cele 45 de litere pe care tu le-ai 
înţeles sunt emanaţii simbolice ale celor trei puteri, care sunt 
conţinute în numărul acelor elemente mai sus enumerate. 

Pentru tine acestea sunt pasibile de numărare. Dar 
există nouă litere tainice, care formează chipul Tatălui şi pe 
al Adevărului şi acestea nu se pot spune, pentru că natura lor 
nu poate fi nicidecum exprimată. 

Dintre acestea, semivocalele reprezintă Cuvântul şi 
Viaţa, fiindcă ele sunt la mijloc între consoane şi vocale, 
beneficiind de ambele statute. 

Vocalele sunt reprezentate de Om şi de Biserică, căci 
cuvântul pleacă de la om şi se extinde apoi la toţi. Sunetul 
cuvântului e împărtăşit după aceia fiecăruia în parte. 

Astfel Cuvântul şi Viaţa posedă 8 litere, Omul şi 
Biserica 7 litere, Tatăl şi Adevărul 9 dintre ele. Insă, deşi 
numărul de littere care aparţine fiecărei grupe este inegal, 
Cel care S-a pogorât de la Tatăl şi a avut o trimitere specială 
din partea celui de care s-a separat, pentru a reafirma ceea ce 
are fiecare, adică unitatea cu Plenitudinea, a dat tuturor să 
fie egali, dezvoltându-şi puterea în toţi, aşa încât o singură 
putere a început să curgă prin toţi. 

Căci acesta, deşi avea numai şapte litere, a primit 
puterea şi celei de a opta şi cele trei grupe au dobândit iarăşi 
numărul lor, devenind, cu toţii, Ogdoade. 

Cele trei, reunite acum, au constituit numărul de 24. 
Cele trei elemente, despre care el declară că există în 
conjuncţie cu cele trei puteri şi care au ajuns să formeze o 
unire de şase, făcând parte din cei 24, au fost împărţite în 
patru de cuvântul inefabilei Tetrade, reieşind acelaşi număr 
cu câte sunt de fapt. 

Aceste elemente au fost înţelese a fi ale lui Hristos, 
deşi nici acestea nu pot fi exprimate. Ele însă au dorit să fie 
cu cele trei puteri, care seamănă cu El, care este nevăzut". 

El spune că acele litere, pe care noi le numim „litere 
duble" sunt chipul chipurilor acelor elemente şi dacă le 
adăugăm pe acelea la cel 24 de litere, prin forţa nalogiei, ele 
formează un număr de 30 de litere. 



6. Acesta mai adaugă, că rezultatul acestei însoţiri şi 
analogia făcută a fost asemenea imaginii Aceluia, Care, 
după 6 zile, s-a urcat în munte împreună cu ceilalaţi trei 
(Mt. 17, 1; Mc. 9, 2) şi astfel, devenind cel unul al şaselea, a 
intrat şi a fost conţinut de Hebdomad, deşi El era slăvitul 
Ogdoadei şi a conţinut în sine întregul număr de elemente, 
care au purces din Cel de sus, Care este Alfa şi Omega. 

într-un mod evident, acestea s-au văzut, atunci când 
El a fost botezat. Astfel numărul celor de sus este de 801 
elemente. 

Şi, din acest motiv, a spus Moise că omul a fost 
alcătuit în şase zile; şi iarăşi, potrivit acestui mod de a 
gândi 134 , el a fost unul al zilei a şasea, căci el a fost pregătit 
[să apară atunci] şi chiar dacă omul a apărut ultimul, pentru 
mântuire el a fost primul pregătit şi de aceea, ca şi începutul, 
şi sfârşitul s-a pregătit la ceasul al şaselea, căci atunci a fost 
El răstignit pe lemn. 

De aceea, această fiinţă perfectă, adică Mintea, 
cunoscând că numărul 6 are puterea de a forma şi a 
regenera , a declarat că fiii luminii, care au fost regeneraţi 
pentru că au fost de asemenea şi creaţi de către El, II face pe 
el să apară ca Semn, în conformitate cu numărul acesta. El a 
declarată şi aceea că, literele duble conţin numărul 
Semnului, pentru că Semnul, când se alătură celor 24 de 
elemente, completează numărul celor 30 de litere. 

7. El se slujeşte de acesta ca de un instrument propriu, 
căci, după cum spune Marcu despre Tăcere, puterea celor 7 
litere poate fi revelată, conform faptului că un act este 
independent de voinţa lui Ahamot. 

Ea spune 136 : 

„Consider că acest Semn, care e de faţă, este cel care a 
fost format după primul Semn şi care a fost împărţit în două 
şi a rămas, de fapt, pe afară. 

Cel care, prin puterea şi înţelepciunea sa, 1-a produs 
din sine, i-a dat viaţă în această lume şi i-a dat să aibă 7 



133 Se referă la urcarea pe muntele Taborului a Mântuitorului Hristos, însoţit de către 
cei trei Sfinţi Uncenici ai Săi, ca să Se schimbe la faţă înaintea lor. 

134 Al gnosticului Marcu şi nu al Bisericii lui Dumnezeu. 

135 în sensul de a mântui. 
Adică Tăcerea. 



89 



puteri, după asemănarea puterii Hebdomadului 
( Ep8o|ia8oc;) 13/ şi, din această cauză, s-a format astfel, 
pentru că este sufletul tuturor celor văzute. 

Şi el a folosit această lucrarea a sa, ca pe una formată 
după propria sa voinţă şi s-a oprit aici, căci chiar dacă 
imagini ca acestea nu pot fi pe deplin imitate, ele sunt 
supuse mamei entimemelor. 

Şi astfel, primul cer a pronunţat pe a, următorul pe 8, 
al treilea pe n, al patrulea, fiind la mijlocul lui 7, a pronunţat 
cea mai mică dintre litere, adică pe i, al cincilea cer pe o, al 
şaselea pe u, al şaptelea, ca a patra literă de la mijloc, pe 
ultima şi cea mai elegantă, adică pe co". 

Pe acestea le-a spus Tăcerea lui Marcu, vorbind 
despre împărţiri fără niciun sens, care nu au în ele nici cea 
mai mică fărâmă de adevăr dar, pe care le spune cu multă 
îndrăzneală. 

„Şi aceste puteri", adaugă ea, „fiind toate, în mod 
simultan, unite unele cu altele se îmbrăţişează reciproc, dând 
la iveală slava lui, pe care ele o produc. Iar slava aceasta, 
care îşi face simţită prezenţa, este trimisă mai sus, adică 
întâiului Tată". 

La acestea ea adaugă, că „sunetul acestei închinări 
depline adie pământul, pentru că vine de la Creatorul şi 
Părintele tuturor celor care sunt pe pământ". 

8. Pentru ca să dovedească aceste lucruri, el aduce ca 
mărturie cazul copiilor nou-născuţi, care plâng imediat ce 
aceştia ies din pântece, scoţând sunete formate din literele 
semnalate mai sus. 

Prin această „dovadă" el spune, de fapt, că cele 7 
puteri slăvesc pe Cuvântul şi acestea se află în sufletul nou- 
născuţilor care plâng. 

De aceea, crede el, a spus David: „Din gura pruncilor 
şi a celor ce sug Mi-am pregătit Mie laudă" (KJV: Mt. 21, 
16 / BOR 1988, Ibidem) 138 . Şi iarăşi: „Cerurile vestesc 139 
slava lui Dumnezeu" (KJV: Ps. 19, 1 / BOR 1988: Ps. 18, 1). 



137 Gr. 1, p. 141. Cf. Idem, p. 141, n. 4, Heb(v)domadul e o altă denumire a 
Demiurgului. 

138 Locul acesta citează Ps. 8, 2, arătând că aici e vorba de o profeţie mesianică. 

139 Literal: o declară. Cerurile sunt o declaraţie a înţelepciunii şi a frumuseţii lui 
Dumnezeu. însă nu o declaraţie oarecare, ci una conformă cu prezenţa Sa reală în 
creaţia Sa şi cu prea minunata Sa măreţie. 



90 



însă să trecem peste acestea 140 , căci atunci când 
sufletul este cuprins de necazuri şi de dureri, el scoate din 
sine câte un „Of!", în cinstea literei în cauză, arătând că 
sufletul este înrudit cu cele de sus, care pot recunoaşte 
durerea şi trimite aceluia uşurare. 

9. Dar acestea se pot spune în legătură cu toate 
numele, care sunt formate din cele treizeci de litere iar 
Adâncul, care a primit propria sa formă din literele acestui 
nume, ca, de altfel, şi trupul Adevărului, care, amândouă 
formează un număr de 12 litere 141 , sunt, de fapt, ambele, 
formate din două litere iar vocea care s-a auzit vorbind, fără 
ca ea să fie auzită de către toţi, face ca în referirea la o 
analiză a acestor nume, aceste două nume să nu pot să fie 
exprimate în cuvinte iar despre sufletul lumii şi al omului, 
potrivit acestui plan, care sunt după imaginea celor de sus, el 
nu afirmă decât nişte opinii fără niciun sens. 

Mai rămâne acum, ca eu să-ţi relatez, cum Tetrada i-a 
arătat acestuia 142 , cum din nume derivă o putere egală în 
fiecare număr. 

Şi astfel, prietenul meu, nimic din ceea ce am înţeles 
din discuţia pe care am avut-o cu el, nu rămâne necunoscut 
şi de către tine. Prin aceasta, întrebarea ta, după cum mi-am 
propus, va fi satisfăcută pe deplin. 



Oricine vrea să îl slăvească pe Dumnezeu, trebuie să adâncească cunoaşterea creaţiei 
Sale şi pe cât vom cunoaşte mai mult măreţia lucrării lui Dumnezeu, vom vedea câtă 
minunată lucrare a pus Dumnezeu în faţa noastră. Nu e de ajuns să admiri, trebuie să 
şi cunoşti, ca să te minunezi pe deplin, până în adâncurile fiinţei tale. 
De aceea, Dumnezeu ne trimite la cunoaştere, la dezvoltarea ştiinţei şi a tehnologiei 
prin care se observă măreţia Lui în creaţia Sa. El ne îndeamnă să-L cunoaştem prin 
ceea ce ne-a pus înainte şi prin propia noastră fiinţă. în măsura în care ne vom 
apropria de descifrarea atentă a substraturilor lumii, vom observa că Dumnezeu e 
prezent în toţi şi în toate şi că e minunat întru ochii noştri curăţiţi de patimi şi 
luminaţi de înţelepciune sfântă. 

140 Adică să nu mai dăm replica unor nerozii de acest fel, pentru că vor mai fi şi 
altele pe parcursul acestui discurs polemic. Sfântul Irineu continuă chiar în această 
frază cu o altă citaţie, în care, în mod bizar, se credea că suspinul nostru, oful nostru 
are o echivalenţă cerească şi de aceea ni se dă uşuarea de durere. 

141 în citaţia grecească a acestor două nume proprii. 

142 Lui Marcu. 



91 



Capitolul al 15-lea 

Tăcerea îi relatează lui Marcu despre modul în care 
au luat naştere cele 24 de elemente şi despre Iisus. 
Expunerea acestor absurdităţi 

1. Astfel a anunţat, atotînţeleapta Tăcere, naşterea 
celor 24 de elemente, după cum mi-a spus el: 

„Cu Cel Singur coexista numai Unitatea, din care au 
ieşit două fiinţe - pe care noi le înţelegem, că erau dintre 
cele de sus - şi anume Unul şi Doi, care au adăugat alte 
două fiinţe, devenind patru, căci doi plus doi fac patru. 

La acestea patru s-au mai adăugat încă două, 
ajungându-se la numărul de şase fiinţe. De aici încolo, din 
acestea şase s-au format cvadrupluri, ajungându-se la 
numărul de 24 de fiinţe. 

Numele primei triade, care se înţelege că e cea mai 
sfântă şi pentru care nu există capabilitatea de a fi exprimată 
în cuvinte, e cunoscută numai de către Fiul iar Tatăl 
cunoaşte şi el, cine sunt membrii care o compun. 

Celelalte nume însă, care sunt rostite cu respect, 
credinţă şi evlavie, după cum spune Marcu, sunt De 
Nerostitul şi Tăcerea, Tatăl şi Adevărul. 

Astfel numărul desăvârşit al tetradei compune cele 24 
de litere, căci numele De Nerostitului are 7 litere 143 , Tăcerea 
5 litere 144 , Tatăl cinci litere 145 iar Adevărul are 7 litere 146 . 
Dacă toate acestea sunt puse la un loc, adică 2 ori 7 şi 2 ori 
5, avem numele complet de 24. 

în aceeaşi manieră, putem vorbi şi despre cea de a 
doua tetradă, formată din Cuvânt şi Viaţă, din Omul şi 
Biserica, ajungându-se tot la acelaşi număr de elemente. 



143 în limba greacă: "AppY|TO<;, cf. Gr. 1, p. 145. 

144 Deşi are patru litere în text: EiyTl, cf Ibidem. însă în Idem, p. 145, n. 2 aflăm, că 
forma folosită de Sfântul Irineu era EeLyri şi nu Slyti, ca în textul de acum şi de aceea 
erau cinci şi nu patru litere. Tot aici ni se spune faptul că, la fel, forma veche a lui 
Xpujioq era Xpewxbi; de unde Tacitus a transliterat această formă ca: Chrestus. 

145 narnp, cf. Ibidem. 
14f "Alr|9eLK, c/ Ibidem. 



92 



Numele Mântuitorului însă, pe care noi îl pronunţăm 
ca Iisus, are 6 litere 147 . Dar numele Său de nerostit conţine 
24 de litere. 

Numele de Hristos dat Fiului cuprinde 12 litere 148 , dar 
ceea ce este de nepronunţat în Hristos conţine 30 de litere. 
Din acest motiv El declară că este Alfa şi Omega, fiindcă el 
poate arăta cele de sus, pentru că de la naştere a primit acest 
număr în numele său. 

2. Insă despre Iisus, acesta afirmă că el a venit printr-o 
naştere de negrăit. Iisus vine din mama tuturor lucrurilor, 
adică din prima tetradă. 

După aceea, vine şi din a doua tetradă, însă ca fiică. 
De aceea putem spune că Ogdoada 1-a format, după care 
Decada, căci el a fost născut şi de către Decadă şi de către 
Ogdoadă. 

Când Decada s-a unit cu Ogdoada şi s-a multiplicat de 
10 ori, atunci a reieşit numărul 80. Şi iarăşi s-a multiplicat 
80 de 10 ori, ajungându-se la numărul de 800. 

Aşa că întregul număr de litere survine din Ogdoada 
multiplicată în Decadă, ajungându-se la 888. 

Acesta este numele lui Iisus. Dacă acest nume este 
evaluat după valoarea numerică a literelor atunci valoarea sa 
numerică este de 888. Prin această ultimă afirmaţie, tu ai 149 
întreaga declaraţie a propriilor lor opinii, despre originea 
supracelestă a lui Iisus. 

Aşa că alfabetul grecesc conţine opt monade, opt 
decade şi opt hecatade, adică numărul 888, care conţine 
numerele din care e format numele Iisus. 

Ţinând cont de acest sistem de numărare El este Alfa 
şi Omega, prin aceasta indicând că el e originea tuturor. 

Ei mai vorbesc şi despre faptul că, dacă prima tetradă 
este adăugată conform progresiei numerelor, apare numărul 
zece. Şi aceasta, pentru că unul, plus doi, plus trei, plus patru 
fac 10. 

Tot la fel de bine putem să desemnăm prin acest 10 pe 
Iisus. Hristos, mai spune el, este un cuvânt format din 8 



147 în limba greacă, adică sub această formă: ' Iriooîjq, cf. Ibidem. 

148 Adică: Yio<; Xpeiatog, cf. Idem, p. 146. 
149 1 se adresează prietenului său. 



93 



litere, indicând astfel prima Ogdoadă şi dacă multiplicăm cu 
10, ne dă numărul naşterii lui Iisus, adică 888. 

însă şi Hristos al Fiului, după cum spune el, este o 
Duodecadă, căci numele Fiului conţine 4 litere iar numele 
Hristos conţine 8 litere, care, fiind combinate, rezultă 
Duodecadă cea mai măreaţă. 

El pretinde însă, că înainte de apariţia Semnului 
acestui nume, adică al lui Iisus al Fiului, omenirea era 
afundată în mare neştiinţă şi rătăcire. 

Dar când acest nume din 6 litere s-a manifestat 
(persoana Sa purtând haina trupului, că numai astfel El putea 
să vină în atingere cu simţurile omului şi având în sine pe 6 
şi cele 24 de litere), devenind cunoscut ca fiind El, ei 150 au 
încetat să mai fie neştiutori şi au trecut de la moarte la viaţă, 
căci numele acesta le-a servit lor drept ghid către Tatăl 
adevărului. 

Căci Tatăl tuturor a hotărît să ia sfârşit neştiinţa lor şi 
să distrugă moartea. Insă desfiinţarea neştiinţei s-a făcut 
doar prin cunoaşterea Lui. Şi, de aceea, Omul a fost ales 
potrivit voinţei Sale, pentru că a fost format după imaginea 
care corespunde puterilor cereşti. 

3. Eonii însă vin din tetradă, din tetrada formată din 
Om, Biserică, Cuvânt şi Viaţă. El declară că puterile care au 
emanat din ele, au făcut ca Iisus să apară pe pământ. 

îngerul Gavriil (Le. 1, 35) a luat locul Cuvântului, 
Sfântul Duh a devenit Viaţa, Puterea Celui de sus a devenit 
Omul, pe când Fecioara a scos în evidenţă, în mod 
pronunţat, locul Bisericii. 

Şi astfel, printr-o dispensă specială, a fost generat de 
către El însuşi, prin intermediul Măriei, ca om, pe când El a 
trecut prin pântece 151 ; Tatăl tuturor alegând să aibă această 
cunoaşterea de sine, adică ceea ce înseamnă Cuvântul. 

Şi astfel, venind către apa botezului, acolo a venit 
peste Sine, în forma unui porumbel, căci Fiinţa care îl 



150 Oamenii. 

151 Se observă dochetismul radical al lui Iisus gnostic cât şi nestorianismul explicit al 
acestei doctrine. Vorbim de o întrupare aparentă din Fecioară a lui Iisus şi despre un 
Iisus uman, peste care vine puterea Cuvântului la Botez. Sfinţii îngeri sunt 
consideraţi ca fiind co-substanţiali cu Iisus, care e prezentat ca o putere printre alte 
puteri cereşti, deci arianism explicit, dar nu Fiul cel unul al Tatălui. 



94 



1 S7 

forma venea dintre cele înalte şi completa numărul celor 
12, între care existau toţi cei care au fost produşi ca fiind 
contemporani cu Sine şi care coborau şi urcau peste El 153 . 

Mai mult, el susţine că puterea, Care s-a pogorât peste 
Iisus a fost sămânţa Tatălui, care a fost, în acelaşi timp, a 
Tatălui şi a Fiului, adică era în mod evident puterea Tăcerii, 
care e cunoscută astfel prin aceasta de către toţi, dar care nu 
poate fi exprimată în cuvinte şi, de asemenea, nici de către 
toţi eonii. 

Această sămânţă a fost Duhul, care vorbeşte prin gura 
lui Iisus şi care mărturiseşte că El a fost Fiul Omului, după 
cum s-a revelat şi de către Tatăl şi care s-a coborât peste 
Iisus şi s-a făcut una cu El. 

Şi acesta mai spune că, Mântuitorul, care a apărut 
printr-o dispensă specială, a distrus moartea cu adevărat, dar 
că Hristos a făcut cunoscut acest lucru Tatălui. 

Numele de „Iisus" desemnează însă pe omul apărut şi 
el printr-un pogorământ aparte 154 , pentru că s-a format după 
asemănarea şi forma cerească a Omului şi care s-a pogorât, 
de sus, peste El. 

După ce El a primit acest eon a devenit posesorul 
Omului însuşi şi al Cuvântului, al Tatălui şi al De 
Nerostitului, al Tăcerii şi al Adevărului, al Bisericii şi al 
Vieţii. 

4. Aceste deliruri (ravings), căci nu le putem numi 
altfel, sunt mai presus de uhl şi ptiu! şi de orice exclamaţie 
dramatică sau de o exprimare adâncă a durerii. 

Pentru că cel care nu detestă pe unul, care este adâncit 
în mod jalnic în astfel de idei false şi îndrăzneţe, cum va 
înţelege adevărul falsificat de către Marcu, printr-o aşa de 
mare poveste şi care se rezumă la discuţia despre literele 
alfabetului? 

Grecii spun că ei au primit, la început, 1 6 litere de la 
Cadmus 155 şi că numai acum, foarte recent, în comparaţie cu 



152 Pe Iisus. 

153 Se referă la îngerii despre care Domnul vorbeşte că urcă şi coboară peste Fiul 
Omului. 

154 Printr-o dispensă specială. 

155 Cf. Gr. 1, p. 152, n. 3, Cadmus din Fenicia e cel care a introdus primele 16 litere 
ale alfabetului grecesc, fapt pentru care, la început, se numeau: KaS|ir|'i.a sau 
<\>owiKr\ia YP<wara respectându-se astfel locul de origine al autorului lor. Cadmus a 



95 



ce aveau la început (conform vechimii pe care ele o implică, 
după spusa proverbului: „ieri şi mai înainte de atât" ), au 
inventat aspiratele şi, după aceea, literele duble, pentru ca în 
cele din urmă, după cele afirmate de ei, Palamidis/ 
Palamedes să adauge literele lungi la cele de până atunci. 

Dacă aşa stau lucrurile cu literele greceşti, nu avem 
deja adevărul? După cele ce spui tu, Marcule, trupul 
adevărului este posterior lui Cadmus, cât şi cele care îi 
preced lui, dar este posterior şi tututor celor care au adăugat 
restul de litere, adică este posterior ţie însuţi. 

Pentru că tu însuşi, Marcule, ai creat acest „adevăr" al 
tău, ca un tablou, care poate fi văzut de către toţi. 

5. Insă cine va înghiţi povestea unui Tăceri atât de 
ilogice, al cărei nume nu poate fi pronunţat şi a cărei natură 
este de negrăit şi care e căutată dar nu poate fi găsită şi 
despre care el declară, că mai înainte de a se sărăci prin 
luarea trupului şi a formei [umane], ea şi-a deschis gura sa şi 
a reieşit din aceasta Cuvântul, cel care a organizat întreaga 
existenţă? 

Şi cum să cred, că acest Cuvânt al său, asemenea cu 
autorul său şi Care este purtătorul chipurilor celor nevăzute, 
ar fi constat, fără doar şi poate, din 30 de elemnte şi 4 
silabe? 

Căci, potrivit acestei concepţii, Tatăl tuturora, aflat în 
consimţire cu Cuvântul cel asemenea Lui, ar consta în 30 de 
elemente şi 4 silabe. 

1 S7 

Sau mă întreb iarăşi, cine îţi va tolera ţie jongleria 
asta cu forme şi numere, odată 30, altădată 24 iar altădată 
numai 6, deşi te referi la Cuvântul lui Dumnezeu, la 
Fondatorul, Creatorul şi Ziditorul tuturor lucrurilor create? 

Şi cum II tai pe El în piese de diferite mărimi, ca să 
încapă în 4 silabe şi în 30 de elemente? Căci tu cobori pe 



trăit înainte de războiul troian şi, la cele 1 6 litere cadmiene greceşti, li se adaugă încă 
8 litere, pentru a forma alfabetul grecesc şi anume literele (, n, >K w, 9, 5, X Şi $> 
care erau în uz în Asia Mică şi, în mod izolat, la greci. 

156 Prima formă e după grafia greacă, a doua după cea latină. 

157 E o discuţie directă, pe calea scrisului, cu acest eretic Marcu. în discuţia 
apologetică primează adevărul explicit, argumentat, bunul simţ, logica, minunea, 
vechimea argumentului şi veractitatea lui mai ales. Virulenţa discursului vine din 
adevăr şi, uneori, ea este benefică. Dar adevăratele discuţii apologetice sunt discuţii 
calme, făcute cu tact, cu multă dragoste, cu multă înţelegere. 



96 



Domnul, Care a făcut cerurile, la numărul de 888, ca şi cum 
El ar fi tot una cu alfabetul. 

Şi apoi II subîmparţi pe Tatăl, Care nu poate fi cuprins 
şi Care ţine toate câte există, într-o triadă, ogdoadă, decadă 
sau duodecadă, făcând prin această multiplicare o idee 
coruptă despre natura Tatălui, Care este de negrăit şi de 
neînţeles, după cum tu însuţi declari că este. 

Şi spunând acestea te arăţi tu însuţi a fi un Dedalos / 

1 SS 

Dedalus al unei invenţii demonice şi satanicul arhitect al 
unei puteri supreme, pe care tu ai înzestrat-o cu fiinţa Celui 
netrupesc, dar care constă într-o mulţime de litere, care au 
apărut una prin alta. 

Şi această putere despre care tu afirmi că este 
nevăzută, nu se divide niciodată în consoane, vocale şi 
semivocale, însă Ii atribui, în mod fals, toate literele mute 
Tatălui tuturor lucrurilor, dar şi Gândirii Sale, lucru care te-a 
condus să mărturiseşti una dintre cele mai mari blasfemii ale 
tale şi adâncul necredinţei tale. 

6. De aceea, bine ar fi şi e cel mai potrivit aşa, ca în 
legătură cu nesăbuita ta încercare, dumnezeiştii noştri Părinţi 
şi Vestitorii adevărului, care izbucnesc în cor împotriva ta, 
să-ţi spună următoarele: 

„Marcule, tu ai creat nişte idoli, tu, garantul 
prevestirilor celor rele, prin dibăcia ta în a căuta în stele şi 
datorită adâncirii tale în lucrurile vrăjitoriei. Şi, prin acele 
trucuri [vrăjitoreşti], s-au confirmat învăţăturile tale greşite, 
pentru că ai făcut semne pentru toţi cei care erau împreună 
cu tine în înşelare, având puteri minunate, [puterile] celor ce 
sunt departe de Dumnezeu şi apostaţi, pe care Satana, 
adevăratul tău tată, ţi le-a dat ţie să le împlineşti, cu ajutorul 
lui Azazil ('A(a(f|A,) 159 / Azazel 160 , cel căzut dintre îngeri şi 
care ţi-a preces acţiunilor tale necredincioase". 



58 După grafia greacă şi latină. 



159 Cf. Gr. 1, p. 156, n. 2, demonul Azazil e menţionat în Targumul lui Ionatan la 
Fac. 6, 4, cu forma numelui Uzziel, cât şi la Num. 13, 34, considerându-se că uriaşii 
sunt fiii lui Şamhazai şi ale lui Uzziel, ultimul, demonul, coborând din cer în zilele 
lui Enoh, ceea ce e o fabulaţie. Tot în această notă găsim faptul, că demonologia 
evreiască cunoaşte pe Azael şi Asa, doi îngeri care au cârtit la crearea omului şi au 
fost pedepsiţi prin aceea de a fi ispititorii celor de pe pământ. Şi, în acest sens, ei sunt 
văzuţi ca şi copărtaşi la naşterea giganţilor, în sensul că demonii s-ar fi împreunat cu 
femeile pentru ca să se nască uriaşii. însă acesta e un alt basm. 

160 E forma latină a numelui. 



97 



Acestea sunt cuvintele Sfinţilor Părinţi. 

Iar eu voi încerca să arăt ce a mai rămas din sistemul 
lor mistic, pe care l-au vomitat 161 în multe cuvinte, dar 
scurtând toate pentru o bună înţelegere, ca să aducem la 
lumină, ceea ce, pentru foarte mult timp, a fost ascuns 162 . 

în acest mod, lucrurile care vor fi spuse vor deveni 
uşor de perceput de către toţi. 



161 Sfântul Irineu compară emiterea ereziilor cu o vomitare a falsităţii. Cel care spune 
minciuni nu este nicidecum o gură care miroase frumos, o gură care împrăştie 
mireasma adevărului, a frumuseţii, ci, dimpotrivă, e o gură care miroase urât, care 
vomită moartea, întunericul. Ea vomită cele din lăuntrul ei, care sunt întunecate. 

162 Despre acest eretic Marcu, în Gr. 1, p. 156-157, n. 3 aflăm, că el a fost 
contemporan cu Sfântul Irineu, că marcionismul s-a extins prima dată în Galia, dar 
îşi are rădăcina în Asia şi că Marcu a fost un urmaş şi nu un precursor al lui 
Valentin. De la Valentin el a preluat presupusa revelaţie a supremei Tetrade. 



98 



Capitolul al 16-lea 

Interpretările absurde ale marcioniţilor 

1. Amestecul „unitar" produs de către eonii lor şi care 
s-a rătăcit şi trebuie recuperat ca şi oaia cea pierdută (ca să 
vorbim ca în Evanghelie), adică acele persoane doresc, ca 
prin acest set de lucruri pe care le afirmă, să aibe un mod de 
viaţă mult mai mistic. 

Tocmai de aceea fac referiri la tot felul de numere, 
însă, precizând iniţial, că universul a fost creat de către o 
Monadă şi o Diadă. 

Prin aceasta ei recunosc că din unitate apar patru 
[elemente], din care a reieşit, mai apoi, Decada. 

Iar când unul, doi, trei şi patru sunt împreună, aceştia 
dau numărul de 10 eoni. Diada însă avansează de la sine, de 
la 2 la 6, adică 2 şi 4 şi 6, de unde reiese duodecada 163 . 

Mai mult decât atât, dacă noi recunoaştem, în acelaşi 
fel, drumul spre 10, ca un număr format din 3 apariţii, putem 
avea, în acelaşi timp, pe 8, 10 şi 12. 

Aşa că termenul duodecadei, fiincă conţine Semnul şi 
din cauză că Semnul, ca să spunem aşa, aşteaptă să se 
ridice, din această cauză el se aprinde de poftă. 

Pentru această raţiune, fiindcă se produce un păcat în 
conexiunea dintre cele 12 numere, neghiobia devine 
evidentă şi drumul în sine devine ceva greşit. 

în acest fel vorbesc ei de dezacordul, care are loc în 
duodecada. în acelaşi fel declară şi înţelepţii lor, că o 
putere, care se depărtează de duodecada, nu face altceva 
decât să se piardă. 

Acest lucru este evidenţiat de femeia, care a pierdut o 
drahmă şi a mers cu lampa, ca să lumineze [înaintea ei] şi a 
găsit-o din nou (Le. 15, 8). 

La fel stau lucrurile şi cu numerele care au fost 
pierdute, adică cu cele nouă, care corespund banilor sau 
celor 1 1 oi, numere pe care, dacă le multiplicăm, ajungem la 
numărul 99, pentru că 9 ori 11 ne dă 99. Pentru ei şi 
cuvântul „Amin" conţine acest număr. 



163 Adică 12 elemente. 



99 



2. însă nu doresc să te obosesc prin referirile la 
propriile lor interpretări, pentru că le poţi pricepe din fiecare 
rând în parte. 

Spre exemplu, ei susţin că litera n, împreună cu litera 
u constituie o ogdoadă, fiindcă aceasta ocupă locul al 8- 
lea în comparaţie cu prima literă [a alfabetului]. 

Insă, fără u, ei recunosc că numărul de litere şi 
adăugarea făcută prin intermdiul lui n ne dau o treizecime. 

Căci, spun ei, dacă a este prima literă şi terminăm cu 
n, omitem prin aceasta pe u şi dacă adăugăm celelalte valori 
ale literelor în succesiunea lor ascendentă, obţinem numărul 
de 30. 

Dacă numărăm ascendent [literele alfabetului], litera s 
este a cincea şi dacă la aceasta adăugăm pe al 7-lea număr, 
suma obţinută este de 22. 

La n însă, dacă se adaugă toate celelalte, valoarea ei 
fiind 8, ajungem la cea mai minunată completitudine, adică 
la treizecime. 

De la acest număr încolo ei dau întâietate ideii că 
Ogdoada este mama celor 30 de eoni. Şi, deşi numărul 30 
este compus din mai multe puteri, adică din Ogdoadă, 
Decadă şi Duodecadă, când ei le multiplică pe acestea 
rezultă 90, pentru că 30 ori 3 fac 90. 

De asemenea, această triadă, când se multiplică de la 
sine, rezultă numărul 9. Dar când generează Ogdoadele 
rezultă 99. 

Şi chiar dacă al 12-lea eon, cu toată dezertarea sa, a 
plecat şi au rămas 1 1 întru cele înalte, ei afirmă că numai 
acum poziţia literelor este egală cu adevărat, potrivit 
metodei lor de calcul (fiindcă X este a 11-a literă şi 
reprezintă numărul al 30-lea) şi, de asemenea, şi formele sub 
care se prezintă lucrurile în cele de sus, fiindcă, plecând de 
la a şi omiţându-se u, numărul de litere până la X, dacă se 
pun toate la un loc şi potrivit valorii lor numerice succesive, 
incluzând aici şi pe £ , de aici rezultă suma de 99. 

însă, cum litera X este şi ea a 1 1-lea în această ordine, 
în ordine descendentă însă, căutând o alta, care să fie egală 
cu ea, prin aceasta se completează numărul de 12 şi după ce 



164 Această literă este ceea ce am denumit până acum cu tilul de Semn. 



100 



găsim o astfel de literă, atunci avem şi aici un număr deplin, 
care devine evident din buna desfăşurare a literelor. 

Litera X fiind conexată cu una similară ei, căci găsim 
una de acest tip, cu care ea se poate împăca foarte bine, 
ajungem să avem pe deplin pe 12, fiindcă litera )i este 
compusă din doi de X. 

Aşa că, potrivit „cunoaşterii" lor, se evită numărul 99, 
datorită eonului dezertor, fiindcă se doreşte o siguranţă mult 
mai mare, decât atunci când acesta se adaugă celor 99, lucru 
care afectează, pe de altă parte, modul lor de a gândi. 

3. însă, dragul meu prieten, înţeleg foarte bine, că 
atunci când tu citeşti toate acestea ale lor, zâmbeşti cu 
înţelegere de îngâmfata lor înţelepciune prostească. 

însă acei oameni sunt în mod real nişte oameni 
vrednici de plâns, adică cine gândeşte în termenii unei astfel 
de religii şi cine este atât de rece şi de pervers încât să 
defaime lucrurile cele prea mari şi, cu adevărat, de negrăit 
ale puterii şi milostivirii lui Dumnezeu, cum o fac ei într-un 
mod atât de neobişnuit, începând cu a şi cu (3 şi inventând de 
aici tot felul de numere. 

Şi sunt mulţi despărţiţi de Biserică de acest fel, care 
dau importanţă poveştilor inventate de babele din vechime şi 
care sunt, cu adevărat demne, de condamnat. 

Faţă de astfel de oameni ne porunceşte Pavel, ca 
„după prima şi a doua mustrare a lor să îi evitaţi" (Tit 3,10, 
c/PNT 165 ). 

Şi Ioan, ucenicul Domnului, subliniază şi mai mult 
condamnarea lor, când doreşte ca să nu le adresăm niciun 
„bun venit", căci el ne spune: „cel care le dă lor bun venit 
este părtaş cu faptele lor cele rele" (II In. 1, 1 1). 

Şi pentru aceasta raţiune a zis Domnul: „nu există bun 
venit pentru cel necredincios" 166 . Căci, într-adevăr, aceşti 
oameni sunt necredincioşi mai presus de orice nechibzuinţă, 
pentru că fac din Creatorul cerului şi al pământului, din 
singurul Dumnezeu Atotputernic, afară de Care nu există alt 
Dumnezeu, un cineva care produce o fiinţă coruptă, din care 
iese la rândul ei altă fiinţă coruptă, toate trei fiind corupte. 



ies pNT = Bishop ' s New Testament (1595), cf. BW 6. 
166 Un cuvânt al Domnului păstrat în mod tradiţional. 



101 



Sigur că, o astfel de opinie este vrednică de dispreţ şi 
de toată repingerea, faţă de care noi trebuie să ne ferim 
pretutindeni, cât şi de cei care o emit. 

Şi făcând aceasta, pe măsura vehemenţei pe care 
aceştia o au şi a încântării pe care o trăiesc pentru falsele lor 
doctrine, tot la fel de mult să fim convinşi şi noi, că ei sunt 
sub influenţa unor duhuri rele (the wicked spirits) ale 
Ogdoadei. 

Căci acele persoane, care sunt căzute într-o astfel de 
frenezie, deşi sunt demne de râs şi la fel şi imaginaţiile pe 
care şi le fac, şi la fel şi lucrurile care se petrec cu ele, dacă 
ele avuseseră o sănătate bună, atât a minţii cât şi a trupului, 
sau, chiar lucruri mai bune decât cele pe care le fac acum, 
sunt în prezent unii, care au cele mai serioase traume. 

Căci aşa se comportă aceia, deşi lor li se pare că îi 
întrec pe alţii în înţelepciune iar mare parte din puterea lor 167 
s-a diminuat, din cauza multelor nebunii de care se dovedesc 
a fi în stare. 

Căci atunci când duhul necurat al prostiei (to 
dicaGaptov irveO|j,a xr\c, cr/voiac;) iese ca să atace [pe 
cineva] şi găseşte pe cei care nu sunt aplecaţi spre 
Dumnezeu, acesta stăpâneşte în om, după cum se spune [în 
Evanghelie]: „luând alţi 7 demoni mai răi decât el" (Le. 11, 
26) şi umflă (inflating) minţile 169 acelor, care au puterea să 
înţeleagă ceva din Dumnezeu şi sunt pregătiţi să primească 
înşelarea [demonilor]. 

Căci el a băgat în capul acestora cele despre Ogdoadă, 
adică răutatea plină de nebunie a demonilor. 



67 Fizică şi mentală, din sănătatea lor. 



168 Gr. 1, p. 164. Adică Sfântul Irineu pune la baza ereziilor de tot felul prostia, 
necunoaşterea lui Dumnezeu şi a dreptei învăţături şi cinstiri despre El, prostie 
văzută şi ca patimă şi ca minte neluminată de har. Omul pătimaş e omul prost. E 
omul minţit de prostia patimilor, prostit de către patimi şi care trăieşte în multiple 
fantasme despre Dumnezeu şi despre adevăr. 

169 îi fac să fie infatuaţi, pe considerentul că au înţeles unele lucruri religioase. 



102 



Capitolul al 1 7-lea 

Teoriile marcioniţilor privitoare la faptul că, lucrurile 
create au fost făcute după chipul lucrurilor celor nevăzute 



1. în continuare doresc să îţi explic teoriile lor cu 
privire la modul în care creaţia însăşi a fost formată de către 
mamă, prin Demiurg (fără ştirea acestuia), după chipul 
lucrurilor celor nevăzute. 

Aceştia spun că primul dintre cele patru elemente 
(adică foc, apă, pământ şi aer) a fost produs după imaginea 
primei Tetrade cereşti şi acestuia noi îi alăturăm calităţi 
precum fierbinte, rece, uscat, umed şi care se află într-o 
asemănare perfectă cu Ogdoada. 

Ei mărturisesc acelaşi lucru şi despre cele 10 puteri 
cereşti, în următoarea tratare: acolo [sus] există 7 trupuri 
sferice, pe care ei le numesc „cereşti". 

Acest trup sferic le conţine pe acelea. Acestea 
formează şi numele celor 8 ceruri, la care se adaugă soarele 
şi luna. 

Astfel sunt zece la număr şi despre acestea ei declară, 
că sunt după chipul Decadei nevăzute, care purcede din 
Cuvânt şi din Viaţă. 

Duodecada însă este indicată de cercul zodiacal, cum 
de altfel este şi numită. Ei afirmă că cele 12 semne sunt cea 
mai mare manifestare a umbrei Duodecadei, care este fiica 
Omului şi a Bisericii. 

însă cel mai înalt dintre ceruri, adică cel de deasupra 
celui de al şaptelea cer, a fost legat foarte repede de apariţia 
întregului sistem, având propria sa importanţă, pentru că 
astfel este întreg ciclul acestor semne timp de 30 de ani. 

Aceştia susţin că ciclul acesta reprezintă o imagine a 
Marginii, căci încercuie al treizecilea nume al mamei lor. 

Astfel luna traversează cursul ei pe cer în 30 de zile şi, 
pentru aceştia, acest număr reprezintă numărul celor 30 de 
eoni. 

De asemenea, soarele traversează orbita sa timp de 12 
luni şi apoi se întoarce la acelaşi punct din circuitul său, 



103 



dând naştere Duodecadei, care se exprimă prin cele 12 
luni 170 . 

Zilele fiiind şi ele măsurate prin cele 12 ore sunt iarăşi 
un tip al Duodecadei invizibile. 

Pentru acestea toate ei declară că o oră, care este a 12- 
a parte dintr-o zi este compusă din 30 de părţi, pentru a fi o 
imagine a Treizecimii. 

Iar circumferinţa cercului zodiacal, fiind formată din 
360 de grade (iar fiecare semn fiind compus din 30), aceasta 
îi face să spună, că acest cerc este imaginea perfectă a 
conexiunii, care există între 12 şi 30. 

Mai departe aceştia susţin că pământul este împărţit în 
12 zone şi că fiecare zonă a primit câte o putere cerească, în 
funcţie de perpendicularitatea poziţiei soarelui peste ea, 
fiecare zonă corespunzând acelei puteri, care o influenţează. 
Acest lucru arată, în mod evident pentru ei, realitatea 
Duodecadei şi a emanaţiilor ei. 

2. Alături de cele pe care le-am spus până acum, ei 
declară că Demiurgul, dorind să imite infinitatea, eternitatea, 
imensitatea şi libertatea, care vin din Ogdoadă, mai mult 
decât toţi la un loc, prin aceasta el a devenit obiectul 
corupţiei, dovedindu-se impropriu să exprime permanenţa şi 
veşnicia, fapt pentru care a fost izgonit, din eternitate, în 
timp. 

Căzând în timp, el şi-a imaginat că anotimpurile şi 
anii aceştia mulţi imită, prin multitudinea lor, imensitatea. 
De aceea spun aceştia, că adevărul a fugit de el, Demiurgul 
urmând pe cele neadevărate şi pentru această raţiune, când 
se va plini vremea, munca sa se va sfârşi. 



170 Se observă faptul, că pentru Sfântul Irineu atât luna, cât şi stelele erau nişte aştri 
mişcători şi nu statici. 



104 



Capitolul al 18-lea 

Versete de la Sfântul Moise, pe care ereticii le- 
au pervertit, transformându-le în puncte de susţinere 
a învăţăturilor lor 



1. Când aceştia afirmă toate aceste lucruri, adică pe 
cele referitoare la creaţie, fiecare dintre ei spune câte ceva 
nou, de la o zi la alta, fiecare după cum se pricepe. 

Toţi cred că nu au zis ceva „desăvârşit" [până acum], 
de parcă nu ar fi prezentat fiecare, la rândul său, cele mai 
mari ficţiuni. 

Pentru aceasta e nevoie, în primul rând, să indicăm 
acele lucruri, care au fost prelucrate în sensul pe care ei îl 
văd şi pe care le-au scos din scrierile profetice, pentru ca, 
mai apoi, să le respingem. 

Despre Moise ei declară, că atunci când a vorbit 
despre începutul creaţiei, s-a referit, de fapt, la mama tuturor 
lucrurilor şi a scris: „întru început a făcut Dumnezeu cerul şi 
pământul" (Fac. 1,1). 

Tocmai de aceea ei enumera pe acestea patru: 
Dumnezeu, începutul, cerul şi pământul şi spun că acestea 
formează Tetrada. 

Când se indică nevăzutul şi adâncul naturii, prin 
cuvintele: „Şi pământul era nevăzut şi netocmit" (Fac. 1, 2), 
ei spun că avem de-a face cu indicarea celei de a doua 
Tetrade, care a reieşit din prima, în sensul că, pe lângă 
numele de abis şi de întuneric, în acesta era apă, şi Duhul Se 
mişca pe deasupra apei. 

1 71 

Astfel din acestea reiese menţiunea Decadei, căci 

1 79 

el numeşte 10 lucruri: lumina, ziua, noaptea, firmamentul 
ceresc, seara, dimineaţa, uscatul, marea, plantele şi, în al 
zecelea rând: copacii. 

Prin cele 10 nume enumerate anterior, el a indicat pe 
cei 10 eoni. Puterea Duodecadei a fost dezvăluită prin 
următoarele nume: soare, lună, stele, anotimpuri, ani, 



71 Din versetele capitolului întâi din cartea Facerea. 



172 Sfântul Moise. 



105 



animale marine, peşti, reptile, păsări, patrupede, fiare 
sălbatice şi, ultimul dintre ele, fiind omul. 

Prin acestea ei învaţă că Treizecimea a fost dezvăluită, 
prin Moise, de către Sfântul Duh. 

Discutând despre om, ei spun că omul a fost format 
după imaginea puterilor cereşti, având în sine puterea de a 
reieşi de la o singură sursă. 

Această putere a fost aşezată în regiunea creierului, 
din care se actualizează cele patru facultăţi umane, după 
numărul primei Tetrade cereşti şi acestea sunt: văzul, auzul, 
mirosul şi gustul. 

Ogdoada este indicată în om prin aceea că el posedă 
două urechi, doi ochi, două nări şi două simţiri ale gustului 
şi anume amarul şi dulcele. 

Pentru aceasta ei învaţă că întregul om are în sine 
imaginea Treizecimii, pentru că fiecare mână are 5 degete şi 
ambele arată Decada şi, în întregul său trup, arată 
Duodecada, pentru că trupul e format din 12 membre şi, în 
acelaşi fel, este împărţit de către ei trupul Adevărului, după 
modul cum, deja, am vorbit. 

Dar Ogdoada, fiind de negrăit şi nevăzută, este 
înţeleasă ca fiind ascunsă în intestine. 

2. Ei mai spun că soarele, marele luminător al cerului, 
a fost format în a patra zi, pentru ca să indice numărul 
Tetradei. 

După ei, curtea şi cortul Legii construite de către 
Moise, fiind compuse din covoare fine de in şi de mătase 
albastră, purpurie şi stacojie (leş. 26, 1), înseamnă acelaşi 
lucru. 

Veşmintele lungi, până jos, ale preoţilor şi 
împodobirea cu patru şiruri de pietre preţioase (leş. 28, 17) 
indică tot Tetrada. 

Şi orice alt lucru al Scripturii, mai pe scurt, care poate 
fi tras şi înţeles ca reprezentând numărul patru, ei îl declară 
ca o mărturie a Tetradei lor. 

Ogdoada însă a fost expusă în felul următor. Ei afirmă 
că omul a fost creat în a opta zi, pentru că uneori ei vorbesc 
de crearea lui în ziua a şasea, pe când, alteori, în ziua a opta, 
deşi ei spun că partea sa materială a fost formată în ziua a 



106 



şasea, însă sufletul 1-a primit în ziua a opta, pentru că cele 
două sunt văzute ca fiind distincte de către ei 173 . 

Există unii dintre ei care cred, că omul a fost făcut 
după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu (Fac. 1, 27), 
fiind creat ca un hermafrodit şi că acesta este omul 
duhovnicesc şi că, în afara acestuia, a fost creat şi omul din 
pământ. 

3. Ei spun că pregătirea arcei pentru potop şi cele 8 
persoane care au fost salvate (Fac. 6, 13-21; 7, 7) arată, în 
mod evident, existenţa Ogdoadei, prin care s-au salvat. 

La fel este văzut aici şi David, pentru că asta 
înseamnă pentru ei, că a fost al 8-la născut între fraţii săi (I 
Regi 16, 19,c/ed. BOR 1988). 

La fel şi tăierea împrejur care avea loc în a opta zi 
(Fac. 17, 12), reprezintă tăierea împrejur a Ogdoadei cereşti. 

Şi, mai pe scurt, tot ceea ce găsim în Scripturi ca 
făcând referiri la numărul opt, ei îl declară ca fiind plinătate 
a tainei Ogdoadei. 

Mergând pe aceiaşi linie şi cu Decada, ei spun că ea 
este indicată în cadrul celor 10 neamuri pe care Dumnezu i 
le-a promis lui Avraam drept moştenire (Fac. 15, 19-21) 174 . 

Aranjamentul făcut de Sărai, la 10 ani [după venirea 
lui Avram în Canaan], prin care a dat-o lui pe Agar, ca să-i 
ridice prin aceea un fiu (Fac. 16, 3), reprezintă pentru ei 
acelaşi lucru. 

Slujitorul lui Avrram trimis ca să o ia pe Rebeca şi 
darul pe care i 1-a făcut ei, format din zece sicii de aur (Fac. 
24, 22) şi cele 10 zile în care i-a împiedicat pe ei să plece 
(Fac. 24, 55); faptul că Ieroboam a primit conducerea celor 
10 triburi (III Regi 11,31; 12, 20, cf. ed. BOR 1988), cele 10 
curţi ale cortului şi cele 10 columne de câte 10 coţi şi cei 10 
fii ai lui Iacov care au fost trimişi prima dată în Egipt pentru 
cereale (Fac. 42, 3) şi cei 10 Apostoli, cărora Domnul le-a 
apărut după învierea Sa din morţi (In. 20, 19), reprezintă 
pentru ei, tot atâtea argumente pentru a indica Decada 
nevăzută. 



173 Adică create separat unul de altul şi la distantă între ele. 

174 Aici aveam de fapt 11 neamuri şi nu 10, cf. ed. BOR 1988. 



107 



4. Aşa se face că şi Duodecada, în conexiune directă 
cu tainica pasiune care a născut corupţia, din care au apărut 
mai apoi lucrurile văzute, are şi ea alocate din belşug pasaje 
din Scripturi. 

Cei 12 fii ai lui Iacov din care au reieşit cele 12 
triburi, reprezentaţi de cele 12 pietre preţioase de pe pieptul 
arhiereului (leş. 28, 21) şi cele 12 pietre pe care Moise a 
poruncit ca să se pună la picioarele muntelui (Deut. 27, 1-8) 
şi pe care Iosua le-a luat din râu (Iosua 4, 3), cei ce poartă 
chivotul legii (Iosua 3, 12) şi acele pietre, care au fost luate 
de Ilie, când el a adus jertfă (III Regi 18, 31, cf. ed. BOR 
1988), numărul celor 12 Apostoli şi, în fine, tot ceea ce 
semnifică numărul 12 reprezintă pentru ei Duodecada. 

Iar unitatea tuturor celorlalte, care este numită 
Treizecime, ei se străduiesc să o demonstreze prin arca lui 
Noe, care avea înălţimea de 30 de coţi (Fac. 6, 15); prin 
cazul lui Samuel, care a desemnat pe Saul să fie 
acompanionul celor 30 de invitaţi ai săi (I Regi 9, 22, cf. ed. 
BOR 1988); prin David, care 30 de zile s-a ascuns pe câmp; 
prin cei care au intrat cu el în peşteră (II Regi 23, 13, cf. 
Ibidem); prin faptul că înălţimea Sfintei Sfintelor era de 30 
de coţi (leş. 26, 8) şi dacă găsesc orice alt număr de 30, ei 
imediat sprijină cu el existenţa Treizecimii. 



108 



Capitolul al 19-lea 

Versetele din Scriptură prin care ei încearcă să 
dovedească faptul că Tatăl ceresc a fost necunoscut înainte 
de venirea lui Hristos 

1. Consider că e necesar să adaug aici unele detalii, 
care dovedesc denaturări ale versetelor din Scriptură, prin 
care ei încearcă să ne convingă pe noi despre întâiul lor 
Tată, cum că el ar fi fost necunoscut tuturor, înainte de 
venirea lui Hristos. 

Ei fac acest lucru prin afirmaţia, cum că Domnul 
nostru a anunţat alt Tată şi nu pe Făcătorul universului, 
lucru pentru care, după cum am spus mai înainte, ei îl 
declară pe acesta, în mod necredincios, că ar fi fructul 
corupţiei. 

Pentru aceasta, atunci când Prorocul Isaia spune: 
„Israel nu mă cunoaşte. Poporul Meu nu Mă înţelege" (îs. 1, 
3), ei pervertesc aceste cuvinte, din multă ignoranţă şi spun 
că este vorba despre Adâncul cel nevăzut. 

Şi când spune Osea: „Nu există adevăr întru ei, nici 
cunoaşterea lui Dumnezeu" (Os. 4, 6), ei strivesc şi aceste 
cuvinte făcând aceeaşi referinţă. 

Şi când aud cuvintele: „Nu este niciunul care înţelege 
sau care caută pe Dumnezeu, pentru că toţi s-au îndepărtat şi 
au devenit cu toţii păcătoşi" (Ps. 52, 4), ei spun, cu toţii, că 
se referă la neştiinţa Adâncului. 

Şi atunci când Moise a spus: „Nu va vedea vreun om 
pe Dumnezeu şi să rămână viu" (leş. 33, 20), [prin acestea] 
ei vor să ne convingă pe noi acelaşi lucru. 

2. De aceea ei spun, în mod mincinos, faptul că, 
Creatorul a fost văzut de Proroci, numai că în versetul: „Nu 
va vedea vreun om pe Dumnezeu şi să rămână viu", se 
vorbeşte despre marea Sa necunoaştere şi ascundere faţă de 
toţi. 

E adevărat însă că aceste cuvinte: „Nu va vedea niciun 
om pe Dumnezeu" sunt spuse referitor la Tatăl cel nevăzut, 
la Făcătorul universului şi a tuturor câte există. 



109 



Dar ei le raportează la Adâncul lor, despre care spun 
că există, însă despre Creator spun că este un Dumnezeu 
nevăzut, după cum am arătat deja. 

Ei mai spun că şi Daniel a spus acelaşi lucru, când a 
cerut îngerului explicaţii la parabole, pentru că era neştiutor 
în ceea ce le priveşte. 

Insă îngerul a ascuns de el marea taină a Adâncului, 
spunându-i: „Du-te, Daniele, pentru că aceste cuvinte sunt 
închise / pecetluite / neînţelese, până când ele vor fi înţelese 
şi mulţi dintre cei curaţi vor fi şi mai curaţi" (Dan. 12, 9-10). 

De aceea ei se laudă că sunt cei curaţi şi care înţeleg, 
cu adevărat, cele spuse 175 . 



175 Aceeaşi afirmaţie o găsim şi la ramura neoprotestantă adventă. Aceştia 
interpretează pe Sfântul Daniel şi Apocalipsa într-un mod foarte „autentic", 
considerând că ştiu tâlcul acestor cuvinte eshatologice sau, mai precis, că Biserica nu 
le-a ştiut şi că ele au fost desluşite, înţelese, cunoscute numai de către advenţi, după 
18 secole de ignoranţă ale Bisericii. 



110 



Capitolul al 20-lea 

Scripturile apocrife şi falsificate ale marcioniţilor 
sunt formate din pasaje evanghelice denaturate 



1. Alături de aceste relatări fanteziste, ei aduc şi un 
număr nesfârşit de alte scrieri apocrife şi falsificate, pe care 
ei înşişi le-au falsificat, pentru a zăpăci minţile oamenilor 
proşti şi a acelora, care sunt neştiutori în ceea ce priveşte 
adevărul Scripturilor [Sfinte]. 

Unele dintre aceste scrieri ale lor relatează, în mod 
fals şi răutăcios, anumite istorii despre Domnul nostru, cum 
că atunci când a fost copil, El învăţând literele, profesorul i- 
a zis să pronuţe pe Alfa şi el L-a pronunţat. 

însă când profesorul L-a pus să spună Beta, Domnul i- 
a spus: „Mai întâi să-Mi spui ce este Alfa şi apoi Eu îţi spun 
ce este Beta". In această povestire ei narează faptul că El 
singur cunoaşte Necunoscutul, pe care El l-a revelat sub 
chipul lui Alfa. 

2. Insă apar şi câteva fragmente din Evanghelii, care 
au primit din partea lor aceeaşi interpretare, cum ar fi 
răspunsul pe care El îl dă Mamei Sale, când era de 12 ani: 
„Oare nu ştiaţi că Eu trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?" 
(Le. 2, 49). 

Despre acest loc ei spun, cum că el ar desemna faptul 
că Tatăl lor era neştiut de către ei. Pentru acest lucru El îşi 
trimite cei 12 Apostoli către cele 12 seminţii ale lui Israel, 
pentru ca să II vestească lor pe Dumnezeul cel necunoscut. 

Iar celui care îi spune: „Stăpânule bun" (Mt. 19, 16) şi 
El îi răspunde prin mărturisire,a că numai Dumnezeu este 
bun cu adevărat, zicând: „De ce mă numeşti pe mine Bun? 
Numai Unul este Bun, Tatăl ceresc" (Mt. 19, 17), despre 
acest loc ei spun, că se referă la eoni, care au primit nume 
cereşti. 

Alt loc e acela în care El nu răspunde celor care L-au 
întrebat: „Cu ce putere faci Tu aceasta?" (Le. 20, 2), ci le 
pune o întrebare, prin care îi pune într-o mare încurcătură. 



m 



După interpretarea lor însă, Domnul nu le răspunde 
decât printr-o altă întrebare, pentru ca să le arate natura de 
nedescris a Tatălui. 

Alt loc [interpretat tendenţios de către ei] este acela 
când El a zis: „Căci, deşi am dorit să ascultaţi aceste cuvinte, 
voi nu aţi înţeles niciunul dintre ele" (Mt. 13, 14). 

Referindu-se la expresia „unu", ei spun că El s-a 
referit la existenţa unui singur Dumnezeu, dar pe care ei nu 
L-au cunoscut. 

Alt loc e acela în care El Se apropie de Ierusalim şi 
plânge pentru el zicând: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua 
aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Insă acum ele sunt 
ascunse de tine" ( Le. 19, 42). 

Despre cuvântul „ascuns", ei spun că se referă la 
natura Adâncului. Despre faptul, când El a spus: „Veniţi 
după Mine toţi cei care sunteţi osteniţi şi împovăraţi de 
greutăţi şi Eu vă voi odihni pe voi şi învăţaţi de la Mine" 
(Mt. 11, 28-29), aceştia spun că se referă la vestirea Tatălui 
celui adevărat. 

Iar despre cele pe care ei nu le cunosc, aceştia spun că 
El le-a promis că îi va învăţa. 

3. In afară de acestea, ei aduc pasaje şi dintr-o altă 
mare învăţătură [a Domnului], pe care şi-au brodat 
învăţătura lor şi anume: 

„Iţi mulţumesc Ţie, Părinte, Doamne al cerului şi al 
pământului, căci Tu ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi 
şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Căci aşa, Părinte al 
Meu, Ţi s-a părut bun înaintea Ta. 

Toate lucrurile Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi 
nimeni nu cunoaşte pe Tatăl decât Fiul sau pe Fiul decât 
Tatăl şi cel căruia va voi Fiul să-L descopere" (Mt. 11, 25- 
27). 

Despre aceste cuvinte ei afirmă, că prin ele El a 
arătat, în mod foarte evident, pe adevăratul Tată, inventat de 
către ei şi care nu a fost cunoscut înainte de venirea Lui. 

Cu ajutorul acestui pasaj ei doresc să spună, că 
Făcătorul cerului şi al pământului a fost întotdeauna 
cunoscut de către toţi, însă Domnul a spus cele de mai sus 
cu referire la Tatăl cel necunoscut, pe care îl vestesc şi ei. 



112 



Capitolul al 21-lea 

Părerile referitoare la mântuire 116 pe care le nutresc 
aceşti eretici 

1. Dacă respectăm tradiţia în care ei cred, atunci 
mântuirea este nevăzută şi incomprehensibilă, la fel ca 
mama tuturor lucrurilor care este incomprehensibilă şi 
nevăzută. 

Astfel există opinii diverse despre acest subiect şi nu e 
posibil să dăm o definiţie, care să fie cunoscută de către toţi, 
fiindcă fiecare are propria sa idee spre care înclină. 

Aşa că există numeroase teorii despre „mântuire", 
după numărul celor care învaţă astfel de „mărturii tainice". 
Căci dacă am vrea să-i respingem cumva, noi ar trebui să le 

1 77 

arătăm acel loc înalt . Pentru că astfel de oameni au fost 
îndemnaţi de Satana ca să respingă Botezul, care este 

1 78 

renaşterea de la Dumnezeu , după cum au renunţat la 
întreaga credinţă [creştină]. 

2. însă aceştia, ca unii care au „dobândit" întreaga 
înţelepciune, trebuie să se fi renăscut printr-o putere, care e 
mai presus de toate. 

Dar este, de altfel, imposibil să găseşti vreunul, care 
ar admite că aceasta s-a făcut în cadrul Plenitudinii. Insă 
renaşterea de care ei vorbesc îi conduce în adâncimile 
Adâncului. 

Botezul, pe care 1-a instituit în mod văzut Iisus, spun 
ei, este pentru iertarea păcatelor, dar mântuirea venită prin 
Hristos s-a pogorât peste El, fapt care L-a îndumnezeit. 

Prin această afirmaţie ei pretind că Domnul a fost mai 
întâi un om trupesc şi mai apoi unul duhovnicesc. Botezul 
lui Iisus a fost propovăduit spre iertarea păcatelor. Dar 
mântuirea adusă de Iisus a adus perfecţiunea/ 
îndumnezeirea. 



în tot acest capitol am tradus pe redemption cu mântuire şi nu cu răscumpărare. 

177 Cred că locul înalt de aici e tocmai Sfântul Botez, prin care ne facem fiii lui 
Dumnezeu. 

178 Sfântul Irineu denumeşte Sfântul Botez renaştere, naştere din nou. Acest apelativ 
al Botezului s-a păstrat până astăzi. Fără naştere de la Dumnezeu nu poţi să fiifiul lui 
Dumnezeu. 



113 



La aceasta se referă versetul: „Şi cu botez am să Mă 
botez, şi cât doresc ca el să se producă mai degrabă!" (Le. 
12, 50). 

Aceştia afirmă că Domnul a ajutat la mântuirea fiilor 
lui Zevedeu, atunci când mama lor a cerut ca ambii să stea 
de-a dreapta şi de-a stânga Sa întru împărăţia Sa, la care El 
i-a întrebat: „Puteţi voi să vă botezaţi cu botezul cu care Eu 
Mă boi boteza?" (Mt. 20, 22; Mc. 10, 38). 

Despre Pavel aceştia spun, de asemenea, că a dat 
numeroase dovezi, în termeni expresivi, despre mântuirea 
care este în Iisus Hristos şi tocmai de aceea ea este înţeleasă 
de către ei în moduri diferite şi disonante. 

3. Unii dintre ei pregătesc un pat nupţial şi respectă un 
mic ritual tainic, în care pronunţă unele cuvinte iar cei care 
sunt inţiaţi în acest fel, afirmă că s-a oficiat pentru ei o nuntă 
sprituală, după asemănarea împreunărilor cereşti. 

Alţii însă se adună la un loc unde există apă şi se 
botează, rostind aceste cuvinte: 

„în numele Tatălui celui necunoscut, creatorul 
universului, al adevărului, al mamei tuturor lucrurilor, al 
celui care a coborât în Iisus, al unirii şi mântuirii şi în 
comuniune cu puterile". 

Alţii repetă cuvinte evreieşti, prin care zăpăcesc cu 
toul pe cei pe care îi iniţiază, ca spre exemplu: „Vasema 

1 7Q 

hamossi vaianora mistadia ruada custa vavofor calahti" . 

Şi după ce sunt rostite acestea, ei se reped imediat şi 
le spun: „Invoc pe cei care sunt deasupra oricărei puteri a 
Tatălui, care este numit lumină şi pe Bunul Duh şi viaţa, 
fiincă Tu stăpâneşti orice trup". 

Alţii spun că mântuirea acest lucru înseamnă: numele 
care este ascuns oricărei puteri şi domnii şi adevărul cum că 
Iisus din Nazaret a fost îmbrăcat cu viaţa şi lumina lui 
Hristos, a acelui Hristos, care locuieşte prin Sfântul Duh în 
îngerii răscumpăraţi. 

Numele celor răscumpăraţi [de către Hristos] sunt 
acestea: „Mesia, Ufareg, Namempseman, Haldean, 

1 80 

Mosomidaea, Acfrane, Faia, Iisus Nazarineanul" . 



179 Aici am transliterat numele găsite în ediţia greacă folosită de către noi, cf. Gr. 1, 
p. 183-184. 

180 Tot o transliterare după ediţia greacă, cf. Idem, p. 184-185. 



114 



Interpretarea acestor nume este următoarea: 

„Eu nu împart Duhul lui Hristos, nici inima şi nici 
puterea supracerească care e mila Sa, ci eu mă bucur de 
numele Tău, Mântuitorule adevărate!". 

Acestea sunt cuvintele celor care îi iniţiază pe alţii. La 
acestea, cel care este iniţiat, răspunde: 

„Eu am fost pregătiţi şi am fost mântuit. Eu mi-am 
mântuit sufletul din această lume şi din toate celelalte 
lucruri, căci am intrat în comuniune cu numele lui Iao, care 
şi-a mântuit sufletul său întru mântuirea lui Hristos, care este 
viu". 

Cei care participă la ritual adaugă aceste cuvinte: 

„Pacea să fie peste toţi, întru care acest nume se 
odihneşte". 

După ce s-au spus acestea toate ei îl ung pe iniţiat cu 
balsam. Despre acest unguent ei afirmă, că el este o 
închipuire a acelui dulce parfum, care este deasupra a tot ce 
există. 

4. Sunt însă şi dintre aceia care afirmă, cum că nu e 
folositor să introduci pe oameni în apă, ci trebuie să 
amesteci ulei împreună cu apă şi acel amestec trebuie ţinut 
pe capul celor care se iniţiază, rostindu-se expresiile arătate 
mai sus. 

După ce se spun toate acestea aceia sunt mântuiţi. Şi 
aceştia se ung cu balsam. Insă sunt şi unii care resping toate 
aceste practici şi vorbesc de o taină negrăită şi de o putere 
nevăzută, care nu trebuie expusă prin ritualuri văzute şi 
contaminate de păcat şi nici prin acele existenţe de negrăit şi 
netrupeşti, care au mai multă consistenţă şi nici prin vreun 
obiect simbolic şi care e creatural. 

Aceia spun că această cunoaştere a negrăitei Măreţii 
este adevărata mântuire. Insă cine e contaminat de patimi şi 
de păcate stagnează în neştiinţă. Această magmă interioară 
este distrusă numai de către cunoaştere. 

Tocmai de aceea, pentru ei cunoaşterea este mântuirea 

101 

omului interior / lăuntric . Omul lăuntric nu are o natură 
corporală ci posedă un trup incoruptibil. El nu este trupesc, 



181 Tocmai de aici şi denumirea de „gnostici" a acestor eretici. Ei considerau că o 
anumită cunoaştere intelectuală este cea care îl salvează pe om. 



115 



pentru că sufletul animal este un fruct al păcatului, ci este o 
locuinţă a spiritului. 

Tocmai de aceea mântuirea este a naturii spirituale, 
fiindcă ei afirmă că omul interior şi spiritual este mântuit 
prin cunoaştere şi că ei au câştigat cunoaşterea tuturor 
lucrurilor, fapt pentru care nu mai au nevoie de nimic 

1 89 

altceva. Asta înseamnă pentru ei adevărata mântuire 

Alţii însă continuă procesul de mântuire al 
persoanelor şi după momentul morţii acestora, punându-le 
capul în ulei şi apă sau amestecând uleiul cu apa, folosindu- 
se, în acelaşi timp, şi de numele menţionate mai sus, 
deoarece, prin aceasta, ei pot deveni incapabili de a fi 
percepuţi sau văzuţi de către începătorii şi puteri şi astfel 
omul interior poate intra în lumină în mod nevăzut. 

Astfel, pe când trupurile lor rămân aici, pentru că sunt 
create din cele ale lumii, în acest timp sufletele lor ajung în 
faţa Demiurgului 183 . 

Din această cauză ei îi instruiesc pe adepţii lor în ceea 
ce priveşte modul de manifestare al începătoriilor şi 
puterilor, spunându-le aceste cuvinte: 

„Eu sunt un fiu venit de la Tatăl, de la Tatăl care 
precede toate, sunt un fiu prin Cel preexistent. Eu am trecut 
peste toate cele care se văd, căt şi peste cei care trăiesc cu 
mine şi cu alţii, căci Ahamot, care are natură feminină, a 
făcut toate aceste lucruri pentru sine. Fiindcă eu vine de la 
cel veşnic, eu m-am întors în locul de unde am plecat". 

Şi ei spun aceste cuvinte, ca prin ele să scape de 
puteri. 

Cel mort soseşte însoţit la Demiurg şi acesta li se 
adresează lor: 



182 Soteriologia gnostică se referă numai la o parte din om şi anume numai la suflet. 
Ea depreciază pe omul luat ca întreg, pentru că respinge mântuirea trupului. 
Marele rău e acela că în predicile unor confraţi apar şi astăzi, după atâtea secole, 
ideea cum că se mântuieşte şi trebuie să se mântuiască numai sufletul, fără să se 
spună niciun cuvânt despre trupul omului. 

Tendinţa aceasta spiritualistă nu ia în calcul deloc aspectul soteriologic al 
pnevmatizării trupului Domnului după înviere. Dacă trupul Său s-a îndumnezeit şi al 
nostru se poate îndumnezei. 

Negarea îndumnezeirii trupurilor înseamnă negarea întrupării Domnului şi a 
Sfintelor Moaşte. Omul se mântuieşte ca un întreg, nu pe părţi! Omul se 
îndumnezeişte în integralitatea sa. 

183 Aici începe un pasaj de eshatologie gnostică, de unde putem vedea raportul pe 
care, cel mort, îl are cu zona puterilor cereşti. 



116 



„Eu sunt un vas mult mai preţios decât femeia care v- 
a născut. Dacă mama voastră nu-şi cunoaşte propria sa 
descendenţă, eu mi-o cunosc pe-a mea şi cunosc de unde 
sunt şi eu chem la curăţia înţelepciunii, care este în Tatăl şi 
care este mama mamei voastre, ce nu are tată şi nici vreun 
bărbat împreună cu ea. 

Căci o femeie v-a dat o formă femeiască de existenţă, 
ea, care nu îşi cunoaşte propria ei mamă, dar îşi imaginează 
că doar ea singură există. Eu sunt în stare să o chem pe 
mama ei". 

Şi când aud acestea companionii lui, cu care a venit la 
Demiurg, devin deodată foarte agitaţi, vorbind de rău pe 
propria lor mamă şi neamul mamei lor. 

însă cel mort intră în locul său, dezrobindu-se de 
cătuşele sale, adică de natura sa animală. 

Acestea sunt, aşadar, modurile în care ei discută 
problema „mântuirii". Şi, deşi ei se diferenţiază mult cu 
privire la învăţături şi tradiţie, ei se dovedesc a fi foarte 
inventivi în efortul lor zilnic de a aduce lucruri noi şi de a 
recuza ce s-a gândit până atunci, ca un lucru ce nu se poate 
coaliza cu opiniile lor. 



117 



Capitolul al 22-lea 



Devierile ereticilor de la adevăr 



1 8S 

1. Regula adevărului {regulam veritatis) însă, pe 
care noi o ţinem, este aceea că, există un singur Dumnezeu 
Atotputernic, Care a făcut toate lucrurile prin Cuvântul Său 
şi a creat toate câte există, aducându-le de la neexistenţă la 
existenţă 186 . 

Căci aşa spune Scriptura că s-au făcut: „Prin Cuvântul 
Domnului cerurile s-au întemeiat şi odată cu ele toată 
puterea lor, prin Duhul gurii Sale" (Ps. 32, 6). 

Şi iarăşi: „Toate lucrurile au fost făcute de către El şi 
fără El nimic nu s-a făcut" (In. 1, 3). 

Astfel nu există nicio altă interpretare şi nicio altă 
concluzie decât aceasta şi anume, că Tatăl a făcut toate prin 
Fiul, atât lucrurile văzute cât şi pe cele nevăzute, lucrurile 
sensibile şi inteligibile, adică potrivit caracterului lor, ori 
temporal ori veşnic. 

Şi lucrurile cele veşnice El nu le-a făcut prin îngeri 

1 87 

(non per Angelos) sau prin vreun fel de Puteri (neque per 

1 88 — 

Virtutes) distincte de El, care nu existau de fapt. 

Căci Dumnezeu nu are nevoie de toate acele lucruri, 
ci El este Cel care, prin Cuvântul şi Duhul Său, a horătât şi a 
făcut şi a condus toate lucrurile şi a poruncit tuturor 
lucrurilor să vină întru existenţă 189 . 



184 Acest capitol prezintă punctul de vedere ortodox. 

185 Gr. 1, p. 188. Aici avem întregul capitol numai în latină şi, de aceea, este 
impropriu să folosim citaţia Gr. 1 . însă, pentru că am început să cităm astfel această 
sursă, facem aici amendamentul, că există porţiuni din textul Sfântului Irineu numai 
în limba latină şi aşa se explică viitoarele citaţii în limba latină. 

186 Această formulă: „de la neexistenţă la existenţă" va fi regăsibilă şi la alţi mulţi 
Sfinţi Părinţi şi va fi consacrată în Molitfelnicul ortodox, ca o explicare a formulei ex 
nihilo. 

187 Gr. l,p. 189. 

188 Ibidem. 

189 Triadologia irineană pune în prim-plan pe Tatăl, Care lucrează toate prin 
Cuvântul şi Duhul Său. Centralitatea lui Dumnezeu Tatăl este evidentă în acest 
context. Toate încep de la Tatăl. 

Şi Tatăl lucrează prin Fiul şi Cuvântul Său, prin Cei deofiinţă cu El şi nu prin îngeri 
şi Puteri cereşti, care nu existau şi nici nu pot să existe dependent de El. 



118 



El este cel care a făcut lumea 190 (şi „lume" înseamnă 
tot ce există), El a plăsmuit pe om, El, Care este Dumnezeul 
lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov, 
mai presus de Care nu există alt Dumnezeu şi niciun alt 
principiu, putere sau plenitudine. 

El este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, cum 
avem să o dovedim. De aceea, ţinând această regulă 191 , vom 
putea să arătăm foarte uşor, în ciuda multitudinii de opinii 
ale acelora, că ei sunt nişte oameni, care au deviat de la 
credinţă. 

Căci aproape toate sectele eretice admit că există un 
singur Dumnezeu, însă prin învăţăturile lor vătămătoare ei 
schimbă adevărul cu o sumă de erori, aşa cum au făcut 
neamurile prin idolatria lor, arătându-se prin aceasta 
nemulţumitori faţă de Cel, Care i-a creat pe ei. 

Mai mult, ei dipsreţuiesc întruparea lui Dumnezeu, 
vorbind împotriva propriei lor mântuiri, devenind, mai 
degrabă, proprii lor acuzatori (accusatores) 192 şi fiind 
martori falşi (falsis testes) 193 împotriva lor înşişi. 

Astfel, cu toată împotrivirea lor, acei oameni vor învia 
din nou, într-o anume zi 194 , în truprurile lor, mărturisind 
puterea Celui care i-a înviat pe ei din morţi, însă nu vor fi 
număraţi cu cei Drepţi, ci cu cei necredincioşi. 

2. Şi, de aceea, a-i găsi şi a-i condamna pe toţi ereticii 
este o muncă grea şi care cere multe eforturi. De aceea, 
intenţia noastră, în această situaţie, este de a răspunde 
fiecăruia după caracterul său particular, căci noi judecăm, că 
este necesar mai înainte de toate, de a da un răspuns vizavi 
de sursele din care ei se inspiră, pentru a face cunoscut pe 
acel mult prea lăudat Adânc al lor, pentru ca, mai apoi, să 
poţi înţelege natura copacului, care face astfel de fructe. 



Creaţia apare aici ca o lucrare a Treimii, dar ca o lucrare de care Treimea nu are 
nevoie absolută. Dumnezeu porunceşte apariţia lumii ca un Atotputernic şi creaţia 
iese la iveală, ea, care nu exista până atunci. 

Nu neantul, nu nimicul a produs din el lumea, ci Dumnezeu a poruncit apariţia lumii 
şi ea, care nu exista până acum, a apărut, a început să se formeze, să se instituie. 
190 Mundum, cf. Gr. l,p. 189. 

191 Această mărturisire de credinţă. 

192 Gr. l,p. 189. 

193 Ibidem. 

194 La învierea morţilor. 



119 



Capitolul al 23-lea 

Doctrinele şi practicile lui Simon Magul [Simonis 
Samaritae] şi ale lui Menandru 

1. Simon Samariteanul a fost vrăjitorul (magus) 195 , 
despre care Luca, discipolul şi următorul Apostolilor, a spus: 

„Dar acolo era şi un oarecare om, Simon cu numele, 
care de mult timp făcea vrăjitorii în acest oraş şi conducea 
pe un drum greşit poporul din Samaria, declarând că el 
însuşi este cineva mare. 

Şi aceştia luau aminte la el, de la cel mai mic până la 
cel mai mare, spunând: <Acesta este puterea lui Dumnezeu, 
care este numită cea mare >. 

Şi toţi priveau spre el, fiindcă de mult timp el îi 
conducea pe ei în acest fel" (F. Ap. 8, 9-11). 

Acest Simon s-a prefăcut (simulavit) 196 că este un om 
credincios şi, presupunând că Apostolii fac vindecări prin 
vrăjitorie şi nu prin puterea lui Dumnezeu, a cerut să se 
umple de Sfântul Duh, având bani în mână, ca să dea celor 
care crezuseră în Dumnezeu, prin Cel care le-a predicat lor, 
adică prin Iisus Hristos. 

Bănuind că un astfel de lucru se dă printr-o mare 
cunoaştere a vrăjitoriei, el a oferit bani Apostolilor, pentru 
ca şi el, de asemnea, să poată primi această putere a 
Sfântului Duh peste el, lucru pe care la şi făcut şi de aceea a 
primit drept răspuns, aceste cuvinte de la Petru: 

„Banii tăi să se piardă împreună cu tine, căci ai gândit 
că darul lui Dumnezeu se poate cumpăra cu bani. Tu nu ai 
parte şi nici moştenire la acesta chemare, pentru că inima ta 
nu se luptă să vadă pe Dumnezeu. Căci văd că tu eşti într-o 
înverşunată ură şi în cătuşele păcatului" (F. Ap. 8, 20-21, 
23). 

Astfel, el nu a pus credinţa în Dumnezeu mai presus 
de toate ci, mai degrabă, s-a luptat cu înverşunare împotriva 
Apostolilor. Căci lui i se părea că este o fiinţă minunată şi 
pentru aceasta împlinea cu şi mai mare ardoare întreaga 



195 Gr. l,p. 190. 

196 Ibidem. 



120 



lucrare a vrăjitoriei, care îl făcea să năucească pe şi mai 
mulţi şi să supună mulţime de oameni. 

Aşa se face că prin puterea sa, în timpul domniei lui 
Claudiu Cezar, acesta 1-a onorat cu o statuie, în cinstea 
puterilor sale vrăjitoreşti. 

Acest om a fost glorificat de către mulţi oameni ca un 
Dumnezeu. De fapt, el însuşi învăţa că el a fost cel care le-a 
apărut evreilor ca fiind Fiul, dar apoi a coborât în Samaria 
ca Tatăl şi a fost trimis către celelalte neamuri ca putere a 
Sfântului Duh 191 . 

într-un cuvânt, acesta se prezenta pe sine ca fiind 
posesorul tuturor puterilor, adică, fiind depotrivă Fiinţa, care 
este Tatăl tuturor şi a dat permisiune ca să fie numit cu 
oricare titlu omenesc, pe care ei doresc să îl adreseze lui. 

2. Astfel, acest Simon din Samaria stă la originea 

1 QS 

tuturor ereziilor (haereses) ulterioare şi el şi-a format 
propria sectă în felul următor. 

Mai întâi a răscumpărat câţiva sclavi din Tyr, un oraş 
al Feniciei, printre care şi o anume femeia Elena 
(Helenam 199 ), cu care a început să locuiască împreună, 
declarând că această femeie a fost mai întâi concepută în 
mintea sa, fiind mama tuturora, din care, la început, el a 
conceput mental forma îngerilor şi a Arhanghelilor. 

Pentru că această făptură mentală a sărit din mintea lui 
şi a înţeles puterea pe care o are tatăl ei, a venit în regiunile 
de jos ale pământului şi a generat îngeri şi Puteri, despre 
care el declară că aceştia au făcut lumea. 

Dar, după ce aceasta i-a produs pe ei, ea a fost reţinută 
de ei din motive de gelozie, fiindcă lor nu le-a plăcut ca 
aceea să fie văzută mai presus decât orice altă creaţie. 

Aşa că ei nu au ştiut despre el nimic altceva, deşi 
creaţia sa mentală a fost reţinută de Puterile şi de îngerii, pe 
care tot ea îi produsese. 

Ea a suferit tot felul de umiliri venite din partea lor, în 
aşa fel încât nu a putut să se reîntoarcă la tatăl ei, ci numai la 



197 Simon Magul se considera el însuşi întruparea episodică a Treimii. Megalomania 
sa demonică crease un dumnezeu materialist, cu ample feţe şi cu statute diferite de 
manifestare. 

198 Gr. l,p. 191. 
'"Ibidem. 



121 



un moment dat a putut să se închidă într-un trup uman şi, 
prin veacuri la rând, ea s-a succedat dintr-un trup de femeie 
în altul, ca dintr-un vas în altul. 

Ea a fost, spre exemplu, în acea Elenă prin care 
războiul troian a fost luat prin surpindere, de dragul căreia 
Stesichorus a fost orbit, din cauză că el a blestemat-o pe ea 
în versurile sale, dar după aceea, căindu-se şi scriind 
palinodii 200 , în care el îi aducea lude, el şi-a recăpătat 
vederea. 

Astfel, aceasta trecând din trup în trup şi suferind 
insultele multora, a devenit, în cele din urmă, o prostituată 
ordinară. De aceea ea este cea care desemnează pe „oaia cea 
pierdută" (perditam ovem) . 

3. în acest sens, el a luat puterea ca să o câşige pe ea 
prima şi să o facă liberă de sclavie, dând astfel mântuire la 
tot omul, prin faptul că el se făcea cunoscut lor. 

Şi fiindcă îngerii conduceau lumea cea bolnavă, şi 
fiecare dintre ei râvnea puterea cea mai mare pentru sine, el 
a venit să îndrepte lucrurile şi s-a pogorât, transfigurând şi 
stăpânind Puterile şi Domniile şi îngerii, căci a apărut ca un 
om printre oameni, deşi el nu era un om. 

Şi astfel el a înţeles că are să sufere în Iudeea, dar nu a 
suferit. Mai mult, Prorocii au primit cu toţii prevestiri sub 
inspiraţia acestor îngeri, care au format lumea şi cei care 
credeau în el şi în Elena, nu după mult timp îi vedeau pe ei, 

909 

fiindcă aceia sunt liberi şi trăiesc ca unii care sunt fericiţi . 

Căci - spunea el - oamenii sunt mântuiţi prin harul 
său şi nu prin faptele lor de dreptate. Aşa că faptele bune nu 
sunt drepte prin natura lucrurilor, ci doar numai accidental, 
căci îngerii care au făcut lumea, au dat fiecăruia ceea ce li se 
cuvinea lor, căutând prin înţelesul acelor precepte să îi lase 
pe oameni în sclavie. 

Din această cauză, el s-a dat pe sine ca lumea să fie 
dezrobită şi ca aceia, care sunt ai săi, să fie eliberaţi de legea 
celor care au făcut lumea. 



200 Palinodia este scrierea sau cuvântarea în care autorul îşi retrage unele afirmaţii 
spuse anterior, rostite într-o altă cuvântare sau scrise într-o formă anterioară a cărţii. 

201 Gr. l,p. 192. 

202 Putem înţelege, deopotrivă, că îi vede pe îngeri sau pe Sfinţii Proroci. Poate şirul 
ulterior al expunerii va clarifica acest aspect. 



122 



4. Aşa că preoţii mistici {mystici sacerdotes) 203 , care 
aparţin acestei secte, îndeamnă, deopotrivă, la o viaţă 
depravată şi la practicarea vrăjitoriei, fiecare dedicându-se 
acestora pe măsura înţelegerii lui. 

Folosesc exorcisme şi vrăji. De asemenea dau poţiuni 
de dragoste şi talismane, fapt pentru care sunt numiţi 
„familiari" sau „inventatori de vise". 

Astfel, oricine este curios vizavi de astfel de practici, 
poate recurge la ele, pentru că ele sunt prezentate foarte 
deschis în slujbele lor. 

Aceştia au o reprezentare a lui Simon făcută după 
chipul lui Jupiter şi încă una a Elenei făcută după chipul 
Minervei şi li se închină lor 204 . 

Aceştia poartă nume derivate de la Simon, autorul 
celor mai neleguite învăţături şi sunt numiţi „simonieni" 
(simonianî) . De la aceştia şi-a luat începutul învăţătura 
cea falsă (falşi scientia) 206 şi oricine o poate învăţa din 
zicerile lor. 

5. Succesorul lui Simon a fost Menandru 

907 

(Menander) , un alt samaritean şi de asemenea un adept 
desăvârşit al vrăjitoriei (magiae) 208 . 

El afirma că prima Putere a rămas necunoscută 
tuturora, dar că el însuşi este cel care a fost trimis din sfera 
lucrurilor nevăzute ca mântuitor, pentru salvarea oamenilor. 

Lumea a fost făcută de îngeri, ca la Simon, iar el 
însuşi a fost produs de către Gândire (Tfj<; evvoiocc;) 209 . 

El a dat, după cum el însuşi afirmă, magia spre 
învăţare, cunoscând rezultatele ei, încât oricine poate 
învinge îngerii, care au făcut lumea. Discipolii săi obţin prin 
el învierea, fiind botezaţi întru el şi nu mai pot să moară, ci 
rămân moştenitorii unei tinereţi veşnice. 



203 Gr. l,p. 194. 

204 în greacă avem Aioq şi' AGr|vâg, pe când, în latină, numele celor doi zei sunt Jovis 
ş\ Minervae, cf. Gr. 1, p. 194-195. 

205 Idem, p. 195. 

206 Ibidem. 

207 Ibidem. 

208 Ibidem. 

209 Cf Idem, p. 195, n. 4. în latină avem transliterarea substantivului grecesc: Ennoia, 
cf. Ibidem. 



123 



Capitolul al 24-lea 
Doctrinele lui Saturnin şi Vasilide 

1 . Dintre aceşti oameni s-a ridicat un anume Saturnin 
(Saturninus) 210 , care vine din Antiohia, de lângă Dafne şi 
Vasilide (Basilides) şi, datorită unui concurs de 
împrejurări, ei au creat sisteme doctrinare diferite, primul în 
Siria iar al doilea în Alexandria. 

Saturnin, după maniera lui Menandru, venea de la un 
tată necunoscut de către toţi, care a făcut îngerii, arhanghelii, 
puterile şi stăpânirile. 

Lumea şi tot ceea ce există au fost făcute de către 7 
îngeri. Omul a fost făcut după asemănarea îngerilor, fiind un 
chip strălucitor, care arde pe pământ, din cauza prezenţei 
puterii supreme. 

Şi aceştia spun, că cei care nu pot să păstreze această 
stare, din cauza săgeţilor imediate [ale păcatelor], ei îi salută 
cu cuvintele: „Să facem omul după chipul şi asemănarea 
noastră" (Fac. 1, 26). 

919 

El a fost creat, deşi incapabil să stea drept, datorită 
neputinţei îngerilor de a comunica cu el ca putere, căci el se 
mişca precum un vierme (okgoAxikoc; / vermiculus) 213 . 

Aşa că puterea cerească 1-a luat cu milă la ea şi a fost 
făcut după asemănarea ei, trimiţându-i o scânteie de viaţă 

914 

(omvOfjpa Ccoîjc ; scintillam vitae ; a spark oflife); cea care 
a dat omului postura de om care stă drept, cu toate membrele 
sale şi care are viaţă întru el 215 . 



210 Idem, p. 196. Cf. Idem, p. 196, n. 1, numele acestui eretic, în limba greacă, este 
SaiopvlA.og sau Saxopv€lA.o<;. 

211 Idem, p. 196. 

212 Se referă la om. 

213 Idem, p. 197. 

214 Ibidem. 

215 Asistăm astfel în acest sistem doctrinar al lui Saturnin, la un mod creaţional 
imprevizibil pentru noi, în care lumea e făcută de către îngeri, deşi exista deasupra 
lor o putere cerească unică, care i-a zămislit pe toţi. 

Numărul şapte exprima, probabil, ceva foarte bine definit în acest caz. Nu aflăm însă 
de aici importanţa numărului şapte. Omul însuşi poartă chipul îngerilor. El este un 
chip plin de lumină, o făptură incandescentă. 

Deşi omul îşi păstrează o legătură cu transcendentul, să zicem, această legătură nu se 
face cu părinţii fondatori, cu îngerii, ci cu puterea supremă. îngerii se arată a fi nişte 



124 



De aceea ei declară că această scânteie de viaţă, după 
moartea omului, se întoarce la acele lucruri, care au aceeaşi 
natură ca ea iar restul trupului se descompune în elementele 
din care a fost creat 216 . 

El continuă prin a spune ca „adevăr", faptul că 
Mântuitorul a fost nenăscut, neavând trup şi nicio înfăţişare, 
dar că a avut aparenţa (supposition) de om trupesc. 

Acesta susţine că Dumnezeul evreilor a fost unul 
dintre îngeri şi din cauza acestui lucru, toate puterile cereşti 
au vrut să elimine acest tată. Hristos a venit să distrugă pe 
Dumnezeul evreilor, dar să mântuiască pe cei care cred în el. 
Aceştia sunt cei care posedă scânteia vieţii sale 217 . 



creatori imperfecţi. Puterea supremă se dovedeşte şi ea imperfectă. Omul cade şi în 

această antropogeneză. Sau căderea omului e, de fapt, un dat iniţial, datorită 

neputinţei omului de a sta drept în picioare. 

Omul, această făptură incandescentă este tot la fel de nestăvilită asemnea un vierme 

care se mişcă continuu. Lipsa de verticalitate a omului e dublă: atât morală, cât şi 

fizică. Omul este o putere dar o putere redusă la o stare subumană. 

Prima fază a creării omului nu justifică o poziţie rezonabilă a omului în lume. 

Puterea cerească supremă îşi manifestă condescendenţa şi face din om o fiinţă 

verticală, prin inoculuarea în ea a unei scântei de viaţă. 

Această nouă parte componentă a omului, inexplicabilă şi imprevizibilă, desăvârşeşte 

antropogeneză. Omul, se pare, nu se simţea bine ca făptură plină de lumină, 

incandescentă, pentru că nu putea să se mişte în poziţie verticală. Scânteia de viaţă 

ameliorează viaţa omului, îl face un om social, deşi am crede că ea este un minus de 

existenţă, în comparaţie cu prima sa creare. 

Dubla antropogeneză exprimă sciziunea reală dintre puterea supremă şi îngeri. 

Puterea supremă nu e în total acord cu creaţia sa cerească. Ierahia cerească, deşi face 

din om o făptură luminoasă, racordată la puterea supremă, totuşi nu îi dă 

caracterisitici total umane. 

îngerii nu ştiau cum să-1 creeze pe om sau au vrut să o facă părtaşă la crearea omului 

şi pe puterea supremă? Cum era omul o putere pe care îngerii nu ştiau să o 

înnobileze, dacă ei făcuseră din om o putere reala! Sau, poate omul nu era o putere 

în adevăratul sens al cuvântului. 

Scânteia de viaţă demonstrează că e o substanţă cerească mult mai bună pentru om 

decât lumina cerească. Antagonsimul dintre viaţă şi lumină este interesant în cadrul 

acestui sistem gnostic. 

216 Antropologia saturnină vorbeşte despre scânteia de viaţă şi despre trup. Scânteia 
de viaţă e un lucru ceresc, care se întoarce, după moarte, în sferele cereşti, lângă 
forme asemănătoare ei, pe când trupul se descompune. Trupul e făcut din pământ, 
însă nu e prea evident dacă scânteile de viaţă sunt din totdeauna sau sunt 
personalizate. Scânteia de viaţă se întoarce iar trupul se descompune. Scânteia de 
viaţă pare a nu suferi transformări reale în constituţia sa proprie, la despărţirea ei de 
trup. 

217 A lui Hristos. Hristologia lui Saturnin nu derivă pe Fiul, prin naştere, din Tatăl. 
Fiul apare cu nota personală a Tatălui, adică cu aceea de nenăscut. Fiul nenăscut vine 
pe pământ şi pare a fi un om trupesc. 

Hristos este un Dumnezeu cu trup aparent, înşelător. Cel mai interesant amănunt e 
acela că Dumnezeu evreilor e un înger şi nu e Tatăl Fiului. Legătura dintre Hristos şi 



125 



Acest eretic a fost primul care a afirmat că există două 
feluri de oameni, care au fost creaţi de către îngeri: unii răi 
şi unii buni. 

Şi, întrucât demonii îi ajută pe cei care sunt foarte răi, 
Mântuitorul a venit să distrugă pe oamenii răi şi pe demoni, 
şi să-i salveze pe cei buni. 

El declară, de asemenea, că actul căsătoriei şi al 
naşterii sunt de la Satana. Mulţi dintre ei, dintre cei care 
aparţin acestei secte, se abţin de la carnea animală şi atrag pe 
mulţi de partea lor printr-o stăpânire a firii de acest fel. 

De aceea spun că unele profeţii au fost date prin 
îngerii, care au creat lumea, pe când altele prin Satana. 

Pe Satana, Saturnin îl reprezintă ca fiind şi el un înger, 
dar care e duşmanul creatorilor lumii şi, în special, al 
Dumnezeului evreilor. 

3. Vasilide însă pare a descoperi lucruri şi mai 
sublime şi plauzibile în acelaşi timp, dezvoltând imens 
doctrina acestuia. 

El declară că Mintea a fost prima creaţie a Tatălui 
celui nenăscut şi că prin el s-a născut Cuvântul, din Cuvânt 
Cunoaşterea, şi din Cunoaştere înţelepciunea şi Puterea şi, 
din Putere şi înţelepciune, puterile, şi începătoriile şi îngerii 
şi tot ceea ce se numeşte a fi primii. 



Tatăl nu există. De ce îngerii creatori s-au coalizat împotriva unui confrate al lor sau 

de ce un înger creator se dă drept Dumnezeu al evreilor e cu totul obscur. 

Hristologia saturnină revendică apariţia pământească a Fiului, ca o luptă făţişă cu 

îngerul evreilor, care e Tatăl lor, dar pe care nu îl place nici Fiul şi nici ceilalţi şase 

îngeri creatori. 

Fiul II distruge pe Tatăl dar îi mântuieşte pe oameni. Cei mântuiţi iau din scânteia 

vieţii Sale, apărând astfel o supra scânteie de viaţă din care se împărtăşesc toţi cei 

care cred în Hristos. 

E ambiguă la culme soteriologia saturnină, care proclamă părtăşia la scânteia de viaţă 

a Fiului. E tot la fel de ambiguă şi lupta Fiului cu Tatăl şi cum se poate elimina un 

înger, care se pretinde a fi Dumnezeu. 

Mai jos aflăm, că Fiul vrea şi mai mult: vrea să distrugă pe demoni şi pe cei răi. Deşi, 

ontologic, oamenii sunt formaţi buni sau răi, Hristos doreşte desfiinţarea celor răi. 

Căsătoria şi procrearea apar ca acte satanice. Carnea nu e nici ea bună. Sexualitatea 

şi consumul de carne sunt declarate ca aspecte demonice ale existenţei. 

Dacă Satana luptă şi el împotriva Tatălui evreilor, atunci face un front comun, deşi 

disparat, cu Hristos. Şi Hristos şi Satana vor să îl moare pe Dumnezeul evreilor, 

numai că Satana luptă împotriva tuturora, deci şi a îngerilor creatori, ceea ce Hristos 

nu face. 

îngerii apar în această situaţie ca fiind mai importanţi decât Tatăl. De fapt Tatăl e o 

ficţiune în acest sitem gnostic, pentru că el e un înger creator, care se declară 

Dumnezeul unei anume naţii şi nu al întregii lumi. 



126 



Aceştia au făcut primul cer. Apoi, alte puteri, care s- 
au format prin emanarea din acestea, au creat un alt cer 
similar cu primul şi, în acest fel, au apărut alţii, care s-au 
format prin emanaţii din ceilalţi, care erau asemenea cu cei 
de deasupra lor şi au format al treilea cer. 

Din cei din al treilea cer, în ordine descrescătoare, a 
apărut a patra succesiune de descendenţi şi aceasta tot după 
modul prezentat anterior. 

Conform declaraţiilor lor, aflăm că există mai multe 
ierarhii de începătorii şi îngeri şi 365 de ceruri. Din cauza 
acestui lucru anul e format din acelaşi număr de zile ca 
numărul de ceruri existente . 

4. îngerii, care au ocupat cerul cel mai de jos şi care 
au devenit văzuţi pentru noi, aceia au format toate lucrurile 



218 Doctrina vasilidică a teogenezei este pur emanaţionistă. Din Tatăl decurg toate 

celelalte entităţi divine. Emanaţiile se succed potrivit unei legi incontrolabile, 

ajungându-se la un număr nesfârşit de entităţi divine dar la un număr de 365 de 

ceruri. Ierarhiile par a nu avea prea multă importanţă în comparaţie cu numărul de 

365, care trebuie să se indentifice cu numărul de zile calendaristice. 

Observăm din pasajele următoare că îngerii cei mai de jos, din ultimul cer, sunt 

creatorii lumii. Asimilând ideea lui Saturnin, Vasilide face din şeful îngerilor din 

ultimul cer, Dumnezeul evreilor. Acest înger al evreilor vrea să cotropească 

neamurile, dar se opun prinţii, conducătorii neamurilor. 

Dumnezeul evreu se bate pur şi simplu cu oamenii în ideea de a domina lumea 

creată. Duşmănia dintre evrei şi non-evrei apare în acest caz explicită. Tocmai pentru 

că evreii vor să domine lumea şi, la fel, şi Dumnezeul lor, de aceea toate neamurile îi 

urăsc pe evrei. Evreii sunt persoane non grata din punct de vedere ontologic şi nu 

social. 

In situţia unui război iminent între Dumnezeul evreu şi toate puterile cereşti, Tatăl, 

de la care au emanat toate, îşi trimite pe pământ Mintea, prima sa emanaţie. Această 

Minte este Hristos. Hristos are drept misiune pe aceea de a face puterile cereşti să 

creadă în el. Nu oamenii sunt vizaţi de Hristos, ci îngerii. 

Deşi el era în cer şi trebuia să convingă în cer sau în ceruri pe îngeri, Hristos vine pe 

pământ şi pare un om. Capacitatea sa de a produce iluzia că are trup, merge mână în 

mână cu capacitatea sa de a face minuni. 

Nu înţeleg însă cum tocmai pământul este cel mai bun teritoriu unde poţi convinge 

pe îngeri, că ceea vor să facă ei nu e un lucru bun. 

Doctrina vasilidică atinge relatările evanghelice. Simon Cirineul apare ca cel care 

suferă pe cruce în locul lui Hristos. El cară crucea şi el e răstignit pe ea. El a fost 

transfigurat de Hristos, modificat, încât părea că este Iisus. Crucificarea a avut loc 

din neştiinţă şi ură. 

Neştiinţa (şi ce fel de neştiinţă e asta ?) a primat în cazul lui Simon-Iisus. După 

răstignire, Simon-Iisus râde de cei care îl răstigniseră, stând lângă ei. Se anulează 

punerea sa în mormânt sau nu? Se pare că Vasilide admite un soi de moarte, în care 

Iisus nu putea să stea prea mult, pentru că era o putere cerească. 

Vasilide desparte pe Simon răstignitul de Iisus, puterea cerească. Cine se închină 

răstignitului rămân încă sclavii îngerilor, care au creat trupurile umane. Negarea 

celui răstignit pe cruce, tocmai în aceasta constă mântuirea vasilidică, mântuire 

sinonimă cu iertarea Tatălui. 



127 



care există în lume şi au făcut, de asemenea, pământul şi 
toate neamurile care există pe el. 

Conducătorul lor este cel pe care toţi îl consideră 
Dumnezeul evreilor şi de aceea acesta vrea să predea 
neamurile propriului său popor, adică evreilor, pe când toţi 
ceilalţi prinţi îi rezistă şi se opun lui. 

Aşa se face că toate neamurile sunt în duşmănie cu 
neamul său. Dar tatăl cel nenăscut şi nenumit, înţelegând că 
ei vor să-1 distrugă, a trimis propria sa Minte, prima-născută 
a sa, pe care el o numeşte Hristos, pentru a mântui pe cei 
care cred în el, dintre puterile care au creat lumea. 

El părea pe pământ ca fiind un om, faţă de toate 
neamurile acestor puteri şi făcea minuni. Insă nu el a suferit 
moartea, ci Simon, un om din Cyrene, care a fost silit să 
poarte crucea în locul său. 

Acesta a fost mai tâziu transfigurat de către el, încât 
puteai gândi că este Iisus şi a fost crucificat, din neştiinţă şi 
ură. După aceasta Iisus însuşi luând forma lui Simon, sta 
alături şi râdea de ei. 

Şi pentru că el era o putere netrupească şi Mintea 
nenăscută a Tatălui, el s-a transfigurat pe sine după cum a 
dorit, fapt pentru care a chemat la sine pe cei pe care i-a 
trimis şi de ceilalţi şi-a bătut joc, pentru că el nu putea 
rămâne adormit şi s-a făcut nevăzut tuturor. 

Cei care au cunoscut aceste lucruri însă, au fost 
eliberaţi de începătoriile, care au creat lumea. Dar acest 
lucru nu incumbă pentru noi datoria de a ne mărturisi celui 
care a fost răstignit, ci aceluia, care a venit sub forma unui 
om şi care s-a crezut de către toţi că a fost crucificat, care se 
numea Iisus şi care a fost trimis de către Tatăl, ca prin 
iertarea sa el să poată distruge munca acelora, care au creat 
lumea. 

Dacă vreunul dintre oameni mărturiseşte pe cel 
răstignit, spun ei, acest om este încă un sclav şi este sub 
puterea celor care au creat trupurile noastre. Dar cel care 1-a 
negat pe el a devenit liber de acele fiinţe şi a primit iertarea 
tatălui celui nenăscut. 



128 



5. Mântuirea însă este numai pentru suflet, pentru că 
trupul este dintr-o natură supusă stricăciunii / corupţiei 219 . 

El declară, de asemenea, că profeţiile derivă de la 
acele puteri, care au făcut lumea, dar că legea a fost dată în 
sepcial de conducătorul lor, care a scos pe poporul său din 
Egipt. 

El spune că nu este importantă întrebarea referitoare 
la cărnurile oferite sacrificiu idolilor, pentru că ele nu au 
nicio urmare şi putem să le consumăm fără nici mustrare de 
conştiinţa . 

El susţine să folosim orice alt lucru şi să practicăm 
orice fel de poftă, căci este un lucru cu totul indiferent 
[pentru mântuirea noastră] 221 . 

De aceea, acei oameni practică vrăjitoria, folosesc 
imagini, incantaţii, invocaţii şi tot felul de gesturi curioase. 

De asemenea au inventat diverse nume cu care au 
numit pe îngeri şi spun care aparţin celor din primul cer sau 
din al doilea şi se străduiesc să inventeze tot felul de nume 
pentru începătorii, îngeri şi puteri, şi pentru cele 365 de 
ceruri imaginate de către ei. 

De asemenea spun că numele barbar pentru coborârea 
şi urcarea Mântuitorului la cer este Caulacau / Intrupatul / 

a 999 

Impieliţatul . 



219 Dar mântuirea nu este a întregului om. Vasilide oferă mântuirea numai sufletului, 
pentru că trupul e pasibil în continuu de necurăţie, de stricăciune. 

Această doctrină e răspândită oarecum şi printre creştinii de astăzi, care văd în trup 
un rău şi fericesc şi aşteaptă numai mântuirea sufletului, separată de mântuirea 
trupului. 

Flagelările, amputările organelor sexuale, asceza extremă, epuizantă, suicidă fac 
parte din această extremă gnostică, care pune la baza eforturilor pentru mântuire 
numai salvarea sufletului şi văd în trup un element rău, nociv pentru suflet. Sila faţă 
de trup şi dorinţa de a scăpa de el, de ai optura calităţile naturale au ca fundament o 
înţelegere greşită a dobândirii armoniei duhovniceşti dintre suflet şi trup. 

220 Putem desprinde din acest pasaj o luptă făţişă cu Sfântul Pavel, care vorbea 
despre o întinare a conştiinţei celor slabi, dacă ne văd că mâncăm cele jertfite 
idolilor. A se vedea I Cor 8. 

221 Caracterul hedonist al acestei prescripţii, libertin, e în acord cu filosofia de viaţă a 
lumii postmoderne, care ne invită să ne facem plăceri, să ne oferim plăceri reciproce, 
pentru că acesta e sensul vieţii terestre. 

Trupul e rău pentru Vasilide, se întinează repede, dar faptele care au atingere cu 
trupul nu afectează sufletul. Sufletul apare ca intangibil pentru poftele josnice, ceea 
ce ne face să credem că sufletul vasilidic nu are sentimentele ca atribute naturale. 
Oare Vasilide chiar credea în existenţa sufletului? Era sufletul un paravan pentru un 
lucru inexistent, era un simplu cuvânt sau reprezenta o formă de existenţă extra- 
umanăl 



129 



6. Astfel el spune că cine învaţă aceste lucruri şi 
cunoaşte toţi îngerii şi originile lor este îmbrăcat de către 
îngeri şi de toate puterile cereşti cu calitatea de a fi nevăzut 
şi incomprehensibil, devenind asemenea celui întrupat 223 . 

Şi un astfel de fiu este necunoscut tutror, pentru că ei 
nu trebuie să fie cunoscuţi de către nimeni. însă ei îi cunosc 
pe toţi şi îi depăşesc pe toţi, dar rămân nevăzuţi şi 
necunoscuţi tuturora. 

Şi ei îţi spun: 

„Fă şi tu asta şi îi vei cunoaşte pe toţi, dar nimeni nu 
te va cunoaşte pe tine". 

Din acest motiv, cei care au fost atraşi să citească 
veşmântul acesta al învăţăturilor lor, într-adevăr, e imposibil 

994. 

să nu fi suferit ceva asemănător acelora , deşi par ca toţi 
ceilalaţi. 

Oricum mulţimile nu înţeleg aceste lucruri, doar unul 
la o mie, poate, sau doi la zece mii de oameni. Ei declară că 
nu sunt nici evrei însă că nu sunt nici creştini şi că nu este 
potrivit a vorbi deschis tuturor despre tainele lor ci, mai 
degrabă, trebuie ca acestea să fie ţinute în secret, prin 
păstrarea tăcerii asupra lor. 

7. Ei însă recurg şi la o poziţionare locală a celor 365 
de ceruri, folosindu-se de un model matematic. 

Acceptând acele teorii 225 , ei le-au transferat în 
propriul lor sistem doctrinar. Acum ei susţin că au 



" 2 Caulacau = membrană alantoidă. Cf. DNR (Dicţionar neologic românesc), 
alantoidă = s.f., membrană embrionară a animalelor vivipare (care nasc pui vii) şi 
ovipare (care se reproduc prin ouă) cu respiraţie pulmonară. însă, cf. Gr. 1, p. 202, 
n. 8, KauXocKau este un arhetip ceresc al omului. 

223 Caracterul iluzoriu al lui Hristos poate fi căpătat şi de cei care învaţă teologia 
vasilidică. Mântuirea nu mai apre ca în primul context despre care am discutat, adică 
în acela în care era nevoie de renunţarea la cel răstignit şi de dobândirea iertaţii 
Tatălui, ci acum mântuirea apare ca o intrare în sferele cereşti, prin dobândirea 
calităţilor de a fi imperceptibil şi incomprehensibil. 

Acest al doilea fel de mântuire e rezervat gnosticilor, celor care învaţă numele 
îngerilor şi originile lor, care cunosc ierarhiile inventate ale puterilor cereşti. Statura 
lui Hristos este, cu alte cuvinte, o statură comună. 

Oricine poate deveni ca Hristos, chiar dacă nu face parte din sfera puterilor cereşti. 
Punerea semnului de egalitate între ceresc şi pământesc face greu de desluşit 
caracterul propriu al entităţilor cereşti şi umane. Sistemul emanaţionist are drept 
background solidificarea, în forme diferite, a unei singure esenţe veşnice. 

224 Sfântul Irineu vrea să spună că au fost contaminaţi de învăţătura eretică. 

225 Matematice. 



130 



conducător pe un anume Abraxas şi că acest nume conţine în 
sine numerele care ne dau pe 356. 



131 



Capitolul al 25-lea 
Doctrinele lui Carpocrat 



1. Carpocrat {KapiroKpavnc; I Carpocrates) ? şi 
ucenicii săi spun că lumea şi lucrurile care sunt în ea au fost 
create prin îngerii cei mari, care sunt însă inferiori Tatălui 
celui nenăscut. 

De asemenea susţin că Iisus a fost fiul lui Iosif, că s-a 
născut ca oricare om, cu precizarea că el era diferit într-un 
singur aspect şi anume, sufletul său era ferm în puritate şi şi- 
a amintit perfect de acele lucruri la care el a fost martor în 
sfera Dumnezeului nenăscut. 

Astfel, o putere a coborât, peste el, de la Tatăl, prin 
care el a putut scăpa de creatorii lumii. Şi despre aceştia ei 
spun, că după ce el a trecut prin mijlocul lor şi a rămas în 
toate lucrurile liber, el s-a înălţat către Tatăl şi le-a făcut pe 
puteri capabile să meargă pe acelaşi drum, pe care 1-a 
îmbrăţişat şi el. 

Aceştia mai declară, că sufletul lui Iisus, deşi educat 
în ritualurile iudaice, a privit spre acelea cu dispreţ şi pentru 
aceasta el a fost înzestrat cu puterea de a distruge patimile, 
pe care oamenii le au în ei, adică pedeapsa pentru păcatele 
lor 227 . 



226 Gr. l,p. 204. 

27 Şi la Carpocrat, îngerii sunt creatorii lumii iar Tatăl pare a fi numai un observator 
detaşat sau un Dumnezeu neputincios ca să intervină. Iisus este o fiinţă naturală, 
născută în Iudeea din Iosif, dar el are ceva divin în el sau în el s-a întrupat o entitate 
divină, care îşi aminteşte, în viaţa sa umană, ceea ce a văzut în cer. 
Iisus nu e astfel un simplu om. El are o particularitate marcantă la Carpocrat: curăţia, 
fermitatea în curăţie, în puritate. Dar înţelegem că ea nu se datorează lui Iisus ca om, 
ci lui Iisus, care e plin de o entitate care vine din cer şi care locuieşte în el. 
în viaţa pământească, Iisus e ajutat de puterea, care s-a pogorât, peste el, de la Tatăl. 
Această putere îl scoate de sub tirania conducătorilor lumii, adică de sub îngerii 
creatori. 

E greu de înţeles de ce aceşti creatori ai lumii erau atât de malefici. Cine iar fi putut 
face răi, pe cei care creaseră lumea? Cum puteau nişte îngeri, care par buni, pentru 
că sunt creatori, să fie atât de urâţi de către Iisus, care s-a bucurat că a scăpat de ei? 
în ce consta răutatea acestor creatori? 

Până acum s-a desprins o idee marcantă: toţi creatorii primari nu sunt buni. Ceva îi 
face ca să fie contestaţi de către ceilalţi. Iisus merge la Tatăl şi trage şi puterile 
cereşti spre acelaşi drum. Dar nu ştim în ce constă drumul lui Iisus către Tatăl. 
Amănuntul final al acestui pasaj este iarăşi bulversant pentru unul ca mine. 



132 



2. Sufletele, care sunt asemenea cu al lui Hristos, pot 
dispreţui toate acele reguli, care au fost date de creatorii 
pământului şi, în acest fel, vor primi puterea de a avea 
aceleaşi rezultate [ca şi Hristos]. 

Această idee s-a născut în ei ca un fel de mândrie 
vrednică de plâns, încât unii dintre ei spun că sunt aidoma 
cu Hristos. 

Alţii însă spun, mai degrabă, că sunt superiori 
Apostolilor, ca Petru şi Pavel, şi că sunt mai presus decât 
ceilalţi Apostoli, care nu au primit decât un respect mai mic 
din partea Iu Hristos. 

Ei spun că sufletele lor au coborât din aceeaşi sferă cu 
a lui [Hristos] 228 şi, de aceea, dispreţuiesc, la fel ca şi El, pe 
creatorii pământului, care sunt vrednici de aceeaşi cinste cu 
acele puteri şi se duc în acelaşi loc. 

Dar, dacă cineva va dispreţui toate lucrurile acestei 
lumi mai mult decât a făcut-o el [adică Hristos], el se va 
dovedi superior acestuia. 

3. Şi aceştia practică vrăjitoria şi incantaţiile. Fac şi ei 

9 9 Q 

filtre şi poţiuni de dragoste, recurg la familiaritatea 
duhurilor, intră în lumea demonilor şi fac şi alte nelegiuiri, 
declarând că ei posedă puterea de a trece peste orice regulă 
şi că ei sunt acum principii şi formatorii acestei lumi şi nu 
numai a lor [a oamenilor], ci şi a tuturor lucrurile care sunt 
în ea [în lume]. 

Aceşti oameni, deşi sunt păgâni, au fost trimişi de 
Satana ca să aducă necinste Bisericii, pentru ca într-un fel 
sau altul, oamenii să audă lucrurile pe care ei le spun şi să-şi 
imagineze că noi toţi suntem ca ei şi să-şi întoarcă urechile 
spre ei, plecând de la predicarea adevărului. 



Hristos devine puternic pentru că dispreţuieşte ceremonialul iudaic. El primeşte 
puterea de a distruge patimile oamenilor, patimi care sunt văzute ca pedepse pentru 
păcate. Puterea lui Iisus vine din aversiunea către o religie a părinţilor lui. 
Devalorizarea marcantă a iudaismului este evidentă la Carpocrat. 
28 Sufletul lui Hristos e de aceeaşi esenţă cu al adepţilor lui Carpocrat. Hristos nu e 
un etalon de neînvins, ci el poate fi depăşit de cine dispreţuieşte lumea mai mult. 
Rămâne de văzut ce înseamnă dispreţuirea lumii pentru un eretic ca acesta. 

229 

Băuturi cu puteri magice. 



133 



Sau văzând ceea ce ei fac, să ne poată vorbi de rău pe 
noi, că nu avem aceeaşi slujire ca şi ei şi nici aceleaşi 
învăţături şi aceeaşi morală sau acelaşi ocupaţii cotidiene 230 . 

însă ei duc o viaţă plină de neruşinare şi se ascund 
după învăţăturile lor pline de necredinţă, abuzând de numele 
lui Hristos şi făcând aceasta cu răutate ascunsă, fapt pentru 
care „osânda aceastora este dreaptă" (Rom. 3, 8), pentru că 
primesc răsplată de la Dumnezeu pe măsura faptelor lor. 

4. Atât de neînfrânată este nebunia acestor oameni, 
încât ei declară că au în fiinţa lor toată puterea tuturor 
lucrurilor a-religioase şi hulitoare şi sunt liberi ca să facă 
ceea ce vor. 

De aceea ei declară că lucrurile sunt bune sau rele, 
doar în limita gândirii omeneşti. De aceea ei gândesc că e 
necesar, ca prin ceea ce se numeşte transmigrare a sufletului 
din trup în trup, sufletele să aibă experienţa oricărui fel de 
viaţă, ca şi a oricărei fel de acţiuni. 

Şi ei nu cred că există doar o singură încarnare, ci 
doar dacă unul poate fi capabil să prevină cu ceva pe alţii, 
prin tot cea ce face pentru ei şi, pe de-a-ntregul, făcând 
pentru aceasta toate acele lucruri pe care noi nici nu 
îndrăznim să le grăim sau să le ascultăm. 

Căci fac lucruri pe care noi nici nu le-am putea gândi 
şi care par de necrezut, dacă discutăm despre aceşti oameni 
cu cineva dintre ai noştri. în scrierile lor aceştia spun, că 



230 Ereticii sun trimişii demonilor ca să discrediteze Biserica. Chiar dacă vor fi mulţi 

sau puţini cei care vor asculta astfel de oameni, Biserica va fi luată la rost de orice 

gură cască şi se va face o departajare a Bisericii de eretici sau se va cere Bisericii să 

facă ceea ce fac ereticii. 

Conştiinţa Sfântului Irineu era cea care îi spunea, cum să îi trateze pe eretici, cum să 

se raporteze la nebuniile pe care le debitau şi la viaţa lor imorală. Ei nu sunt un 

pericol pentru că ar aduce vreun fel de adevăr, pe care noi nu l-am avea. 

Biserica are tot adevărul. însă ereticii îi pot tulbura pe oameni, îi pot momi cu un soi 

de viaţă, care pare, la prima vedere, agreabil dar care nu sfârşeşte decât în moartea 

veşnică. 

Problema ereticilor este o problemă a Bisericii. în secolul al II-lea al erei creştine, 

când trăia şi scria acestea Sfântul Irineu, Biserica avea graniţe foarte vizibile în ceea 

ce priveşte credinţa. 

Erezia era un lucru foarte grav şi se disociau imediat de cei care mergeau greşit. 

Astăzi, problema ereticilor e foarte complicată, pentru că ei nu mai sunt atât de 

vizibili. Dar problema ereticilor a fost şi rămâne tot o problemă a Bisericii. Ereticii 

sunt mult mai numeroşi şi foarte versaţi dar Biserica are tot adevărul, pentru ca să le 

răspundă. 



134 



sufletele lor au fost încercate cu orice fel de viaţă şi de aceea 
pot, la plecare, să nu aibă nevoie de nimic special. 

Şi cred că trebuie să insist asupra acestui lucru, pentru 
că orice lucru la ei are încă nevoie de a fi eliberat, pentru că 
altfel ei sunt siliţi să se reîncarneze din nou. 

De aceea, aceştia afirmă că Iisus pentru aceasta a spus 
această parabolă, celor care îl însoţeau: 

„Până eşti cu adversarul tău pe cale, dă-ţi toată silinţa 
ca să te eliberezi de el, ca să nu te dea pe tine judecătorului 
şi judecătorul să te predea pe tine ofiţerului şi acesta să te 
arunce în închisoare. Adevărat îţi spun ţie, că tu nu vei ieşi 
afară, până ce nu vei plăti până în ultima [zi]" (Mt. 5, 25- 
26). 

Şi ei zic că „adversarul" este unul dintre îngerii care 
sunt în lume şi pe care noi îi numim „demoni"; pentru că ei 
au fost creaţi cu acest scop, ca să conducă acele suflete, care 
au pierit din lumea supremului Legiuitor. 

91 1 

Pe acesta ei îl descriu ca fiind conducătorul celor 
care au făcut lumea şi el dă acele suflete (despre care am 
vorbit 232 ) unui astfel de înger, care este slujitorul lui şi el le 
poate închide în alte trupuri. 

Pentru acestea spun ei că trupul este o „închisoare" 

< \233 

(carcerem) . 

Intorcându-ne la parabolă, ei interpretează cuvintele: 
„tu nu vei ieşi afară, până ce nu vei plăti până în ultima [zi]", 
cu înţelesul, că nimeni nu poate scăpa de sub stăpânirea 
acestor îngeri care au făcut lumea, ci va trebui să treacă din 
trup în trup, pentru a avea cunoştinţa fiecărui mod de a fi din 
această lume şi când nimic nu va mai fi suprinzător pentru 
el, atunci sufletul va fi eliberat şi se va avânta către 
Dumnezeu, care e mai presus de îngerii care au făcut lumea. 

In acest fel se mântuiesc sufletele, indiferent de ce ar 
face ele, adică de s-ar păzi faţă de toate, prin participarea la 
toate acele feluri de acţiuni din timpul unei încarnări şi prin 
trecerea dintr-un trup în altul, ele pot deveni libere, împlinid 
ceea ce este de făcut în orice fel de formă de viaţă prin care 
trec, oricât de lungă ar fi sălăşluirea în fiecare trup în parte. 



231 Pe Legislatorul suprem. 
32 Sufletele damnate. 
233 Gr. l,p. 209. 



135 



5. Iar dacă faptele lor sunt [sau nu] nedrepte, 
nelegiuite şi păcătoase, eu nu ştiu ce să cred despre acest 
aspect. 

In cărţile lor putem citi numai interpretările pe care ei 
le dau cu privire la propriile lor păreri. De aceea spun ei, că 
Iisus a vorbit în mod tainic şi intim cu ucenicii Săi şi cu 
Apostolii şi că, dacă ei II întrebau ceva, numai atunci 
obţineau răspunsul la ceea ce se întrebaseră, [răspuns] care 
va folosi şi altora ce vor deveni vrednici să creadă. 

într-adevăr, noi suntem mântuiţi prin credinţă şi 
dragoste, dar toate lucrurile, indiferent de natura pe care o 
au, sunt recunoscute de noi ca fiind bune sau rele, deşi nu 
sunt deloc rele prin natura lor. 

6. Alţii dintre ei folosesc alte semne exterioare, 
trăgând pe ucenii lor de urechea dreaptă 234 . 

Dintre aceştia a venit Marcellina, care a fost chemată 
la Roma de episcopul Anicet şi a adus cu ea aceste doctrine, 
care erau pline de erori. 

Aceştia se numesc pe ei înşişi „gnostici". Ei posedă 
imagini, unele pictate iar altele formate din diferite 
materiale. 

Referitor la aceasta, ei afirmă că o imagine a lui 
Hristos a fost făcută de Pilat din timpul, când Iisus era 
printre ei. 

Ei cinstesc aceste imagini şi le pun pe ele lângă 
imaginile filosofilor lumii, adică ale lui Pitagora, Platon, 
Aristotel şi a celorlalţi. Ei acordă cinstire acestor imagini, în 
maniera în care o fac păgânii. 



234 Probabil era un mod de recunoaştere a acestei facţiuni eretice, o emblemă, un 
semn al lor distinctiv trasul de ureche. 



136 



Capitolul al 26-lea 
Doctrinele lui Cerint, ale ebioniţilor şi nicolaiţilor 



nor 

1. Cerint (KripivOot; I Cerinthus) era un bărbat 
educat în înţelepciunea egiptenilor, care a gândit că lumea 
nu a fost făcută de Dumnezeul iniţial / prim, ci de o Putere 
separată de el, care era la o anumită distanţă de începătorii, 
care reprezintă puterea supremă peste întreg universul şi 
care nu-1 ştia pe cel, care este deasupra tururor. 

El a vorbit despre Iisus ca nefiind năcut dintr-o 
Fecioară, ci fiind fiul lui Iosif şi al Măriei, după ordinea 
generării umane, şi care nu a fost cu nimic mai drept, cu mai 
mult bun simţ şi mai înţelept decât alţi oameni. 

însă, după botezul său, Hristos s-a pogorât peste el în 
forma unui porumbel, de la supremul Legislator şi pe acesta 
el 1-a proclamt ca fiind Tatăl cel necunoscut şi care face 
minuni. 

însă, la sfârşit, Hristos s-a depărtat de Iisus şi astfel 
Iisus a suferit şi a înviat, Hristos rămânând impasibil 236 , 
pentru că el era o fiinţă spirituală. 

2. Cei care sunt numiţi „ebioniţi" (efîicowi.oi/ 
ebionaei) 237 , sunt de părere că acest nume a fost făcut de 
către Dumnezeu. 

Opiniile lor cu privire la Domnul sunt similare cu ale 
acelora ale lui Cerint şi Carpocrat. 

Ei folosesc Evanghelia după Matei şi îl repudiază pe 
Sfântul Pavel, spunând că el a fost un apostat de la lege. 

în ceea ce priveşte cărţile profetice, ei doresc să le 
prezinte într-o manieră personală: ei practicau 
circumciziunea, perseverau în observarea tuturor acelor 
practici care ţin de Lege şi care fac parte din modul de viaţă 
iudaic şi adorau Ierusalimul, pentru că este casa lui 
Dumnezeu. 



235 Gr. l,p. 211. 

236 Nepătimitor, neatins de suferinţă. 



237 Gr. l,p. 212. 



137 



3. Nicolaiţii (nicolaitae) 23 * erau urmaşii lui Nicolae, 
care era unul dintre cei şapte primi diaconi şi care au fost 
hitoroniţi diaconi de către Apostoli. 

Ei îşi trăiau viaţa cu o nereţinută îngăduinţă. Modul de 
viaţă al acestor oameni este foarte bine surprins în 
Apocalipsa lui Ioan, unde ei sunt prezentaţi ca învăţând că e 
o problemă neimportantă practica adulterului şi a mâncării 
jertfite idolilor. 

De aceea Domnul spune despre ei: „Dar acestea tu să 
urăşti, să urăşti faptele nicolaiţilor, pentru că şi Eu le urăsc" 
(Apoc. 2, 6). 



238 Idem, p. 214. 



138 



Capitolul al 27-lea 
Doctrinele lui Cerdo şi Marcion 



1. Cerdo {Kepâcow I Cerdon) a fost unul care şi-a 
formulat sistemul său din cele ale urmaşilor lui Simon şi 
care a venit să locuiască la Roma în timpul lui Hyginus 
( 'Yyiuov I Hygino) , care a fost al nouălea în succesiunea 
episcopală (tîjc ema/com/cfjc Smâo^rjC, episcopatus per 
successionem ; the episcopal succesion) de la Apostoli . 

El învăţa că Dumnezeul, Care a vorbit prin Lege şi 
prin Proroci nu este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. 
Primul a fost cunoscut, dar ultimul a fost necunoscut. Primul 
a fost drept, cel de al doilea a fost milostiv. 

2. Marcion din Pont (Maptcicov o Uofn/coc I Macion 
Ponticus) i-a succedat acestuia şi i-a dezvoltat învăţătura. 

Acesta a afirmat una dintre cele mai curajoase 
blasfemii împotriva Celui, Care este afirmat că este 
Dumnezeu, de către Lege şi Proroci, spunând că El este 
autorul răului, şi că răul se ia la luptă cu lumina, infirmând 
ţelul acesteia şi fiind contrar chiar şi Lui însuşi. 

Dar Iisus, care derivă din tatăl, care este mai presus 
decât Dumnezeul care a creat lumea, a venit în Iudeea, în 
timpul guvernatorului Pilat din Pont, care a fost procuratorul 
lui Tiberiu Cezar 244 , manifestându-se sub forma unui om 
celor din Iudeea şi a desfiinţat Profeţii şi Legea şi toate 
lucrurile acelui Dumnezeu care a creat lumea, şi pe care el îl 
numea Creatorul cosmosului. 

Pe lângă acestea, el mutilează Evanghelia după Luca, 
schimbând tot ce se referă la naşterea Domnului şi dând la o 
parte un mare adevăr al învăţăturii Domnului, pe acela în 
care Domnul a prezentat, într-un mod foarte duios, că 
Creatorul acestui univers este Tatăl Său. 



239 Ibidem. 

240 Ibidem. 

241 Idem, p. 215. 

242 Mărturie clară despre succesiunea apostolică a harului preoţiei. 

243 Idem, p. 216. 

244 Mărturie clară despre istoricitatea Domnului Hristos. 



139 



El deasemenea a învăţat pe ucenicii săi că el însuşi 
este mai vrednic de credinţă decât sunt acei apostoli, care 
ne-au dat nouă în mâini Evanghelia, însă care ne-au dat-o nu 
în întregime, ci numai o parte din ea 245 . 

Astfel el dezmembrează şi Epistolele lui Pavel, 
scoţând din ele tot ceea ce apostolul a spus despre 
Dumnezeu ca Creator al lumii, şi la cele care se refereau la 
faptul că El este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos şi de 
asemenea acele pasaje din scrierile profetice pe care le-au 
citat Apostolii şi prin care fuseserăm anunţaţi, cu mult 
înainte, de venirea Domnului 246 . 

3. Mântuirea va fi atinsă numai de către sufletele 
acelora, care au învăţat doctrina sa, pe când trupul, care a 
fost luat din pământ, este incapabil să ia parte la mântuire. 

Continuându-şi blasfemia împotriva lui Dumnezeu, el 
spune şi acestea (şi, cu adevărat, prin gura lui vorbea 
dracul), adică multe lucruri, care sunt neconforme cu 
adevărul, ca spre exemplu faptul că, Cain, şi aceia ca el, şi 
sodomiţii, şi egiptenii şi alţii ca ei, în fine toate neamurile 
care au mers pe calea pierzării, au fost mântuite de către 
Domnul, atunci când El s-a pogorât în Iad 247 şi că ei au 
alergat către El şi că ei au fost primiţi de către El întru 
împărăţia Sa. 

Insă şarpele, care era în Marcion, declara că Abel şi 
Enoh şi Noe şi toţi ceilalţi oameni Drepţi, care s-au născut 
din patriarhul Avraam, cu toţi Profeţii la un loc şi cu cei care 
au plăcut lui Dumnezeu, nu au luat parte la mântuire. 

Căci, spune el, acei oameni n-au înţeles că ei au fost 

9<d& 

ispitiţi mereu de Dumnezeul lor şi acum ei bănunind 



245 Fobia că Sfinţii Apostoli ne-au minţit şi nu ne-au spus totul continuă până astăzi. 
Se caută peste tot ce a făcut Domnul în copilărie, unde s-a iniţiat, dacă nu cumva 
Evangheliile au fost cenzurate, dacă a existat învierea Sa, dacă nu cumva a avut 
relaţii sexuale cu Măria Magdalena şi alte tipuri de demonism furibund. 
Evangheliile canonice sunt discreditate în chip şi fel, şi foarte mulţi se întreabă de ce 
nu putem da crezare legitimă şi apocrifelor sau dacă nu cumva, apocrifele sunt 
cărţile adevărate ale Scripturii. în orice caz, omul zilelor noastre se delectează mai 
mult cu surogatele teologice ale apocrifelor, decât cu adevărul scriptural. 
2 6 Acesta e unul dintre predecesorii criticii istorice moderne, care îşi permite să nege 
toate acele pasaje, care nu sunt conforme cu modul raţionalist de a vedea Scriptura. 

247 Literal: Hades. Poziţia Sfântului Irineu faţă de ce persoane au ieşit din Iad 
împreună cu Domnul e aceea, că au ieşit numai Drepţii. El i-a atitudine energică, 
după cum se poate observa, împotriva distorsionării evenimentului de către Marcion. 

248 în viaţa pământească. 



140 



faptul că El i-ar ispiti pe ei, ei nu au alergat către Iisus sau 
către credinţa anunţată de către El. Din acest motiv el a 
declarat faptul, că sufletele lor au rămas în Iad 249 . 

4. Şi acest om este unul dintre cei care au îndrăznit să 
înceapă opera de mutilare a Scripturilor, ridicându-se 
deasupra tuturor celorlalţi prin modul în care s-a trufit 
împotriva lui Dumnezeu şi îmi propun, în mod special, să-1 
resping pe el, şi să elimin cărţile sale şi, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, să răstorn toate acele discursuri despre Domnul 
şi despre Apostoli, scrise sub îndrumarea lui şi pe cele făcute 
de către el. 

Pentru început am făcut menţiunea că el a început 
această lucrare şi că a produs una dintre cele mai mari 
coruperi ale adevărului dintre toate de până acum, care 
contaminează predica Bisericii, fiind discipolii şi succesorii 
lui Simon Magul din Samaria. 

De aceea ei nici nu mărturisesc care este numele 
învăţătorului lor, tocmai pentru a seduce pe cât mai mulţi, 
însă îi învaţă doctrinele. 

De aceea, pentru ei numele lui Hristos Iisus este un fel 
de momeală, un mod de a introduce pe alţii în nelegiuirile 
lui Simon. 

Prin acest mod de a lucra, nu distrug ei pe mulţi, 
împrăştiind în mod viclean propriile lor învăţături, 
folosindu-se de un nume bun şi prin ceea ce e dulce şi 
frumos, nu împânzesc celor ce le ascultă, ucigătoarea şi 
acaparatoarea otravă a şarpelui, a marelui urzitor al 
ereziei? 251 



249 Literal: Hades. 

Literal: a izbucnit (inveigh) . 
251 Marele urzitor al ereziei e Satana. 



141 



Capitolul al 28-lea 



Doctrinele lui Taţian, ale encratiţilor şi ale altora 



1. S-au format deja multe ramuri ale ereziilor din 
ereticii pe care i-am descris aici. Aceştia s-au înmulţit peste 
poate, încât nici nu ştim câţi sunt cu toţii, fiindcă toţi au 
dorit să devină învăţători şi, prin aceasta, şi-au format o altă 
erezie, rupându-se de aceea în care ei activau. 

Fiecare şi-a format un cu totul alt sistem de doctrine şi 
aşa, din ce în ce mai mulţi, insistă asupra faptului că învaţă 
ceva nou, declarând despre ei că sunt iniţiatorii unui mod de 
a gândi, de care numai ei sunt în stare să îl provoace. 

Şi să dăm un exemplu. Din Saturnin şi Marcion au 
răsărit cei care se numesc pe ei înşişi encratiţi (ey^pocTelc; ) 252 
sau „stăpâni pe sine". 

Aceştia predică împotriva căsătoriei, situându-se 
lateral de creaţia originară a lui Dumnezeu şi blamând 
indirect pe Acela, Care a făcut bărbatul şi femeia, pentru 
înmulţirea neamului omenesc. 

Câţiva dintre ei sunt recunoscuţi prin aceea că au 
introdus abstinenţa de la carnea animală, arătându-se 
nerecunoscători lui Dumnezeu, Care a creat toate lucrurile. 

Ei neagă, de asemenea, mântuirea celui care a fost 
primul creat . Această opinie s-a format de curând între ei. 

Un anume bărbat, cu numele de Taţian {TccTiăfov I 
Tatiano) 254 , a fost primul care a introdus această blasfemie. 



252 Gr. l,p. 220. 

253 Se referă la Sfântul Adam, protopărintele nostru. Şi astăzi se mai neagă faptul, şi 
cu mare insistenţă, că Protopărinţii noştrii nu sunt Sfinţi şi că nu au fost mântuiţi de 
către Hristos. însă icoana învierii Domnului i-ar putea învăţa, ca şi întreg cultul 
ortodox, de altfel, adevărul acesta spus atât de simplu şi direct de către Tradiţia 
Bisericii. 

Icoana învierii Domnului, dacă e să ne referim numai la ea, când El întinde ambele 
mâini ca să ridice pe Sfântul Adam şi pe Sfânta Eva din Iad, este argumentul 
zdrobitor, care ar trebui să închidă aceste guri rele. Şi, cu toate acestea, deşi avem şi 
Duminica Sfinţilor Strămoşi, cu două duminici înainte de Naşterea Domnului, noi tot 
dăm o importanţă prea mică Sfinţilor Vechiului Testament. 

254 Gr. l,p. 220. 



142 



•J CC 

El a fost ucenicul lui Iustin dar, de mai mult timp, a 
început să nu mai aibă aceleaşi puncte de vedere cu acela. 

După martiriul aceluia, el s-a separat de Biserică şi a 
început să se creadă în mod orgolios un învăţător, superior 
celorlalţi, creându-şi un ciudat angrenaj doctrinar. 

El a inventat un sistem de eoni nevăzuţi, asemănător 
cu al acelora, care îl urmează pe Valentin iar, asemenea cu 
Marcion şi Saturnin a declarat, că în cadrul căsătoriei nu 
avem decât decădere şi depravare. 

Refuzul de a admite mântuirea lui Adam (tou 'A8oc|j, 
awrripia) ' a fost pentru el o datorie ce se cerea 
implementată. 

2. Alţii însă, care au urmat pe Vasilide şi pe 
Carpocrat, au introdus legăturile desfrânate şi numărul de 
mai multe soţii, arătându-se indiferenţi la faptul de a mânca 
din cărnurile sacrificate idolilor, spunând că Dumnezeu nu 
dă mare importanţă lucrurilor de acest fel. 

Şi pentru ce nu vorbesc mai departe? Pentru că este cu 
neputinţă de înşirat pe toţi aceia care, într-un fel sau altul, au 
căzut departe de adevăr 257 . 



55 Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful. 



256 Gr. l,p. 220. 

57 Căderea din adevăr e nimerirea în vreo erezie mai veche sau reformulată sau nou- 
inventată. Dacă nu mai eşti în adevăr, atunci, cu siguranţă, te afli în erezie. 



143 



Capitolul al 29-lea 

Doctrinele mai multor secte gnostice, în special a 
barbelioţilor (tcou BapfiriĂLCOTcdv) şi a barborianilor 

9 SS 

(BopPopiavcdv) 



1. Pe lângă aceia dintre eretici, care se trag din 
simonieni şi despre care noi am vorbit deja, au apărut o 
puzderie de alţi gnostici, aidoma ciupercilor care ies din 
pământ. 

Nu am să descriu decât principalele opinii ale 
acestora. Unii vorbesc despre un eon, care nu a existat în 
vechime şi care a locuit într-un spitit feciorelnic, numit de 

9 SQ 

ei: Barbelos . 

Ei mai declară că undeva există, cu siguranţă, un 
părinte, pe care nu-1 putem numi, şi care a dorit să se 
reveleze pe sine ca Barbelos. 

Astfel, Gândirea a venit în faţa lui şi a cerut de la el 
Preştiinţa. însă când i s-a dat Preştiinţa, el a cerut încă două 
[entităţi] şi anume Incoruptibilitatea, care a venit prima, şi ei 
i-a urmat Viaţa veşnică. 

Barbelos s-a slăvit în acestea şi şi-a contemplat 
propria măreţie şi, în unire cu ele, bucurându-se de măreţia 
aceasta, a generat o lumină proprie sieşi. 

Aşa afirmă ei că a început lumina, cât şi începutul 
naşterii tuturor lucrurilor. 

însă Tatăl văzând aceast lumină a uns-o pe aceasta cu 
bunătatea sa, făcând din ea puterea de a dobândi 
perfecţiunea. 

Pentru aceasta spun ei, Hristos, Care a venit, a cerut 
să-i fie dată Mintea ca un ajutor al său. Şi i s-a dat Mintea. 

Prin aceasta ei afirmă, cum că Tatăl şi-a trimis 
Cuvântul în lume. Unirea însă dintre Gândire şi Cuvânt, 
dintre Nestricăciune şi Hristos vor deveni creatoare. 



258 Idem, p. 221. 

59 Cf. Idem, p. 221, n. 2, Barbelo era o divinitate, care avea atributul intelectualităţii 
sau pe cele ale preştiinţei, incoruptibilităţii şi al vieţii veşnice. Numele ca atare 
provine de la o sectă condusă de către un samaritean, însă, editorii ediţiei pe care o 
folosesc cred că, mai degrabă, e vorba despre un nume siriac. 



144 



Viaţa veşnică s-a unit cu Voinţa, cu Mintea şi 
Preştiinţa. Acestea reprezintă măreţia luminii celei mari şi pe 
Barbelos. 

2. De asemenea, aceştia mai spun, că Născătorul de 
sine a fost mai înainte de a apare Gândirea şi Cuvântul, fiind 
cu toate o reprezentare a marii lumini şi că el 260 a fost foarte 
mult cinstit, de toate lucrurile, care au căpătat fiinţă prin el. 

Mai înainte însă a fost făcut şi Adevărul şi în unirea 
dintre Născătorul de sine şi Adevăr s-a produs creaţia. 

însă mai spun, că din Lumină, care este Hristos şi din 
Nestricăciune, au ieşit patru luminători, care au început să 
stea în jurul Născătorului de sine. 

Şi din Voinţă şi Viaţa veşnică au ieşit alte patru 
entităţi în acelaşi fel, care s-au aşezat deasupra celor patru 
luminători. 

Acestea patru au următoarele nume: Harul, Libertatea, 
înţelegerea, Cumpătarea. 

Cele enumerate au legătură cu marea şi prima lumină. 
Prima reprezintă pe Mântuitorul, care este şi Izvorul luminii. 
Libertatea este unită cu a doua lumină, pe care ei o numesc 
şi Voinţa. Unitatea este a treia, dar pe aceasta ei o numesc şi 
Cea Iubită iar Cumpătarea este a patra şi poartă şi numele de 
Cea roditoare. 

3. Toate acestea, care au apărut aşa, prin autogenerare, 
produc mai departe un om perfect, pe care ei l-au numit 
Adamant I Cel pământesc 261 ('A8oqj,avTa / Adamantem) 262 , 
deşi nici unul dintre ele nu a fost învinsă sau nu reprezenta 
pe niciuna dintre cele din care a apărut. 

Adamant a fost, la început, cu prima lumină, dar a fost 
privit cu severitate de Izvorul luminii. 

Tocmai de aceea adevărata cunoaştere a fost trimisă 
de către Născătorul de sine acestui om, pentru că era unit cu 
el. 

De aceea omul a atins cunoaşterea acestuia 263 mai 
înainte de toţi ceilalţi. Lui i s-a conferit puterea nebiruită 264 , 



260 Născătorul de sine. 

261 Gr. l,p. 224, n. 1. 

262 Gr. l,p. 224. 

263 A Născătorului de sine. 

264 Omului. 



145 



pentru a o avera într-un suflet feciorelnic şi toate lucrurile s- 
au odihnit întru el şi au cântat laude marelui eon. 

Astfel ei declară că s-a manifestat: mama, tatăl şi fiul. 
Din Om şi Cunoaştere au fost produşi aceştia trei, care sunt 
de fapt Cunoaşterea însăşi. 

4. Mai departe ei suţin că, din primul înger, care a stat 
lângă Primul născut, a venit Sfântul Duh, care pentru ei 
poartă numele de înţelepciune sau Predecesor. 

Acesta, înţelegând că toţi ceilalaţi au o parteneră, deşi 
el se despărţise tocmai de una, a căutat o fiinţă cu care să se 
poată împreuna. 

Şi, pentru că nu a găsit una, el s-a extins pe sine atât 
de mult, încât a fost văzut şi în regiunile pământeşti, în 
vederea găsirii unei partenere. 

Şi pentru că nici aşa nu a găsit una, el a căzut într-o 
stare de mare îngrijorare, fiindcă el fusese astfel încercat, 
fără bună-voinţă, de către tatăl său. 

După toate acestea, datorită simplităţii şi bunătăţii 
sale, el a produs o creaţie în care se poate vedea numai 
neştiinţă şi îndrăzneală 265 . 

Această creaţie ei o numesc cu numele de Primul 
conducător, şi acesta a creat lumea de jos. Şi ei spun că o 
mare putere 1-a purtat pe acesta departe de mama sa, şi că el 
s-a aşezat departe de ea în regiunile cele de jos, fapt pentru 
care a format firmamentul ceresc, în care ei afrimă că el s-a 
ascuns. 

Şi astfel, în neştiinţa sa, el a format toate acele puteri 
inferioare lui, ca îngerii şi tăria şi toate lucrurile pământeşti. 

Despre el, aceştia mai spun, că fiind unit cu 
îndrăzneala, a produs Răutatea, Zelul, Durerea, Furia şi 
Plăcerea. 

Când s-au născut acestea, mama înţelepciunii a fost 
foarte mânioasă, a zburat departe, mergând în regiunile de 
mai sus şi devenind ultima Ogdoadă, din cele de deasupra. 



265 în acest sistem gnostic se poate vedea o înţelegere foarte dubioasă a realităţii 

Sfântului Duh. Lăţirea Sfântului Duh până în regiunile pământeşti este proiecţia 

mentală a acestor eretici, care astfel înţelegeau ei pogorârea Sfântului Duh pe 

pământ. 

Nu apare nicăieri ideea de har. Lumina care apre aici e, de fapt, o sumă de persoane 

divine, de entităţi cereşti, care, inexplicabil, se unesc şi se contopesc în altceva diferit 

de ei. 



146 



Despărţirea ei de el 1-a făcut pe acesta 266 să creadă că 
este singurul existent şi de aceea a declarat: 

„Eu sunt un Dumnezeu zelos şi în afară de mine nu 
există altul" (leş. 20, 5; Deut. 5, 9). 

Acestea sunt învăţăturile false pe care le-au inventat 
aceşti oameni. 



266 Pe Sfântul Duh. 



147 



Capitolul al 30-lea 
Doctrinele ofiţilor şi a setienilor 

1. Alţii însă declară şi mai monstruos, că există în 
puterea Adâncului o lumină primă, binecuvântată, necoruptă 
şi infinită şi că acesta e tatăl tururor şi e numit primul om. 

Ei spun că Gândirea sa, venind din sine, a produs un 
fiu şi că acest prim fiu al omului este al doilea om. 

Dedesubtul acestora 267 este Sfântul Duh şi sub acest 
spirit superior sunt elementele care au venit din fiecare , 
adică apa, întunericul, abisul, haosul, deasupra căruia ei 
declară că a născut Duhul, şi pe el l-au numit: prima femeie. 

Primul om, împreună cu fiul său, au fost încântaţi de 
frumuseţea Duhului, care era o femeie şi s-au aruncat peste 
ea, începând astfel, prin ea, să existe o lumină necoruptă, o a 
treia femeie, pe care ei au numit-o Hristos, care este fiul 
primului şi celui de al doilea om şi al Sfântului Duh şi al 
primei femei. 

2. Tatăl şi fiul, deopotrivă, s-au împreunat cu femeia, 
pe care ei o numesc: mamă a vieţii. 

După ce au făcut asta, ea nu a mai putut să poarte şi 
nici să primească în sine marea lumină, fapt pentru care ei 
afirmă, că ea a sfârşit prin a se aprinde în partea stângă. 

însă singurul lor fiu, Hristos, venind din partea 
dreaptă, a îndreptat-o spre cele înalte şi a fost imediat trasă 
sus de mama ei, care forma un eon necorupt. 

Aceasta este sfânta şi adevărata Biserică, după cum o 
numesc ei, unde se strâng cu toţii şi se unesc în tatăl tuturor, 
primul om, fiul, al doile om, fiul lor, Hristos şi femeia la 
care am făcut referire. 

3. De aceea aceştia învaţă, că puterea care a venit din 
femeie prin aprinderea 269 ei, fiind stropită cu lumină, a căzut 
din locul ocupat de părinţii ei, însă a păstrat de la aceştia 
dorinţa de a fi stropită cu lumină. 



267 Adică a celor doi oameni. 

268 Dintre cei enumeraţi anterior. 

269 Literal '.fierberea ei. 



148 



De aceea, aceştia numesc înţelepciunea, pe 
Predecesor şi pe Cea nepotrivită drept hermafrodiţi 
(masculo-foeminam) 210 . 

Astfel, aceasta fiind neştiutoare, a intrat în apă, pe 
când aceia se aflau în stare de nemişcare şi a împărţit-o 
conform numărului lor, lucru care s-a dovedit nesăbuit, 
pentru că au devenit ca cei de jos şi au trebuit să îşi asume 
un trup. 

Pentru aceasta, ei afirmă că toate lucrurile sunt 
ocupate şi ţin de această stropire cu lumină şi ea este 
începutul tuturor. 

Sau, mai degrabă, ea era ceva care absorbea totul şi 
copleşea toată materia. Pentru acest lucru, ea era graniţa 
dintre un trup material şi grosier şi această putere care 
regreta, că a căzut şi făcea tot posibilul ca să scape din apă şi 
să se ridice iarăşi la mama ei. 

Dar sforţările ei nu aveau un efect real, pentru că o 
trăgea în jos greutatea trupului, care făcea parte din cele de 
jos. 

Ea simţea să-şi aline durerea, însă, mai ales, dorea să 
ţină secret faptul, că ea vine din lumina de sus. Se temea că 
ar putea fi jignită de către elementele inferioare şi de aceea 
nu dorea să se întâmple asta. 

Insă când a recâştigat putere de la acea stropire cu 
lumină, pe care o posedase cândva, ea s-a ridicat iarăşi şi a 
revenit în cele de sus. 

Fiind acum întru cele înalte, ea s-a lăţit pe sine şi a 
acoperit o parte din spaţiu şi a format cerul vizibil de 
deasupra trupurilor. 

Dar a rămas sub cerul pe care ea însăşi 1-a făcut, 
posedând un trup de apă. Şi când a început să dorească 271 
lumina cea de sus, ea a lepădat trupul acela şi a rămas liber 
de el. Acest trup despre care vorbim, al puterii care 1-a 
azvârlit de pe ea, ei îl numesc femeie din femeie. 

4. De aceea aceştia spun, că fiul ei a primit o suflare 
necoruptă de la mama lui şi că prin ea face toate, fiindcă a 



270 Gr. l,p. 228. 

271 Să se îndrăgostească. 



149 



devenit el însuşi o putere, după cum afirmă aceştia, care a 
fost trimisă în apă, unui fiu fără de mamă. 

Ei spun că acela nici nu a cunoscut dar nici nu a avut 
o mamă. Fiul ei, după exemplul tatălui său, a trimis şi el un 
fiu. Acesta al treilea fiu a născut şi el un al patrulea şi la fel a 
făcut şi al patrulea. 

Şi al cincilea a născut un fiu şi al şaselea şi al şaptelea. 
Aceştia au format o Hebdomadă, conform spuselor acelora, 
care a completat, ceea ce mama lor poseda în al optulea 
rând. 

Astfel naşterile acestea vorbesc de modul de generare 
al stăpânirilor şi puterilor şi despre modul cum unele se 
preced pe altele. 

5. Aceştia au dat nume la toate persoanele concepute 
în falsul lor sistem şi acestea sunt următoarele: primul născut 
din mamă este numit Puternicul, următorul e numit Iehova, 
al treilea este Savaot, al patrulea e Adonai, al cincilea este 
Curăţia, al şaselea Lumina iar ultimul dintre ei, al şaptelea, 
este împărăţia. 

Aceştia şapte reprezintă cerurile, stăpânirile, puterile, 
îngerii şi creatorii, care au un loc al lor propriu în cer, 
conform generării lor şi legii nevăzute, care stăpâneşte peste 
toate lucrurile creşti şi pământeşti. 

Primul dintre ei, adică Puternicul, dispreţuindu-şi 
mama el a născut fii şi nepoţi fără permisiunea cuiva, ba 
chiar îngeri, arhangheli, puteri, stăpâniri şi domnii. 

După ce a făcut acestea toate, fiii săi s-au pornit la 
ceartă cu el pentru puterea supremă, fapt care 1-a enervat 
profund pe Puternicul şi văzând mulţimea lor, acest lucru 1-a 
făcut să dispere. 

în această situaţie, el şi-a aţintit ochii asupra lucrurilor 
de jos, fixându-şi dorinţa asupra lor, de unde a rezultat un 
fiu, care nu s-a datorat sieşi. 

Acest fiu este Mintea, care avea forma contorsionată a 
unui şarpe. El a apărut din spirit, suflet şi din toate lucrurile 
lumii. Pentru acest lucru, el a născut toate lucrurile care te 
fac să uiţi de tine, răutatea, invidia, greul vieţii şi moartea. 

Ei declară că acest tată a dăruit cea mai mare viclenie 
acestui fiu în formă de şarpe şi care a distorsionat Mintea 
acelora, când a mers cu tatăl său în cer şi în paradis. 



150 



6. Din acest motiv, Puternicul, înălţându-se în duhul 
său, s-a lăudat că e mai presus de toate cele care sunt sub el 
şi a exclamat: 

„Eu sunt tatăl şi Dumnezeu şi deasupra mea nu mai 
este nimeni". 

însă auzindu-1 mama lui, a strigat către el: „Nu minţii, 
Puternicule, căci tatăl tău este peste toţi, el fiind primul Om 
şi el este deasupra ta. Acesta este Omul, care este Fiul 
Omului". 

Toţi însă au fost neliniştiţi de această nouă voce şi de 
neaşteptatele ei cuvinte. De aceea se întrebau de unde a venit 
acest glas, încercând să-1 atragă pe acela spre ei. Aceştia însă 
afirmă, că Puternicul ar fi spus: 

„Veniţi să facem om după chipul nostru" (Fac. 1, 26). 
Cele şase puteri auzind acestea şi cum că mama lor le-a dat 
lor ideea de a face omul (în sensul că pentru ei, ea era vasul 
ce trebuia umplut de puterea lor), s-au adunat şi au făcut un 
om cu o statură imensă, atât în lăţime cât şi în înălţime. 

Acesta însă putea numai să se zvârcolească pe 

9 79 

pământ . Ei îl duc pe om la tatăl lor. 

înţelepciunea gândeşte în acest caz, ca să-1 lase pe 
Puternic în afara luminii, care poate să stropească toate, 
pentru ca, nu după mult timp, acesta să capete putere, ca să 
lupte cu puterile cereşti. 

De aceea, declară ei, a suflat în om suflare de viaţă, 
fapt prin care el s-a golit de puterea pe care o avea. Omul a 

97^ 

devenit gânditor şi raţional . Pentru ei, acestea două, fac 
parte din procesul mântuirii. Omul a mulţumit primului om, 
că i-a părăsit pe aceia, care l-au creat pe el. 



72 Ofiţii vorbesc astfel de o antropologie deficitară din start. Omul era prea mare ca 
să se comporte ca un om. Omul se păstrăvălea ca un şarpe. Şarpele, simbolul cheie al 
acestora, dovedeşte înclinaţia lor asumată spre rău. 

Acest om deficitar apare după ce prima divinitate e de fapt tot un om. Dar diferenţa 
e că acest om este făcut de către duhuri rele, de duhuri de altă calitate decât primul 
om, care e şi divinitatea primă. 

Ofiţii, aceşti închinători ai şarpelui, vorbesc de Dumnezeu ca de un om. Omul a 
existat înaintea lui Dumnezeu în sistemul lor. Tocmai de aceea, acest lucru e o 
monstruozitate pentru Sfântul Irineu şi pentru noi. Teologia a fost înghiţită de spaţiul 
unei antropologii deficitare în acest cadru, antropologie care are însă o ascensiune 
divină. 
273 Posesor al Entimemei, a raţiunii. 



151 



7. Puternicul însă a devenit invidios pentru acest gest 
al omului şi a dorit să-1 facă pe om gol, pentru o femeie. De 
aceea a scos o femeie din propria sa minte, pe care a numit-o 
Predecesor, după cum am spus mai sus, născând-o pe ea 
într-un mod imperceptibil din vasul puterii sale. 

Ceilalţi au venit şi au admirat frumuseţea ei şi au 
numit-o pe ea Eva şi s-au îndrăgostit de ea şi au făcut cu ea 
copii. Aceştia sunt declaraţi de ei ca fiind îngerii. 

Dar mama lor, înţelepciunea, a pus la cale, cu 
viclenie, un mod de a-i seduce pe Adam şi pe Eva, şi anume 
prin şarpe, încălcând porunca Puternicului. 

Ea a ascultat pe acesta, care îi spunea că ea vine dintr- 
un fiu al lui Dumnezeu. Ea ascultat şi a cedat uşor. Adam a 
mâncat din copacul din care Dumnezeu i-a spus să nu 
mănânce. Când ei au mâncat, atunci au obţinut cunoaşterea 
puterii, care este mai presus de toate şi s-au depărtat de cei 
care i-au creat. 

Când Predecesorul a văzut că puterile au fost 
păcălite de propria lor creatură, el s-a bucurat mult, şi a 
strigat din nou, că, deşi tatăl a fost necorupt, Puternicul care 
a creat a fost un mincinos iar omul şi prima femeie, adică 
Duhul, au fost mai înainte de această Evă păcătoasă, care a 
comis adulter. 

8. Puternicul a fost obligat astfel să nu se implice în 
niciun fel şi să nu răsplătească cele ce se făcuse, de către 
Adam şi Eva în Paradis, adică faptul de a-i fi încălcat 
porunca. 

A dorit însă, să-i nască fii Evei, însă nu şi-a împlinit 
voia, fiindcă mama sa nu a fost de acord cu ea şi, în taină, i- 
a dezbrăcat pe Adam şi pe Eva de lumina, care strălucea din 
ei. 

Asta însemna că duhul care venea din puterea 
supremă putea să participe la ea, fără a fi exclus din cauza 
păcatului făcut. 

Aceştia fiind goi de fiinţa divină, l-au blestemat pe 

974. A 

el şi au căzut din cer pe pământ. Insă şarpele, care a 
acţionat împotriva tatălui, a coborât şi el întru cele de jos ale 
lumii. 



274 Pe Puternic. 



152 



El a venit având putere asupra îngerilor de aici şi a 
născut şase fii, el însuşi fiind al şaptelea, ca să fie conform 
Hebdomadei din jurul tatălui. 

Cei şapte sunt demonii pământului, care se opun 
mereu rasei umane, după dorinţa tatălui lor, care a căzut în 
lumea de jos. 

9. Prima dată Adam şi Eva erau plini de lumină şi 
transparenţi, pentru că aveau trupuri duhovniceşti, căci aşa 
fuseseră creaţi. 

Dar când au venit în lume, acestea s-au transformat în 
nişte trupuri opace, grosiere şi încete. Sufletele lor au 
devenit slabe şi leneşe, căci au primit inspiraţie de la 
creatorii lor pământeşti. 

De aceea Predecesorul s-a umplut de milă faţă de ei şi 
le-a dat iarăşi dulcele gust al luminii scânteietoare, venind şi 
îmbrăţişându-i şi dându-le să cunoască că ei sunt goi, şi că 
au trupurile din cele pământeşti, şi prin care îşi poartă 
moartea cu ei. 

Aceştia au devenit deodată răbdători, cunoscând că 
au fost îmbrăcaţi odată, pentru puţin timp, cu altfel de 
trupuri. Ei au găsit mâncare, fiind călăuziţi de înţelepciune. 

Şi când s-au săturat, s-au umplut de o dragoste 
trupească unul pentru altul şi au născut pe Cain. Pe acesta, 
şarpele, 1-a luat împreună cu fiii săi, imediat ce el a distrus 
prin simţământul său datoria naturală şi a fost împins în 
prostie şi în îndrăzneală, adică după ce 1-a ucis pe fratele său 
Abel. 

Cain a fost primul care a adus, în mod explicit, 
greutăţile vieţii şi moartea [pe pământ]. După toate acestea, 
ei mai spun, că din prevederea Predecesorului, a fost născut 
Set şi apoi Norean / Fata 275 , din care a apărut întreaga 
umanitate. 

Aceştia au fost siliţi în chip şi fel de răutatea 
Hebdomadei inferioare, ca să cadă în apostazie, idolatrie şi 
în toate felurile de păcate, care sunt considerate aşa de 
Hebdomada sfântă superioară. 

Insă mama s-a opus în taină acelora şi a păstrat cu 
mare grijă ceea ce era foarte special pentru ea şi anume 



275 Gr. l,p. 236. 



153 



strălucirea luminii. însă aceştia spun că Hebdomada sfântă 
este compusă din 7 stele, care se numesc şi planete iar 
despre şarpele care a căzut din cer, că el are două nume: 
Mihail şi Samael. 

10. Puternicul s-a mâniat în cele din urmă pe om, 
pentru că acela nu 1-a cinstit sau nu 1-a onorat pe el ca tată şi 
Dumnezeu şi a trimis potopul peste el, ca să-i poată distruge 
pe toţi 276 . 

înţelepciunea s-a opus acestui plan. Noe şi familia sa 
au fost salvaţi prin arcă. Ea a trimis ploaie de lumină din ea 
însăşi, şi prin aceasta pământul a fost umplută iarăşi de 
omenire. 

Puternicul a ales dintre ei pe un bărbat numit Avraam 
şi a făcut un legământ cu el, prin care acesta propunea, că 
dacă va continua să îi slujească lui, el îi va da pământul spre 
moştenire. 

După acesta a urmat Moise, un descendent al lui 
Avraam din Egipt, şi lui i-a dat legea şi i-a făcut pe ei evrei. 

Dintre aceşti oameni el a ales şapte zile şi aceia s-au 
numit sfânta Hebdomada 277 . Fiecare dintre ei au primit 
propriul lor crainic, pentru a vesti slava lui Dumnezeu. Când 
aceşti lăudători se odihnesc, atunci slujesc cei care sunt 
vestiţi de Profeţi ca având fapte bune. 

1 1 . Aceştia enumera Profeţii în felul următor: mai întîi 
Moise, apoi Iosua, fiul lui Non 278 , Amos, Avacum, care au 
locuit cu Puternicul. 

A urmat Samuel şi Natan, Iona, Miheia, care erau ai 
lui Iehova. După ei au fost Ilie, Ioil şi Zaharia, fiind ai lui 
Savaot. Isaia, Iezechiel, Ieremia şi Daniel erau ai lui Adonai. 
Tobie şi Agheu erau ai lui Eloi. Miheia şi Naum erau ai 
Luminii. Ezdra şi Sofonie ai împărăţiei. 

Fiecare dintre ei lăudau pe propriul lor tată şi 
Dumnezeu. De aceea spun ei, că înţelepciunea a vorbit 
multe lucruri despre primul om, cât şi despre Hristosul 
ceresc, mustrând şi amintind oamenilor că există lumina 
necoruptă, primul om şi descendenţii lui Hristos. 



276 O interpretare personală a motivelor potopului. 
~ 77 Hebdomada = săptămână, perioadă de 7 zile. 



IParalip. 7,27, c/ed. BOR 1< 



154 



Celelalte puteri s-au înspăimântat de aceste lucruri şi 
s-au minunat de noutatea celor zise de către proroci, de cele 
spuse de Predecesor referitor la Puternicul (cine ştie acestea, 
acela nu moare), cât şi despre misiunea celor doi oameni, 
unul născut de Elisabeta, celălalt de Fecioara Măria . 

12. Şi fiindcă aceasta nu s-a odihnit nici în cer şi nici 
pe pământ, a cerut mamai sale să o ajute în durerea ei. 

Mama ei, prima mamă, a fost mişcată spre milă de 
această fiică a ei, şi de pocăinţa pe care a făcut-o, şi a cerut 
primului om, ca Hristos să-i fie trimis ei spre îngrijire, cel 
care a venit, care a coborât de la sora lui şi din lumina 
strălucitoare. 

Când el a recunoscut-o (adică pe înţelepciune), a 
venit la ea şi şi-a anunţat vestirea sa prin Ioan, care pregătea 
prin botezul pocăinţei (baptismum poenitentiae) . 

Ea îl adoptase pe Iisus, pentru că Hristos coborâse ca 
să găsească un vas curat şi fiind un fiu al femeii 
Puternicului, a putut fi vestit ca Hristos. 

Aceştia mai spun, că Hristos a venit trecând prin cele 
7 ceruri, având asemănarea fiilor săi şi, în mod gradual, s-a 
dezgolit de puterea lor. 

întreaga strălucire de lumină 1-a umplut [pe Hristos] 
iar el a venit în lume, îmbrăcând prima dată pe sora lui, 

A IO 1 

adică înţelepciunea şi aceasta s-a bucurat de reciproca 
odihnă, aceea de a trăi unul în intimitatea celuilalt. 

Această scenă e descrisă de către ei, ca o întâlnire a 
mirelui cu mireasa. Iisus a fost născut de către Fecioară cu 
ajutorul lui Dumnezeu, a fost înţelept, curat şi mai drept 
decât toţi oamenii la un loc. Hristos s-a unit cu 
înţelepciunea, coborând în ea şi a luat astfel naştere Iisus 
Hristos. 

13. Ei mai spun că mulţi dintre ucenicii săi nu erau 
conştienţi că Hristos a coborât în el 282 . Când Hristos a 
coborât în Iisus, el a început să facă minuni şi vindecări şi să 



~ 79 Puneau pe picior de egalitate pe Sfântul Ioan cu Mântuitorul Hristos. Pentru ei 
Iisus era un simplu om. 

280 
281 



280 Gr. l,p. 238. 



Adică Prea Curata Fecioară. 
82 Adică în Iisus Hristos, care pentru ei era un compus divino-uman, în comparaţie 
cu Hristos, care era văzut ca o entitate pur divină. 



155 



anunţe un tată necunoscut şi să se mărturisească în mod 
deschis ca fiind fiul primului om. 

Puterile şi tatăl lui Iisus s-au supărat de aceste lucruri 
[făcute de Iisus] şi a plănuit să-1 distrugă. Şi când el a fost 
dus afară special pentru asta , ei spun că Hristos, împreună 
cu înţelepciunea, s-au depărtat de el, pentru că [Hristos] era 
un eon necoruptibil, până când Iisus a fost crucificat 284 . 

Hristos nu a uitat pe acest Iisus însă, ci a trimis o 
energie de sus în el, care 1-a ridicat pe el iarăşi în trup, şi 
despre care ei spun că era şi trupesc şi duhovnicesc. 

El a venit în lume pentru ca să se întoarcă iarăşi în 
lumea lui. Când ucenicii săi însă l-au văzut înviat, ei nu l-au 
recunoscut. Nu l-au recunoscut deşi era acelaşi Iisus, care 
înviase din morţi. 

Şi, referitor la aceasta, ei spun, că această mare eroare 
s-a răspândit printre ucenici, pentru că ei credeau că a înviat 
într-un trup muritor, necunoscând că „sângele şi trupul nu 
pot moşteni împărăţia lui Dumnezeu" (I Cor. 15, 50). 

14. Ei s-au străduit să stabilească coborârea şi 
urcarea lui Hristos, însă nu prin vreun act de dinainte de 
botezul său sau de după învierea sa din morţi, ci ucenicii nu 
s-au legat de niciuna din marile lui lucrări, căci nu erau 
conştienţi de faptul că Iisus era unit cu Hristos, deoarece era 
un eon necoruptibil al Hebdomadei. 

Dar, tot ei spun, că trupul său omenesc era de acelaşi 
fel cu cel al animalelor. După învierea sa, el a zăbovit pe 
pământ încă 1 8 luni. 

în aceste zile s-a cunoscut că el a venit de sus, după 
cum, în mod evident, învăţa. în acele zile şi-a instruit puţini 
ucenici, pe care i-a cunoscut că sunt în stare să înţeleagă aşa 



283 Ca să fie omorât . 

284 Pe Cruce, pentru ofiţi, moare un simplu om. Moartea lui nu e mântuitoare pentru 
noi. Hristos e o entitate unită într-un mod pasager cu Iisus. Legătura lui Hristos cu 
Iisus omul e una exterioară. Ea se rupe în faţa Crucii. 

Nici înţelecpciunea, alias Fecioara, nici Hristos nu îl ajută pe Iisus ca să moară sau 
să îl sprijine, să fie lângă el. însă Hristos trimite o putere impersonală dar cerească şi 
îl învie pe Iisus. 

Exteriorismul relaţiei dintre divin şi uman şi impersonalismul harului nu garantează 
mântuirea omului. Numai acolo unde Hristos e întotdeauna Dumnezeu şi om după 
întrupare, numai Acela ne iubeşte şi ne mântuieşte, răstignindu-Se pentru noi şi 
pentru mântuirea noastră. Doctrina eretică prezentată aici are multe în comun cu 
ereziile hristologice ulterioare. 



156 



de mari taine, după care s-a înălţat la cer, şezând de-a 
dreapta tatălui său Puternicul. 

Aici el a putut să primească sufletele celor care l-au 
cunoscut, după ce aceştia au lăsat trupurile lor, îmbogăţindu- 
se pe ei înşişi, fără să cunoască şi să perceapă pe tatăl lor. 

Dar pe măsură ce Hristos s-a îmbogăţit cu noi suflete 
sfinte, pe atât şi tatăl său le-a micşorat suferinţa, fiind golit 
de puterea sa de aceste suflete. 

Dar pentru că el nu dorea să aibă la sine aceste suflete 
sfinte, el le-a trimis iarăşi în lume, cu excepţia celor care 
sunt din firea sa, adică cei întru care el este surd. 
Desăvârşirea tuturor lucrurilor însă va avea loc, când 
întreaga strălucire a spiritului luminii va fi la un loc şi va fi 
purtată de un eon necorupt. 

15. Acestea sunt opiniile care prevalează la aceste 
persoane. Ele sunt la fel ca hidra Lernaea, care avea multe 
capete de animal, şi despre care vorbea şcoala lui Valentin. 

Câţiva mai spun şi faptul că, înţelepciunea a devenit şi 
ea un şarpe. în această postură ea a fost ostilă creatorului lui 
Adam. 

Ea ar fi implantat înţelepciunea în oameni, fapt pentru 
care şarpele a fost numit „înţelept" de către toţi. De aceea şi 
modul în care sunt dispuse intestinele noastre, care 
transportă mâncarea pe care o mâncăm. 

Ele au o asemenea înfăţişare: adică intestinele noastre 
sunt în formă de şarpe, pentru ca să ne dezvăluie modul 
nostru tainic de venire întru existenţă. 



157 



Capitolul al 31-lea 
Doctrinele cainiţilor 



1 . Există unii care spun, că şi Cain îşi trage fiinţa din 
puterile cereşti şi aceia recunosc că Esau, Core, Sodomiţii şi 
astfel de persoane [rele], sunt înrudite cu acelea . 

Ei mai spun, în continuare la acestea, că aceia au fost 
priogoniţi de către Creator, deşi niciunul dintre ei nu au 
suferit nicio durere. însă înţelepciunea a locuit şi a sprijinit 
pe toţi cei care au locuit cu ea. 

Aceştia spun că Iuda trădătorul a cunoscut aceste 
lucruri şi că numai el a cunoscut adevărul ca nimeni altul, 
fapt pentru care a împlinit taina trădării. Prin el, atât cele 
cereşti, cât şi cele pământeşti s-au umplut de confuzie. 
Aceştia produc [prin toate ale lor] o istorie ficţională, 
aidoma Evangheliei lui Iuda . 

2. Eu însumi mi-am făcut o colecţie din scrierile 
acelora 287 , în care ei apără desfiinţarea celor făcute de 
Hystera 288 . 

Ei numesc Hystera, pe Creatorul cerului şi al 
pământului. Aceştia, ca şi cei ai lui Carpocrat, spun că 
oamenii nu pot fi mântuiţi decât prin astfel de exeperienţe 289 . 

Un înger, spun ei, se atinge de fiecare dintre noi la 
fiecare păcat şi faptă păcătoasă, şi ne îndeamnă să avem 
îndrăzneală păcătoasă şi să facem ceva profanator. 

însă oricum ar fi fapta noastră, ei spun că o fac în 
numele îngerului, zicând: 

„O, tu, îngere; eu fac lucrarea ta. Tu, cu puterea ta, 
împlineşte lucrul meu!". 



285 Adică cu puterile cereşti. 



286 O carte apocrifă, reutilizată recent ca armă de luptă împotriva Bisericii. A se 
vedea http://en.wikipedia.org/wiki/Gospel_of_Judas. 

87 Sfântul Irineu avea o colecţie de cărţi eretice pentru ca să scrie împotriva lor şi nu 
pentru ca să le venereze. Ca să cunoşti în ce cred adversarii Bisericii trebuie, mai 
întâi, să le cunoşti scrierile. Şi scrierile lor trebuie cercetate exhaustiv şi nu 
fragmentar. Opiniile autentice sunt opiniile fundamentate pe texte precise, clare, 
adunate cu înţelepciune şi care reprezintă opiniile adversarilor. 

88 Cf. Gr. 1, p. 242, n. 3, autorii afirmă că acesta poate fi sinonim cu Ahamot. 
289 Ca le lor. 



158 



De aceea ei spun că în ceea ce priveşte „cunoaşterea 
perfectă" {scientiam perfectam) 190 , aceasta nu se dobândeşte 
în grabă, ci prin acele acţiuni, care nu sunt legale, deşi par a 

fi- 

3. Este însă de datoria noastră să dovedim, că opiniile 

pe care le auzim de la ei în mod obişnuit, sunt ale acelora 
care provin din şcoala lui Valentin şi că mamele, părinţii şi 
străbunii lor, sunt luaţi de asemenea din învăţăturile acelora, 
cu nădejdea, că poate unii dintre ei vor veni la pocăinţă şi se 
vor întoarce la unicul Creator şi Dumnnezeu, la Cel care a 
creat universul şi de la care pot căpăta mântuirea şi că şi alţii 
pot să arunce astfel răutatea lor, şi cu adevărat, şi cu 
convingere, să vadă cele pe care le obţin de la cea mai mare 
şi mai sublimă cunoaştere a Tainelor. 

Insă mai degrabă, să-i învăţăm faptele noastre bune, 
pe care doctrinele acestor oameni le ţin ca dăunătoare, 
privind cu dispreţ doctrinele lor şi, în acelaşi timp, să ne fie 
milă de unii ca ei, care fac acele fabule mizerabile şi fără 
nicio noimă, dar care sunt bogaţi în aroganţă, gândind că ei 
sunt superiori tututor celor care nu au o astfel de cunoaştere 
sau, mai degrabă, să o numim, neştiinţă. 

Pe aceştia [care o susţin] i-am prezentat aici pe larg. 
Am arătat în mod simplu sentimentele pe care le au şi prin 
aceasta am obţinut o victorie împotriva lor. 

4. Căci pentru aceasta am expus aici cele de mai 
înainte şi am făcut-o detaliat, pentru ca aceste cadavre cu 
totul pline de boală, acoperite în mod abject cu blană de 
vulpe, să se poată vedea cum sunt de fapt 291 . 

Şi aceste sisteme doctrinare nu au nevoie de prea 
multe cuvinte pentru a fi răsturnate, atunci când toate 
lucrurile lor sunt atât de clare. 



290 Cf. Gr. l,p. 242. 

291 Sfântul Irineu a expus ereziile pentru ca să le demaşte. Dacă erezia e îmbrăcată în 
blană de vulpe, dacă ea încearcă să spună una, pentru a te calamita pe de altă parte, 
trebuie să spui răutatea ei, pentru a o dejuca. 

Revine aceeaşi idee: ca să spui ceva bine, pentru ca să spui adevărul, trebuie să spui 
mai întâi minciuna sau părerile proaste, neconforme cu adevărul, ale acelora care nu 
cunosc adevărul. 

Ca să implementezi adevărul, trebuie să faci cunoscută minciuna. Şi ca să spui 
adevărul, trebuie să negi vehement minciuna, să o elimini din afecţiunea 
ascultătorilor tăi. 



159 



E ca atunci când o fiară se ascunde într-un copac şi 
aruncându-se asupra acelora, de unde este ea, omoară pe 
multe. 

Insă când una dintre fiare este împrejurul copacului şi 
îi dă târcoale şi i se vede pielea pe care o are, că e animal, nu 
poate astfel să-şi prindă prada, pentru că aceea vede că are 
de-a face cu un animal sălbatic. 

Tot aşa şi acum: cei preveniţi se pot apăra de atacuri şi 
pot arunca săgeţi în toate părţile, pentru a ucide, în cele din 
urmă, animalul ucigaş. 

Căci în cazul nostru, noi aducem tainele lor cele 
ascunse, pe care ei le ţin secrete, la lumină. Şi de aceea nu 
mai trebuie să folosim multe cuvinte pentru a distruge 
sistemele lor de gândire. 

Şi aceasta, pentru că ai în tine puterea de a face toate 
aceste asocieri şi familiarizat cu ceea ce s-a spus, poţi să 
răstorni învăţăturile lor nefolositoare şi rele şi să te uneşti cu 
învăţăturile cele plăcute ale adevărului. 

Şi astfel eu voi face, conform cu promisiunea făcută 
[ţie] şi după puterile mele, această muncă de a răsturna pe 
aceştia, prin respingerea argumentată pe care le-o fac, din 
cărţile care urmează. 

Căci faptul de a da o explicaţie acestor [păreri] este 
un lucru obositor, după cum şi tu ştii. Dar îţi voi oferi cele 
prin care să-i răstorni pe ei, punând în paralel opiniile lor, pe 
care le-am prezentat până acum, fiindcă numai expunând 
animalul sălbatic la vedere, îi poţi da o rană mortală din 
toate părţile. 



160 



Cartea a Ii-a 

Prefaţă 

1. In prima carte, care a precedat-o pe aceasta, am 
expus aşa-numita „falsă învăţătură" (i|/ei)5Govi)|j,ov yvCtoiv) (I 
Tim. 6, 20). 

Şi aici ţi-am arătat, dragul meu prieten, că întregul lor 
sistem e inventat, în multe aspecte, de cei care sunt membrii 
şcolii lui Valentin şi că tot ce spun ei este fals şi neîntemeiat. 

Şi am căutat să-ţi arăt şi faptul că învăţăturile 
predecesorilor lor, dovedesc că ei sunt cu mult diferiţi de 
aceia, şi că s-au depărtat foarte mult de la adevăr. 

In cele ce urmează am să-ţi arăt din destul, că atât 
învăţăturile, cât şi practicile lui Marcu vrăjitorul (Mărci 
quoque magi) 292 , cât şi el însuşi, e asemenea cu cei de mai 
sus. 

Şi am să-ţi notez cu grijă acele pasaje pe care ei le-au 
răstălmăcit din Scripturi, pentru ca să le adapteze la propriile 
lor ficţiuni. 

Alături de acestea, am să-ţi relatez pe scurt şi maniera 
în care, în diferite moduri, folosindu-se de cele 24 de litere 
ale alfabetului, ei îndrăznesc să-şi stabilească adevărul 
propriu. 

Căci ţi-am spus deja, cum că ei gândesc şi învaţă, că 
tot ceea ce s-a creat este după imaginea unei Plenitudini 
nevăzute şi, în ceea ce îl priveşte pe Demiurg, ei spun ceea 
ce spune şi Simon Magul din Samaria, strămoşul lor şi al 
tuturor celor care l-au urmat pe acesta. 

Am spus şi aceea că, mulţimea gnosticilor care au 
răsărit din el (şi am punctat învăţăturile, care îi deosebesc pe 
unii de alţii, cu câteva învăţături de-ale lor şi cu ordinea 
celor care le-au urmat), ca şi toate celelalte erezii îşi au 
originea în acesta. 

Am arătat şi aceea, că toţi ereticii au făcut cele ce au 
răsărit din Simon, adică au introdus învăţături 
necredincioase, atee în această viaţă şi am explicat natura 
„mântuirii" lor şi metodele prin care sunt iniţiaţi cei care 

292 Gr. l,p. 249. 



161 



devin „desăvârşiţi", alături de invocaţiile lor şi de tainele/ 
misterele pe care le au. 

însă am dovedit, de altfel, şi aceea, că există doar un 
singur Dumnezeu, Creatorul şi că El nu este rezultatul unui 
defect şi nici nu este ceva mai presus de El sau după El. 

2. în cartea de faţă însă, eu voi vorbi despre acele 
puncte pe care le-am prezentat drept corupte în descrierea 
mea anterioară şi, în măsura în care timpul ne permite, voi 
răsturna, printr-o evidenţiere tot la fel de detaliată asupra 
fiecărei învăţături, tot sistemul lor. 

Din acest motiv am expus învăţăturile lor neleguite şi 
pentru aceasta mi-am intitulat întreaga lucrare în acest fel 294 . 
Căci este propriu ca, printr-o clară dezvăluire şi răsturnare a 
relaţiilor dintre ei, să punem punct legăturilor ascunse care îi 
leagă iar Bythus al acelora, să capete demonstrarea 
faptului că el nu a existat niciodată şi că nici nu există. 



293 Adică Dumnezeu nu apare la întâmplare / din întâmplare sau nu apare ca 
rezultatul unei erori a altor entităţi, care L-au precedat. 

294 Cartea se numeşte „Contra ereziilor", pentru că a urmărit să edifice pe cititorul 
său, pe prietenul său, despre ceea ce spun ereticii, pentru ca, mai apoi, să-i combată 
şi adevărul ortodox să triumfe. 

295 t-» ■ ■ 

Pe eretici. 



162 



Capitolul 1 

Există doar un singur Dumnezeu şi demonstrarea 
faptului că este imposibil să fie altfel 

1 . Consider că trebuie să încep, în primul rând, [prin 
a spune], lucrul cel mai important dintre toate învăţăturile, 
faptul că Dumnezeu este Creatorul, Cel care a făcut cerul şi 
pământul, şi toate lucrurile care există întru ele (despre care 
ei spun că sunt rodul unor defecte) şi să demonstrez, că nu 
există nimeni altul deasupra Lui sau după El şi că El nu 
poate fi influenţat de altcineva, ci are voinţă liberă, că El a 
creat toate lucrurile, fiindcă numai El este singurul 
Dumnezeu, singurul Domn, singurul Creator, singurul Tată, 
singurul Atotţiitor şi El însuşi porunceşte tuturor lucrurilor 
să vină întru existenţă 296 . 

2. Căci cum ar putea să existe o altă Plinătate sau 
Principiu sau Putere sau Dumnezeu deasupra Lui, şi la ce ar 
mai trebui aceasta lui Dumnezeu, adică o Plenitudine, care 
să-i cuprindă pe toţi, şi să conţină toate lucrurile imensităţii 
Sale? Şi de ce nu ar putea să fie conţinută aceasta decât de 
către unul? 

Căci dacă există altcineva mai presus de El, atunci El 
nu este Plenitudinea tuturor şi nu le ţine / cuprinde pe toate. 

Ei declară faptul că, dacă există ceva mai presus de 
El, atunci aceasta va deprecia Plenitudinea sau, cu alte 
cuvinte, pe Dumnezeu, Care este deasupra tuturor lucrurilor. 

Dar tocmai afirmaţia de mai sus e depreciatoare şi 
falsă cu desăvârşire, căci Plenitudinea nu este a tuturor 
lucrurilor. Pentru că, în acest caz, Dumnezeu ar avea un 
început, o perioadă de existenţă şi un sfârşit, ca şi toţi cei 
care sunt mai presus de El. 

Şi dacă El a dat un sfârşit lucrurilor de sub Sine, de 
asemenea a dat un început şi celor care sunt deasupra. 



296 împotriva multiplicităţi divine, Sfântul Irineu invocă unicitatea lui Dumnezeu. El 
va dezvolta în cele ce urmează o pledoarie foarte bine construită împotriva 
învăţăturilor debile ale gnosticilor, arătând că în afara lui Dumnezeu cel unul şi 
veşnic, a Creatorului cerului şi al pământului, orice sistem teologic raţionalist are tot 
felul de hibe insurmontabile. 



163 



în acest caz, nu trebuie, în mod absolut necesar, ca El 
să aibă experienţa tuturor lucrurilor, deşi le poartă în El, 
mărgineşte şi acoperă toate existenţele, care îşi au fiinţa de 
la El. 

Iar existenţa celor de jos, se circumscrie în mod 
necesar şi e cuprinsă de către El şi ea îşi descoperă 
împlinirea în El. 

Insă, după aceştia, Tatăl tuturor (adică cel pe care ei îl 
numesc Preexistentul sau începătorul întregii existenţe), 
împreună cu Plenitudinea şi cu Bunul Dumnezeu al lui 
Marcion, sunt creaţi şi cuprinşi / purtaţi de către alţii, şi sunt 
mărginiţi, fără ca aceasta să se facă de o altă Existenţă mult 
mai mare decât ei, care ar trebui însă să fie cu necesitate 
mult mai mare. 

Căci altfel, cea care conţine / cuprinde este mult mai 
mare decât ceea ce conţine / cuprinde. Căci urmează, 
desigur, ca cel care este mai mare să fie şi mai puternic, iar 
cel mai mare să fie Domnul. Iar cel care este mai mare şi 
mai puternic, şi care trebuie să fie Domnul, atunci el trebuie 
să fie şi Dumnezeu. 

3 . însă, dacă după ei există altcineva, pe care aceştia îl 
declară ca existând în afara Plenitudinii, şi pe care îl arată 
ca venind din puterea cea mai înaltă, dar care a căzut de 
acolo pentru o greşeală anume, atunci ar trebui ca 
Plenitudinea să nu conţină ceva care o depăşeşte, însă ea o 
conţine de fapt. 

Dacă nu o ar conţine, atunci acesta nu ar fi mai presus 
de Plenitudine. Dar dacă există cineva mai presus de 
Plenitudine, atunci trebuie să existe o altă Plenitudine, care 
să încorporeze Plenitudinea, adică cel pe care ei îl declară în 
afara Plenitudinii şi Plenitudinea [primă] să fie conţinută de 
către cel care este mai presus de ea. Iar cel care ar fi mai 
presus de Plenitudine trebuie să fie înţeles ca primul 
Dumnezeu 



~' 7 Multiplicitatea divină presupune, întotdeauna, pe cineva care să-i cuprindă pe 
ceilalţi la un loc. Sfântul Irineu va arăta că această multiplicitate îşi diminuează 
stăpânirea reciproc şi că e caducă, pentru că cineva va trebui să fie mai presus de toţi 
şi să dicteze cum vrea. 



164 



Şi trebuie, de asemenea, să existe o distanţă infinită 
care să separe pe una de alta, adică Plenitudinea, de cel care 
o depăşeşte. 

Insă dacă aceştia susţin acest lucru, trebuie să existe şi 
o a treia existenţă, care să fie separată de o distanţă imensă 
de acestea două, adică atât de Plenitudine, cât şi de cel care 
depăşeşte Plenitudinea. 

Această a treia existenţă va trebui să conţină / să 
cuprindă pe celelalte două şi trebuie să fie cu mult mai mare 
decât Pleroma, cât şi faţă de cel care o depăşeşte, în aşa fel 
încât să conţină în sânul ei pe amândouă. 

Aşa că, discuţia trebuie să se îndrepte spre acele 
lucruri, care sunt conţinute şi spre cei care le conţin. 

Şi fiindcă a treia existenţă este dintru început deasupra 
tuturor şi e ţelul celor de sub ea, atunci ea trebuie să fie 
mărginită în multe feluri, de fiecare început sau sfârşit al 
unei alte existenţe. 

Acelea, la rândul lor, atât cele de deasupra, cât şi cele 
de dedesubt, vor avea, cu siguranţă, şi ele un început între 
celelalte şi asta la nesfârşit. 

Din această cauză , ei nu vor putea niciodată să-şi 
odihnească mintea într-un singur Dumnezeu, ci vor căuta la 
nesfârşit şi mai multe existenţe, cutreierând spre cele care nu 
există şi desprăţindu-se de adevăratul Dumnezeu 299 . 

4. Cele remarcate aici pot fi aplicate şi urmaşilor lui 
Marcion. Pentru el existau două divinităţi bune şi ele 
cuprindeau şi circumscriau un imens spaţiu, care le separa 
pe una de alta. 

Dar dacă gândim că există, în mod necesar, o 
multitudine de divinităţi, separate de o imensă distanţă, 
atunci putem să începem cu unii şi să sfârşim cu alţii 300 . 



~ 98 A multiplicării nesfârşite a fiinţelor divine. 



299 Mintea se odihneşte într-un singur Dumnezeu şi nu în divinităţi separate una de 
alta. Omul are o singură minte şi, în concluzie logică, lucrurile stau astfel, pentru ca 
să aibă legătură intimă cu Dumnezeu unul. 

în literatura duhovnicească a Bisericii vor exista adesea Sfinţi Părinţi, care vor aduce 
în discuţie acest amănunt al unităţii lui Dumnezeu şi al unificării umane prin 
Dumnezeu unul. 

300 Dacă începem să gândim asupra unor divinităţi şi divinităţile sunt infinite, atunci, 
în mod necesar, începem să gândim despre unele şi sfârşim cu altele, adică nu cu 
acelea cu care am început. 



165 



Căci, dacă raţionăm în mod autentic despre cele pe 
care ei le învaţă, atunci ajungem să înţelegem că există o 
Plenitudine sau Dumnezeu deasupra Creatorului cerului şi al 
pământului şi că acesta e unul, care a ales să facă aceasta. 

însă există şi o altă Plenitudine deasupra Plenitudinii, 
şi deasupra acesteia o alta şi, deasupra Adâncului, există un 
alt ocean al Dumnezeirii. 

Ele se succed în acest fel fără a avea o legătură una cu 
alta. Şi tocmai de aceea învăţăturile lor au o mare extindere, 
fiindcă există întotdeauna necesitatea de a concepe o altă 
Plenitudine, şi un alt Adânc, şi asta la nesfârşit, fapt pentru 
care ei continuă să gândească despre alte şi alte divinităţi, în 
maniera despre care abia am vorbit. 

Dar aceea, cei pe care ei îi vor gândi vor fi 
întotdeauna neclari pentru noi, pentru că nu vom ştii cum să- 
i concepem, adică dacă sunt dintre cei de jos sau dintre cei 
care sunt deasupra. 

La fel va fi greu de înţeles, cele despre cei care sunt 
deasupra, indiferent dacă ar fi de deasupra sau de dedesubt. 

Afirmaţiile lor nu ne vor da niciodată vreo concluzie 
sau vreo certitudine, ci va fi necesar să cutreierăm toate 
aceste lumi, care nu au nicio limită şi să cunoaştem toate 
divinităţile acestea, care nici nu pot fi numărate. 

5. Aceste lucruri sau existenţe, fiecare divinitate în 
parte, va trebui să conţină ceea ce ele posedă şi să nu fie 
mişcate spre nicio curiozitate faţă de ceea ce conţin altele. 

Altfel acea divinitate, [care ar lua ceea ce are alta], ar 
fi nedreaptă şi avară şi ar înceta să mai fie un Dumnezeu. De 
asemenea, [în situaţia că ar exista mai multe divinităţi], 
fiecare creatură ar slăvi propria sa divinitate şi ar avea o 
legătură numai cu ea, ne vrând să le cunoască pe celelalte. 

Dacă ar face una ca asta, ar putea fi declarat, în mod 
foarte judicios, drept un apostat {apostata) 301 , pentru că nu-i 
respectă şi pe ceilalţi şi va primi o binemeritată pedeapsă . 



301 Gr. l,p. 253. 

302 Aici avem un punct spinos pentru un politeist. Politeistul ar trebui să-şi ştie toate 
divinităţile pentru ca să nu fie acuzat că nu o cinsteşte pe vreuna din ele. Acest lucru 
nu e însă cu putinţă la toţi sau nu de la orice vârstă. însă se cunoaşte din istorie, că 
divinităţile se schimbau mereu după motivaţiile adoratorilor lor sau că ele se 
depreciau cu timpul, lăsând în locul lor, pe cele nou inventate sau împrumutate din 
alte religii. 



166 



De aceea trebuie să existe ori o singură Fiinţă, care 
ţine / cuprinde toate lucrurile şi a format în propriul Său 
spaţiu toate lucrurile care au fost create, după propria Sa 
voinţă ori să existe un număr nelimitat de creatori şi 
dumnezei, care au luat început de la unul sau altul şi se 
sfîrşesc cu alţii, pe de altă parte. 

Adică va trebui să recunoaştem cu toţii că trebuie să 
ne oprim la cel care este cel mai mare şi care îi conţine / 
cuprinde pe ceilalţi şi că fiecare dintre ei interzice celuilalt 
să îi ocupe teritoriul şi rămâne în cele ale lui. 

Insă niciunul dintre ei nu este Dumnezeu. Căci fiecare 
dumnezeu va fi ca oricare dintre ei, adică va poseda numai 
mica parte care îi aparţine, în comparaţie cu toţi la un loc. 

Numele de Atotputernic (Omnipotentis) 303 însă, va fi 
purtat numai de Acela [care va fi recunoscut drept 
Dumnezeu], când opiniile acestor oameni vor cădea de la 
sine, dovedindu-se necredincioase. 



303 Gr. l,p. 254. 



167 



Capitolul al 2-lea 



Lumea nu a fost creată prin îngeri sau printr-o altă 
Fiinţă, care ar fi contrară voinţei celui mai mare Dumnezu, 
ci a fost făcută de Tatăl întregii lumi 



1 . Astfel, toţi cei care spun, că lumea a fost făcută prin 
îngeri sau printr-un alt creator, sunt contrari voinţei Aceluia, 
Care este supremul Tată, păcătuind, mai întâi de toate, prin 
aceea, că ei spun că îngerii au făcut toată această măreaţă 
creaţie, împotriva voinţei celui mai mare Dumnezeu. 

Aceasta ar implica faptul că îngerii sunt mult mai 
puternici decât Dumnezeu sau că El a fost indiferent sau 
inferior sau nu a vrut să dea importanţă acelor lucruri, care 
ţin de propria lui stăpânire, fie aceia au răsturnat în rău sau 
în bine, cele pe care El le conduce sau le prevede, pe când El 
lăuda sau se bucura de alţii de deasupra Lui. 

însă, dacă un om cere astfel de abilităţi de la un alt 
om, cum nu le va cere de la Dumnezeu? 

2. Ei ne-au spus, fie că acele lucruri au fost create în 
limitele pe care El le guvernează şi în propriul Său teritoriu / 
spaţiu, fie în regiunile celor care sunt cu el sau a celor de 
deasupra Lui. 

Dar dacă aceştia spun că acele lucruri s-au făcut mai 
presus de El, atunci toate absurdităţile menţionate deja îi vor 
înfrunta pe ei, iar Dumnezeul suprem va fi îngrădit de ceea 
ce este deasupra Lui, în aşa fel încât va fi necesar, ca şi El să 
aibă un sfârşit. 

Dacă, pe de o parte, acele lucruri au fost făcute în 
propriul Său spaţiu, atunci va fi uşor de spus, că lumea a fost 
făcută în propriul Său spaţiu, împotriva voinţei îngerilor Lui, 
care, deşi sunt sub stăpânirea Sa sau a altor fiinţe, totuşi nu 
recunosc că toate lucrurile sunt sub stăpânirea Sa ori nu-şi 
dă seama, că lucrurile au fost făcute prin îngeri. 

3. însă, dacă lucrurile la care ne referim nu sunt făcute 
împotriva voinţei Lui, dar sunt făcute cu ajutorul şi 
cunoaşterea Sa, conform celor care gândesc aşa, atunci 



168 



îngerii sau Creatorii lumii, nu pot fi cauza nicidecum a 
acestei creaţii, ci voinţa lui Dumnezeu. 

Căci dacă El este Făcătorul lumii şi, de asemenea, El a 
făcut pe îngeri sau cel puţin este cauza creării lor, atunci El 
va fi privit şi va fi avut concepută lumea, pe care intenţiona 
să o creeze. 

Şi, cu toate că ei spun, că îngerii au fost făcuţi printr-o 
lungă succesiune sau că Făcătorul lumii i-a scos din Tatăl 
suprem (cum spunea Vasilide) 304 , totuşi niciodată nu spun că 
aceştia sunt cauza lucrurilor, care au fost făcute, ci îl 
denumesc pe Acela, care este Autorul acestei succesiuni. 

Căci aşa stau lucrurile şi cu răsplătirile celor care au 
reuşite în luptă. Acestea sunt atribuite de către rege, celor 
care câştigă victoria. Şi, la fel se face în orice demnitate şi în 
orice muncă, celui care îşi câştigă cele care îl fac merituos, 
de la cei care îl răsplătesc mai pe urmă. 

însă noi nu spunem că a existat mai întâi securea, care 
a tăiat copacul sau fierăstrăul, care taie lemnul, ci că omul a 
tăiat şi a despicat lemnul, pentru că el a făcut securea şi 
fierăstrăul în acest scop şi el a făcut mai înainte aceste 
unelte, adică securea şi fierăstrăul. 

Căci este drept să gândim la fel şi în cazul nostru. 
Căci Tatăl tututor ar fi declarat astfel Făcătorul lumii şi nu 
îngerii, nici vreun alt aşa-zis făcător al lumii, atâta timp cât 
El a fost Autorul, adică Cel care a format cauzele pregătirii 
unei astfel de creaţii. 

4. Un astfel de mod de a pune problema poate fi 
plauzibil şi persuasiv pentru cei care nu cunosc pe 
Dumnezeu şi care îl compară pe El cu un om neputincios, 
care ar avea nevoie imediată de ajutor, lucru care ar necesita 
multe instrumente prin care să producă ceea ce voieşte. 

Acest punct de vedere însă, nu va fi găsit la cei care 
cunosc 305 faptul, că Dumnezeu nu are nevoie de nimic [ca să 
creeze] şi care ştiu că El a creat şi a făcut toate lucrurile prin 
Cuvântul Său, fapt pentru care El nu a avut nevoie să fie 
asistat de îngeri, în cazul creării tuturor acestor lucruri 
făcute şi nici de vreo putere inferioară Sieşi, şi nici de un 



304 Vasilide făcea pe îngeri consubstanţiali cu Tatăl. Distanţa dintre creatură şi 
divinităţi era estompată cu totul, sistemul vasilidic căzând într-un panteism total. 

305 Adică la creştini. 



169 



Tată neştiutor, nici de un alt defect sau de neştiinţă, în felul 
în care cineva l-ar cunoaşte pe El, ca având o putere 
asemenea cu cea a omului. 

Ci El însuşi, în Sine, într-un mod în care noi nu-1 
putem descrie şi nici concepe, a predestinat toate lucrurile 
{omnia praedestinans) , formându-le pe ele după cum a 
dorit, punând armonie în toate lucrurile şi atribuindu-i 
fiecăruia propriul lui loc şi început creaţiei sale. 

In acest fel, El le-a dat lucrurilor duhovniceşti să fie 
făpturi duhovniceşti şi să aibă o natură nevăzută, lucrurilor 
cereşti o formă cerească, pe îngeri i-a făcut cu asemănarea 
lor, pe animale la fel, a dat viaţă celor care înoată în ape şi, 
la fel, pe cele de pe pământ, le-a rânduit să aibă locul lor. 

Pe toate le-a făcut după felul lor, cu o natură potrivită 
felului de viaţă pe care îl au. El a făcut toate lucrurile care s- 
au făcut prin Cuvântul Său, Care niciodată nu oboseşte 307 . 

5. Şi aceasta este o particularitate a Dumnezeului 
preexistent, aceea de a nu avea nevoie de alte instrumente / 



306 Cf. Gr. 1, p. 255. Le-a dat o formă, un mod propriu de a fi, le-a dat un sens. 
Sfântul Simeon Noul Teolog va vorbi de predestinarea Sfinţilor şi a celor credincioşi 
în acelaşi mod. 

Citând Rom. 8, 29-30, el spune că „toţi Sfinţii sunt preştiuţi şi prehotărâţi de 

Dumnezeu, număraţi şi înscrişi pe numele lor în ceruri", cf. Discursuri teologice şi 

etice, Scrieri I, studiu intr. şi trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 

139. 

în Discursul al doilea, el îi spune celui credincios: „şi tu, frate, ai fost preştiut de 

Dumnezeu şi prehotărât [predestinat] şi chemat şi preamărit şi îndreptat şi chemat la 

viaţa veşnică în Hristos şi Sfântul Botez", cf. Idem, p. 195. 

Sfântul Simeon, ca şi Sfântul Irineu, vedea pe fiecare om predestinat spre mântuire. 

Ţelul creaţiei, sensul ei, predestinarea ei este Dumnezeu. 

în comparaţie cu predestinarea lui Ioan Calvin, care era o necesitate discriminatorie 

în Dumnezeu şi făcea din Dumnezeu un sclav al necesităţii, Sfinţii Părinţi citaţi acum 

vedeau predestinarea drept o calitate intrinsecă a întregii creaţii. 

Fiecare copac a fost predestinat unui loc. 

Fiecare om a fost predestinat să se mântuiască, dar a fost pus şi într-o anumită 

regiune, i s-au dat anumite predispoziţii, înclinaţii spre vreo muncă, artă, preocupare. 

Dacă nu vrei să ţii cont de ele e treaba ta. Tu alegi să nu îţi împlineşti scopul, vocaţia. 

Munca ta, locul tău, unde te-ai născut şi ai crescut e bun pentru mântuire. Ai fost 

adus acolo unde trebuia. Dacă nu poţi să mai stai acolo, mergi spre locul unde tu poţi 

să trăieşti, dar trebuie să-ţi urmăreşti pre-destinarea ta, faptul că eşti creat de 

Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Cei doi Sfinţi nu pot fi însă citaţi ca antemergători 

ai predestinaţiei protestante decât în mod forţat. 

307 O expresie admirabilă. Cuvântul lui Dumnezeu nu oboseşte niciodată. Fiul 
lucrează continuu, pentru că şi Tatăl şi Duhul lucrează continuu la mântuirea noastră. 
Sfânta Treime e o continuă muncă dar şi o continuă bucurie şi iubire, o continuă 
odihnă. Ea munceşte fără să obosească. Ea este un continuu Paşti, după cum spunea 
Fericitul Constantin Galeriu, într-o predică maiestuoasă a sa. 



170 



ajutoare pentru a crea acele lucruri care au fost chemate 
isummoned) întru existenţă . 

Iar Cuvântul Său îi este de ajuns pentru a crea toate, 
după cum a spus Ioan, Ucenicul Domnului, spunând despre 
El: „Toate lucrurile au fost făcute prin El, şi fără El nimic nu 
s-a făcut" (In. 1, 3). 

Şi prin expresia „toate lucrurile" se cuprinde întreaga 
noastră lume. De aceea, toate au fost făcute prin Cuvântul 
Său, după cum Scriptura ne spune nouă prin cartea Facerea, 
că El a făcut toate lucrurile lumii noastre, împreună cu 
Cuvântul Său. 

Şi David ne spune acelaşi adevăr, când rosteşte: 

„Căci El a vorbit şi ele s-au făcut; El a poruncit şi ele 
s-au zidit / creat" (Ps. 32, 9). 

Prin urmare, ce vom crede noi despre facerea lumii, 
cele pe care ereticii le-au menţionat, pe care le-au flecărit 
nebuneşte şi care nu au consistenţă sau pe cele ale Domnului 
nostru, şi pe Moise, care a fost un slujitor credincios al 
Domnului şi un Proroc? 

El a scris primul despre crearea lumii, spunând 
cuvintele: „întru început, Dumnezeu a creat cerul şi 
pământul" (Fac. 1, 1) şi apoi, toate lucrurile în succesiunea 
lor firească. 

însă nu a vorbit de alţi dumnezei sau de îngeri, care să 
fi luat parte la această lucrare 309 . Căci Dumnezeu este Tatăl 
Domnului nostru Iisus Hristos, după cum a spus Pavel, 
zicând: 

„Există un singur Dumnezeu, Tatăl, Care este mai 
presus de toate şi prin toate lucrurile şi întru noi toţi" (I Cor. 
8,6). 

Şi, deşi cred că am dovedit deja, că există numai un 
singur Dumnezeu, voi continua să demonstrez acest lucru şi 



308 Lumea nu se naşte de la sine. Ea este chemată să existe de către Dumnezeu. 
Dumnezeu cheamă fiinţa, El fiinţează toate, El face ca toate să fie ceea ce sunt. Ele 
nu erau şi apar la chemarea lor de către Tatăl prin Fiul. Sfântul Irineu accentuează, 
repetă continuu, că Fiul e Cuvântul Tatălui şi că numai prin Sine a creat Tatăl. Deci 
Tatăl nu e singur ci cu Fiul şi cu Duhul. El nu vorbeşte cu îngerii când creează 
lumea, ci sfatul e în Treime, e al Treimii. 

309 Actul creării lumii nu implică alţi autori în afară de Sfânta Treime. Nu există nici 
o declaraţie la Sfântul Moise despre vreun Demiurg, despre alte zeităţi sau despre 
faptul că îngerii L-au ajutat pe Dumnezeu să creeze lumea. Nu apar în acest peisaj 
scriptural nici fiinţele extratereste atât de mult invocate în zilele noastre. 



171 



prin cele ale Apostloilor, cât şi prin predicile Domnului 
însuşi. 

Căci pentru ce nu ne-am folosi de această metodă, şi 
să părăsim astfel cuvintele Prorocilor, pe ale Domnului şi pe 
ale Apostolilor, când vedem că persoanele pe care vrem să le 
cităm, nu vorbesc niciun cuvânt fără sens 310 ? 



310 Scriptura nu suferă de ilogicitate. Oriunde noi nu înţelegem ceva, există raţiuni 
mult mai mari decât le putem noi cuprinde. Nu e de vină Scriptura că noi n-o 
înţelegem. E şi normal să nu o înţelegem, atâta timp cât nu trăim viaţa pe care 
Dumnezeu ne-o cere. 



172 



Capitolul al 3-lea 

Se va arăta că sunt absurzi, atât Bythus-ul şi 
Plenitudinea valentinienilor, cât şi Dumnezeul lui Marcion. 
Lumea aceasta a fost creată de aceeaşi Fiinţă care a gândit- 
o şi nu a fost rezultatul unui defect sau a neştiinţei. 

1 . Astfel Adâncul, pe care ei îl gândesc a fi împreună 
cu Plenitudinea şi Dumnezul lui Marcion sunt plini de 
contradicţii. 

Dacă, într-adevăr, ceea ce ei afirmă, că el a fost ceva 
inferior dar şi mai presus de sine, ceea ce ei denumesc a fi 
gol şi umbră, atunci acest enorm vacuum / gol se dovedeşte 
a fi mult mai mare decât Plenitudinea lor. 

Şi cred că nu mai are rost să faci o asemenea 
declaraţie, dacă el conţine toate lucrurile în sine, dar creaţia 
a fost făcută de către alţii. 

Căci e absolut necesar ca ei să înţeleagă, pe de o parte, 
un gol imens şi un mod haotic de existenţă (mai jos de 
Plenitudinea spirituală), în care universul să se fi format şi 
pe întâiul Tată în acest haos, chiar dacă acesta a cunoscut 
dinainte ceea ce se va întâmpla sau nu a ştiut ce vor face 
aceia. 

Şi dacă el a fost, într-adevăr, neştiutor / ignorant, 
atunci Dumnezeu nu a preştiut / nu a cunoscut mai înainte 
(prescieni) toate lucrurile. 

Şi, în această situaţie, ei nu vor fi în stare să 
desemneze raţiunea pentru care, El a lăsat gol acest loc în tot 
acest timp, fără ca să-1 umple. 

Insă, dacă El cunoaşte toate mai dinainte şi a 
contemplat mental această creaţie, care după aceea a primit 
existenţa în acest loc, atunci El însuşi a creat-o mai dinainte 
în Sine. 

2. însă, să-i lăsm pe cei care spun că lumea a fost 

OII 

făcută de către alte divinităţi şi mai degrabă să vorbim 



311 Poziţia ortodoxă. începând cu acest pasaj Sfântul Irineu va vorbi, în mod constant, 
despre mintea lui Dumnezeu, în care El a conceput lumea pe care o va creea. 
Adeseori aud acuzaţia că Fericitul Augustin a psihologizat relaţiile treimice în mod 
excesiv. 



173 



despre Dumnezeu, Care a conceput în mintea Sa şi apoi a 
făcut toate cele pe care El le concepuse mental. 

Căci nu e posibil ca o Fiinţă să conceapă mental ceva 
şi alta să creeze ceea ce Aceea a conceput în mintea Ei. 
Căci Dumnezeu, după aceşti eretici, fie a conceput o lume 
eternă, fie una temporală iar ambele lor supoziţii nu pot fi 
adevărate. 

Căci dacă El a conceput mental o lume eternă, 
duhovnicească şi văzută, atunci a făcut una ca aceasta. Dar 
dacă a făcut aşa ceva cu adevărat, atunci a făcut ceva pe care 
mai întâi îl concepuse mental sau El a dorit să existe aceasta 
în mintea Tatălui, după ce o concepuse în mintea Sa, şi 
aceasta este atunci compusă, nestatornică şi trecătoare. 

Astfel, dacă este drept ca Tatăl să conceapă în mintea 
Sa, sfâtuindu-Se cu Sine, atunci aceasta 312 trebuie să fie pe 

O 1 o 

măsura Tatălui . 



însă Sfântul Irineu vorbeşte despre mintea lui Dumnezeu Tatăl cu mult înaintea 
Fericitul Augustin. Probabil se va fi găsit şi unii care să spună acelaşi lucru despre 
Sfântul Irineu. 

însă contextul de faţă ne arată, că evidenţierea aspectului raţional al persoanei 
Tatălui e neapărat aici, pentru că se caută înţelegerea modului, cum un Dumnezeu 
creează lumea şi o creează într-un mod desăvârşit. 

însă aşa cum vorbim despre mâinile şi ochii lui Dumnezeu, tot la fel vorbim şi de 
mintea lui Dumnezeu, într-un mod antropomorf, mod care trebuie înţeles în mod 
apofatic, dacă vrem să fie proprii lui Dumnezeu. 

Mintea lui Dumnezeu nu are nimic de-a face cu modul omenesc de a gândi ceva. 
Mintea lui Dumnezeu e mai presus de tot ceea ce se poate gândi ca raţional şi deplin 
armonios şi mai presus de ceea ce noi am numi înţelegere. 

„Despre Sfânta Treime" a Fericitului Augustin e tot un tratat apologetic. El explică 
dogmele ortodoxe unui mediu şcolarizat în doctrinele păgâne, fapt pentru care 
trebuie să vorbească la nivelul lor. 

Nu sunt însă de acord să înţelegem nişte texte apologetice, care sunt structurate pe un 
limbaj iconomic, drept texte, care reprezintă învăţătura desăvârşită a unui Sfânt 
Părinte al Bisercii. 

Când vorbeşti cu păgâni, cu eretici, cu copii, cu catehumeni te modelezi pe un 
discurs pe care aceia pot să-1 înţeleagă. Şi tocmai de aceea nu poţi să acuzi pe cineva, 
decât dacă eşti de rea credinţă, că a folosit foarte multe exemple, foarte multe 
îndulciri ale învăţăturii, dacă publicul, care era vizat de către acel autor, merita un 
tratament înţelegător şi nu un discurs ca pentru oameni desăvârşiţi. 

312 Creaţia. 

313 Creaţia nu poate fi non-caracteristică lui Dumnezeu. Dacă El a făcut-o, atunci 
trebuie să vedem în ea răsfrângeri ale înţelepciunii, frumuseţii, atotputerniciei şi 
iubirii Sale. Trebuie să vedem în ea pe Creatorul ei. 

Şi pentru că e a lui Dumnezeu, acest lucru trebuie să fie foarte evident pentru noi. 
Dacă nu vedem urmele lui Dumnezeu în creaţia Sa, dacă nu-L putem vedea pe El, 
dacă nu-L putem intui pe El atunci, în mod logic, trebuie să ne gândim că ceva e în 
neregulă cu noi, că nouă ni s-a obturat adevărata vedere şi că trebuie să deplângem 
acest fapt. 



174 



Deci trebuie să afirmăm în acest caz şi aceea, că ceea 
ce a fost conceput mental şi a fost creat mai dinainte în Sine, 
de către Tatăl tuturor, tocmai aceea a fost creat acum iar a 
spune că aceasta este rezultatul unui defect [al Său] sau e 
rezultatul neştiinţei Sale, nu te face vinovat, decât de cea 
mai mare blasfemie. 

Căci, după ei, Tatăl tuturor a voit ca aceasta să fie 
concepută în sânul Său, după propria Sa concepere mentală, 
însă ceea ce a emanat [din El] este rezultatul unui defect sau 
al neştiinţei, iar creaţia pe care El a conceput-o în mintea Sa 
este lumea de acum. 



Dacă lumea e frumoasă şi noi nu îi vedem frumuseţea atunci problema e a noastră. 

Ochii şi ochelarii noştri sunt murdari, tocmai de aceea nu putem vedea. Trebuie să ne 

spălăm ochii cu lacrimi pentru ca să vedem curăţia extraordinară a lumii, frumuseţea 

ei, care e frumuseţea lui Dumnezeu. 

Şi Teologii Bisericii au arătat că lumea e plină de frumuseţe, că are imprimată în ea 

frumuseţea dar că această frumuseţe nu e o vestigie, ci o energie vie, o lucrare 

neîncetată în lume. 

Harul lui Dumnezeu a imprimat frumuseţe lumii dar tot el o şi păstrează în mod 

activ. Dumnezeu nu Se retrage cu energiile Sale necreate din lumea pe care El a 

zidit-o, ci o păstrează pe aceasta mereu în intimitatea cu Sine şi o duce spre ţelul ei, 

spre împlinirea ei proprie, care este El însuşi. 

Lumea indică aşadar pe Dumnezeu, pentru că El este activ în ea şi nu o părăseşte 

nicio fracţiune de secundă. Dacă altcineva L-ar goni pe Dumnezeu din creaţia Sa sau 

El ar fi nevoit să plece, datorită unei necesităţi oarbe, atunci Dumnezeu nu e 

atotputernic şi nu El a creat lumea şi nu El este, în cele din urmă, Cel mai mare 

dintre câte există. 

Dar acest lucru e cu neputinţă, pentru că Dumnezeu e în lume, dar o şi depăşeşte. El 

este Creatorul şi Sprijinitorul ei, fără de care ea nu ar putea să se menţină întru 

existenţă. 



175 



Capitolul al 4-lea 

Demonstrarea absurdităţii pretinsului vacuum şi a 
defectului [originar], despre care vorbesc aceşti eretici 



1. Astfel, cauza acestei hotărâri din partea lui 
Dumnezeu, trebuie să fie analizată în cele ce urmează, 
pentru că, crearea lumii, nu poate fi aplicată nimănui 
altcuiva. 

Căci toate lucrurile, după cum am spus, au fost 
pregătite de Dumnezeu mai înainte ca ele să fi fost făcute. 

însă umbra şi golul / adâncul / vacuumul nu pot fi 
implicate în existenţă. Căci ce fel de existenţă, mă întreb, 
poate veni din acest imens gol despre care se tot vorbeşte? 

Dar dacă aceasta a fost produsă prin Cel care, după ei, 
este Tatăl şi Autorul lucrurilor impregnate de ulei, atunci 
acelaşi lucru se poate spune şi despre ceilalţi eoni şi vor fi 
cinstiţi şi ei, deşi acela e mai bâtrăn decât ei. 

însă, dacă aceasta a fost creată de o fiinţă asemenea, 
atunci trebuie să aibă aceeaşi natură cu cel care a conceput-o 
sau să aibă aceasta toţi cei care au creat-o. 

Ajungem aşadar să spunem, că este absolut necesar, 
ca Adâncul sau Tăcerea, oricare dintre ele, despre care ei 
vorbesc, să aibă aceeaşi natură cu vacuumul, adică, ca El să 
fie vacuumul / golul. 

Asta face ca şi restul eonilor să fie şi ei fraţii golului, 
adică să fie lipsiţi cu toţii de fiinţă. 

Dacă, pe de o parte, aceasta nu a fost creată 314 , atunci 
trebuie să se fi creat de la sine 315 şi, în acest caz, lumea este 
egală ca vârstă cu Adâncul, care, după ei, este Tatăl uleiului. 

Astfel ar rezulta că golul este de aceeaşi natură şi 
trebuie să primească aceeaşi cinstire la fel cu El, după cum 
spun ei, adică cu Tatăl universului. 

însă trebuie să spunem că este absolut necesar ca 
lumea să fie creată de către Cineva, sau să se creeze pe sine, 
adică să ţâşnească din ea însăşi. 



314 Adică cosmosul, întreaga creaţie. 

315 Aşa cum spune sistemul filosofic materialist. 



176 



Dar dacă, într-adevăr, vacuumul a fost creat, atunci 
cel care a produs acest vacuum nu e nimeni altul decât 
Valentin şi cei care i-au urmat acestuia 316 . Şi dacă el nu a 
fost creat, dar a generat de la sine, atunci ceea ce s-a generat 
nu e decât un vacuum egal cu sine, adică un frate al său, 
care are aceeaşi cinste cu el, şi e Tatăl pe care 1-a proclamt 
Valentin sau este cu mult mai vechi şi existenţa lui datează 
dintr-o perioadă cu mult anterioară şi care a fost mult mai 

OII 

cinstit decât eonii lui Ptolemeu şi ai lui Heracleon şi decât 
toţi cei care au avut păreri similare. 

2. Dar, dacă toate aceste puncte de vedere ne conduc 
la disperare, ei mărturisesc că Tatăl tuturor cuprinde toate 
lucrurile şi că nu există nimic în afara Plenitudinii (căci e 
absolut necesar să nu existe nimic altceva decât ea) şi că ea 
circumscrie ceva mai mare decât ea însăşi. 

Şi despre aceasta ei spun că nu au nicio cunoaştere 
dar nu în ceea ce priveşte distanţa [până la ea]. însă în ea, în 
Plenitudine sau în acele lucruri care sunt conţinute de către 
Tatăl, este întreaga lume pe care noi o cunoaştem că a fost 
creată, şi care a fost creată de Demiurg sau de către îngeri. 

Şi a fost conţinută mai presus de grai, ca în centrul 
unui cerc sau ca o pată pe un veşmânt. Adică în acel loc 
iniţial, ceva de genul a ceea ce trebui să fie Adâncul, care 
ţine pata în propriul său sân şi permite altor creatori să o 
creeze pe teritoriul său, contrar voinţei sale? 

Acest mod de a acţiona aduce după sine 
degenerescenta deplină a Plenitudinii, din cauza acestui prim 
defect şi acele emanaţii care derivă din ea şi care nu au 
aprobarea să creeze, îşi permit să creeze fie din neştiinţă, fie 
din patimă sau printr-un defect anume al lor. 

Şi cel care poate corecta mai dinainte un defect şi 1-a 
făcut de fapt, putea spăla pata, putea ca mai înainte de 
aceasta să se îngrijească de acest fapt şi putea să facă aceasta 
în primul rând, pentru că era în puterea lui. 



316 Ironia Sfântului Irineu. 



Cf. Gr. 1, p. 259, n. 2, Heracleon şi Ptolemeu au fost conducărorii sectei 
valentinienilor şi sunt de esenţă neoplatonică şi pitagoreică în doctrina lor. 



177 



Or, dacă el a îngăduit ca acele lucruri să fie făcute, 
după cum spun ei, atunci ele nu trebuiau făcute, căci făcând 
în acest fel, el trebuie să facă mereu acelaşi lucru . 

Căci cum e posibil, ca acele lucruri să nu fie mai întîi 
rectificate, pentru ca apoi să fie createi Sau cum pot 
oamenii să spună că ele au fost create desăvârşit, când însăşi 
fiinţele, care sunt cauzele creării lor - fie Demiurgul, fie 
îngerii - sunt declarate fiinţe nedesăvârşite 319 ? 

Şi, dacă, după cum spun ei, Fiinţa supremă, adică El, 
este binevoitor şi, în cele din urmă, El ar fi fost milostiv cu 
oamenii şi le-ar fi dat lor desăvârşirea, se cuvenea, mai 
întâi, să fie milostiv cu cei care sunt creatorii omului şi să le 
confere lor, mai întâi, desăvârşirea. 

în acest fel, oamenii ar fi primit aceiaşi parte de milă 
de la El, ca şi cei care i-au creat, ajungând desăvârşiţi cu 
toţii, din Cel desăvârşit. 

Dar pentru că Lui i-ar fi fost milă de lucrarea acelor 
fiinţe, El se cuvenea să le fi dat cu mult mai înainte mila Sa 
şi să nu le permită acelora, să cadă într-o asemenea orbire 
îngrozitoare. 

3. De asemenea ei vorbesc de umbră şi de vacuum, în 
care, după spusa lor, a apărut creaţia pe care noi o discutăm, 
care a apărut din nimic, atâta timp cât lucrurile la care facem 
referire, au fost create în teritoriul conţinut de către Tatăl. 

Căci dacă ei spun, că lumina Tatălui lor este aceea 
care umplea toate lucrurile care sunt în interiorul Său şi le 
ilumina pe fiecare în parte atunci, cum pot vacuumul şi 
umbra să existe în acel teritoriu, pe care îl conţinea 
Plenitudinea şi lumina Tatălui? 

în acest caz e de datoria lor să arate acele locuri din 
Propator sau din Plenitudine, care nu sunt iluminate sau nu 
sunt în posesia nimănui şi în care îngerii sau Demiurgul să fi 
creat ceea ce le-a plăcut lor. 

însă nici în acest spaţiu infim nu se putea face o 
asemenea creaţie imensă, care se gândeşte că a fost creată. 
Căci trebuia să existe, în mod neapărat, în Plenitudine sau în 
Tatăl despre care ei vorbesc, cei care concep un astfel de loc, 



318 Adică de aici încolo, Dumnezeu să creeze numai lucruri defecte, defectuoase. 
Literal: care au un defect. 



178 



golul, lipsa oricărei forme şi întunericul deplin, în care acele 
lucruri să se fi creat. 

însă o astfel de ipoteză, acuză de fapt pe luminosul lor 
Tată, dacă nu El a iluminat şi nu a umplut toate acele lucruri 
din El însuşi. 

De aceea, când ei spun că acele lucruri sunt rezultatul 
unui defect sau a unei greşeli, ei nu fac altceva, decât să 
introducă defectul şi greşeala în interiorul Plenitudinii şi în 
sânul Tatălui 320 . 



320 Mă bucură nespus rigoarea logică cu care Sfântul Irineu dejoacă sistemele 
gnostice şi modul în care acesta vede inconsistentele structurale ale acestora. El este 
un fin analizor al problemelor pe care le-a adus în discuţie. Nu se angajează niciodată 
pe piste nesigure, şubrede, ci îl duce pe cititor în mijlocul incoerenţei, acolo unde 
sistemul nu funcţionează cum trebuie, pentru că nici nu are cum să funcţioneze. 
El adună, de multe ori, opinii diverse, antagonice, care odată puse faţă în faţă se 
exlud de la sine. Şi citind raţionamentele sale ai sentimentul că descoperi ceva nou, 
ceva pe care nu puteai să-1 atingi fără el sau el îţi deschide mintea să vezi şi mai mult 
neclarităţile acestor sisteme, pe care, tu le depistasei deja, dar nu atât de stufos ca el. 
E meticulos. E capabil să îşi abţină cumpătul şi să nu dea la iveală toate neregulile 
deodată, la vrac ci, pe rând, cu metodă. 

Deşi cunoaşte foarte bine sistemele, le-a studiat, a căutat surse sigure, el nu are 
aroganţa atoştiutorului, nu îţi arată că ştie mai multe decât tine. Ci îţi arată ţie toate, 
aşa cum îi arăta prietenului său, un prieten foarte iubit, cu multă smerenie, cu multă 
consideraţie. 

Era liniştit, dar sigur pe sine. Ştia să descoasă minciuna, să o vadă de-aproape, dar şi 
să spună foarte clar adevărul mântuitor. Mă uimeşte claritatea foarte percutantă a 
Sfântului Irineu, eleganţa şi răbdarea sa, multa sa răbdare, care ne umileşte şi ar 
trebui să ne inspire în a-i urma exemplul de atenţie şi de abnegaţie. 



179 



Capitolul al 5-lea 

Această lume nu a fost formată de către alte fiinţe, în 
teritoriul care este conţinut de către Tatăl 



1 . Astfel, remarcile pe care eu le-am făcut cu puţin în 
urmă, sunt destinate acelora, care trebuie să răspundă, dacă 
această lume a fost formată afară de Plenitudine sau sub un 
„Bunul Dumnezeu" (bono Deo) şi dacă persoanele 
acelea, cu care Dumnezeu a vorbit, sunt din cele care sunt 
situate în afara Plenitudinii, în care, în acelaşi timp, este 
necesar ca ele să îşi găsească odihna. 

Şi trebuie să răspundem, aşadar, celor care spun că 
lumea a fost făcută de către alte fiinţe pe teritoriul conţinut 
de către Tatăl, şi tuturor acelor puncte, despre care am 
discutat atunci când le-am prezentat părerile lor absurde şi 
incoerente, pentru ca să fie constrânşi, fie să recunoască în 
mod limpede, deplin şi cu convingere, că toate lucrurile au 
fost în Tatăl, fie să acuze lumina Tatălui, care nu a putut să 
ilumineze acele lucruri, fie să descrie o porţiune din 
Plenitudine ca un gol haotic şi ca un întuneric deplin. 

Şi astfel, [dacă ar face una ca asta], ei ar învinui toate 
lucrurile create, dacă ele au fost numai temporale sau, în cel 
mai bun caz, pe cele eterne, cu toate că sunt materiale. 

Insă eonii trebuie să fie, mai întâi, atinşi de aceste 
acuzaţii, pentru că ei sunt din Plenitudine ori ele se răsfrâng 
asupra întregii Plenitudini, pentru că în acest caz, Hristosul 
despre care ei vorbesc se dovedeşte a fi un autor ignorant / 
neştiutor. 

Căci în acord cu declaraţiile lor, când El a dat formă 
substanţei, pe care mama lor a conceput-o, el era căzut din 
Plenitudine. 

Astfel El era departe de cunoştinţă. Şi dacă era separat 
de cunoştinţa ei, atunci el a creat din neştiinţa, care era în ea. 
Cum pot atunci acele persoane să dea darul cunoştinţei 
celorlalţi eoni, dacă cei care au fost produşi anterior de către 
El, şi el însuşi, este un autor al neştiinţei mamei Lui? 



321 Gr. l,p. 261. 



180 



Pentru că El este printre primii trei ai ei, care au 
primit o cunoştinţă diminuată 322 , atunci când se afla în afara 
Plenitudinii. 

2. De aceea, dacă aceştia ar explica modul existenţei 
în năuntrul şi în afara Plenitudinii, ca un mod de existenţă 
care implică cunoaşterea şi respectiv neştiinţa I ignoranţa 
atunci, dacă ar face acest lucru (căci cel care cunoaşte este în 
cele care sunt de cunoscut), trebuie să admită ca necesar, că 
Mântuitorul însuşi (pe care ei îl desemnează ca fiind al 
Tuturor Lucrurilor) este un ignorant. 

Căci ei spun, că atrunci când El a ieşit din Plenitudine, 
s-a împărtăşit de chipul mamei Lui, adică a lui Ahamot. Iar 
dacă ei ar spune, că toţi cei care sunt în afara Plenitudinii 
sunt ignoranţi faţă de toate lucrurile, iar Mântuitorul a venit 
sub chipul mamei lor, atunci El a avut o cunoaştere 
diminuată a tuturor lucrurilor, adică El a fost un ignorant. 

Şi cum ar putea El să comunice cunoaşterea ei, când 
El însuşi are puţină cunoaştere? Pentru aceasta, din 
declaraţiile lor, reiese că. a fi în afara Plenitudinii înseamnă 
a fi în afara cunoaşterii. 

Şi, mai mult decât atât, dacă Mântuitorul a ieşit din 
Plenitudine, pentru ca să caute oaia cea pierdută, atunci 
Plenitudinea este coextensivă cu cunoaşterea, pe când El se 
situează în starea de a avea o cunoaştere fadă, adică e un 
ignorant. 

Pentru aceea este necesar, fie ca aceştia să admită că 
ceea ce este în afara Plenitudinii este astfel într-un sens local 
şi, în acest caz, toate remarcile lor de mai înainte strigă 
împotriva lor, fie, dacă ei spun acestea în legătură cu 
cunoaşterea şi că prin aceasta ei nu respectă ignoranţa, 
atunci Mântuitorul lor, şi Hristos, cu mult mai înainte de El, 
trebuie să fi fost creat ca o fiinţă ignorantă. 

Căci ei spun că El a venit din Plenitudine, adică din 
sfera unei cunoaşteri diminuate, împrumutând astfel chipul 
mamei lor. 

3. In acest fel, aceste argumente pot fi adaptate în 
toate cazurile pe care le găsim la ei, indiferent dacă lumea a 



Literal: mărginită, pală. 



181 



fost creată decătre îngeri sau de vreo altă divinitatea, în 
afara singurului Dumnezeu. 

Căci ei acuză astfel pe Demiurg şi pe toţi cei care au 
făcut lumea materială şi temporală, ca unii care au căzut de 
la Tatăl, dacă lucrurile au fost făcute în sânul Plenitudinii la 
început, dar apoi s-au dizolvat, cu îngăduinţa şi buna-voinţă 
a Tatălui. 

Şi imediat deducem: Creatorul nu este Autorul ei real, 
căci El a creat-o bună, dar tot El a aprobat ca să se producă 
acel defect şi lucrarea lui să aibă păcatul în ea însăşi, iar 
lucrurile temporale sunt amestecate, în acest caz, cu cele 
eterne, cele coruptibile cu cele incoruptibile şi cei care 
împărtăşesc păcatul, cu cei care îl primesc. 

Dacă acele lucruri au fost făcute fără permisiunea şi 
aprobarea Tatălui tuturor, atunci acea Fiinţă trebuie să fie 
mai puternică, căci acele lucruri au fost făcute în teritoriul 
care îi parţine Lui, Tatălui şi au fost făcute fără persmiunea 
Lui. 

Şi iarăşi, dacă ei ar spune, că Tatăl le-a permis să facă 
acele lucruri fără aprobarea lor, atunci El a dat permisune 
acelora într-un mod necesar, nefiind în stare să prevină acest 
lucru sau să i se opună. 

Dacă El nu a putut să se opună, atunci El este slab şi 
fără putere. Dar dacă el ar fi putut, atunci este o fiinţă 
supusă, un ipocrit şi un sclav al necesităţii, în aşa fel încât, 
consimţind şirului logic al înţelegerii, El a fost unul care a 
consimţit asupra a ceea ce s-a făcut. 

Şi toate greşelile au izvorât din prima greşeală şi ele 
au crescut de la sine, în aşa fel încât, atunci când a vrut să le 
distrugă, le-a găsit pe acestea 323 într-o mizerabilă decadenţă, 
datorată păcatului prim. 

4. Şi de aceea e potrivit să spunem, că Cel care este 
Dumnezeu mai presus de toate, Acela este liber şi 
independent [faţă de vreo determinare exterioară Lui], 
nefiind sclavul unei necesităţi sau a ceva, care să se petreacă 
cu îngăduinţa Sa, dar fără ca El să o dorească, în comparaţie 
cu cei care fac din necesitate ceva mai mare şi mai puternic 



323 Lucrurile create. 



182 



decât Dumnezeu, pe când Acesta e mai presus de toate şi de 
toţi. 

Şi El trebuie să fie începutul, care neagă orice 
necesitate închipuită, fiind nepermis ca El să se închidă în 
carcera unei necesităţi, ce i-ar îngădui ceva din cele pe care 
El le-ar face. 

Căci aceast lucru e mai bun şi mai trainic şi potrivit 
lui Dumnezeu, ca El să taie dintru început orice fel de 
necesitate, decât să se căiască după aceea şi să dorească 
extirparea rezultatelor acestei necesităţi, când acestea au 
avansat foarte mult. 

Iar dacă Tatăl tuturor ar fi sclavul necesităţii şi al 
sorţii, atunci El ar tolera fără voia Sa lucrurile, care au fost 
create, căci s-ar dovedi neputincios să facă ceva împotriva 
necesităţii şi a sorţii (asemenea lui Jupiter descris de către 
Homer: „Eu îţi dau cu bunăvoinţă, dar mintea mea se 
împotriveşte"), căci, în acord cu cele spuse de ei, Adâncul 
este un sclav al necesităţii şi al sorţii 324 . 



324 Doctrina despre Dumnezeu Creatorul este incompatibilă cu vreun alt principiu 

paralel. Existenţa lui Dumnezeu, a Dumnezeului celui viu, adevărat, exclude 

existenţa destinului, a sorţii implacabile, a necesităţii oarbe, ineluctabile. 

Inexorabilul viciază foarte grav unicitatea şi atotputernicia lui Dumnezeu. El distruge 

iubirea lui Dumnezeu, căci nu poate un Dumnezeu, Care îşi iubeşte creatura Sa şi a 

făcut-o din iubire, să asculte de o lege impersonală când iubeşte şi să nu iubească El, 

deplin, cu totul, pe cea care a făcut-o. 

Dacă intervine ceva care îl incomodează pe Dumnezeu, Care face din Dumnezeu o 

marionetă, înseamnă că Dumnezeu nu e Dumnezeu, că Dumnezeu nu e Dumnezeul 

cel adevărat sau dacă e Dumnezeu, dacă aşa e Dumnezeu, atunci tot ce există e fără 

vlagă, fără coloană vertebrală. 

Când Dumnezeu ar cere omului să păcătuiască, atunci Dumnezeu e Dumnezeul 

păcatului şi nu al sfinţeniei. Şi dacă Dumnezeu are atribute demonice, înseamnă că 

cei care îl gândesc aşa pe Dumnezeu aveau patimi demonice. 

Falsele doctrine aduc şi un comportament de viaţă deviant. Dacă vrei să vezi de ce 

anume este cineva homosexual, nu trebuie să crezi neapărat că are vreo boală, că e 

nebun din fire, ci trebuie să asculţi în ce crede el, cum arată Dumnezeul lui. 

Şi vei vedea că Dumnezeul homosexualului e foarte permisiv cu păcatul, că tolerează 

păcatul. Şi dacă un Dumnezeu tolerează şi fundamentează păcatul, înseamnă că El nu 

e decât holograma unei minţi păcătoase, care şi-a creat un Dumnezeu potrivit 

propriilor ei limitări. La fel Dumnezul beţivului va fi un Dumnezeu, Care dă voie la 

patima aceasta. 

Spovedania arată de multe ori cum arată Dumnezeu în mintea oamenilor. Aici afli 

cum şi-L închipuie oamenii pe Dumnezeu. Sau, şi mai mult de o închipuire: cum 77 

trăiesc pe Dumnezeu, cum se raportează la El. 

E prezentă, într-o proporţie enormă, nu vreau să spun cât, viziunea unui Dumnezeu 

autoritar, a unui Dumnezeu care cere totul, care cere ceea ce nu dă. De multe ori am 

senzaţia că Dumnezeul din mintea creştinilor noştri are prea puţine trăsături creştin- 

ortodoxe şi foarte multe trăsături păgâne sau eterodoxe. 



183 



Capitolul al 6-lea 



îngerii şi creatorii lumii nu pot ignora pe Dumnezeul 
suprem 

1. Şi cum pot, fie îngerii, fie creatorii lumii să II 
ignore pe Dumnezul suprem, care vede toate, ale Căruia sunt 
creaturile şi pe care El le conţine? 

El poate fi, într-adevăr nevăzut, datorită superiorităţii 
Lui faţă de ele, dar asta nu înseamnă că El nu e cunoscut lor, 

TOC 

prin purtarea Sa de grijă faţă de acestea . 



Bunătatea lui Dumnezeu e văzută ca dărnicie, ca lejeritate garantată personal şi, mai 

puţin, ca milostivire. Milostivirea lui Dumnezeu nu mai are, la mulţi, caracterul de 

iertătoare, acela de a înghiţi păcatele noastre ci, mai mult, aspectul preţios al 

cadoului, al binefacerilor pe care simţim că le merităm, odată ce le-am primit sau 

pentru care trebuie să ne îngâmfăm, odată ce le avem. 

S-a disociat iertarea de binefacere în cadrul milostivirii divine şi iubirea s-a scindat 

în ascultare şi odihnă. Astfel iertarea lui Dumnezeu se crede că o primim, fără a-i 

urma binefacerile şi darurile Sale, pe care le-a făgăduit acelora, care se pocăiesc 

neîncetat iar iubirea Sa cere o ascultare necondiţionată de El, din care nu mai rezultă 

odihnirea noastră întru harul Său. 

Iubirea Lui ne mai spune astăzi decât că ascultarea e totul, dar odihnirea întru Sine e 

dată numai Sfinţilor. Tocmai de aceea trăim sfinţenia ca pe ceva cu totul în afara 

umanităţii, ca pe ceva nedesluşit iar separaţia dintre Sfinţi şi păcătoşi face din ambele 

categorii, fals diferenţiate în acest fel, nişte categorii inexplicabile. 

Nu ştim să mai explicăm cum rămân păcătoşii păcătoşi şi cum trec păcătoşii în 

categoria Sfinţilor. Opinia cea mai încetăţenită e că Sfinţii au fost aşa dintotdeauna 

iar păcătoşii la fel. 

Aşa se explică de ce poate exista „darul beţiei", această formulare blasfemică la 

adresa Sfântului Duh, pentru că oamenii cred, că unii sunt predestinaţi spre a fi 

păcătoşi iar unii Sfinţi. 

Şi asta explică şi o altă formulare, că pe cel bătrân, care s-a umplut de păcate, nu mai 

poţi să îl schimbi din rău, pentru că nu mai e tânăr, adică nu i-a fost dat să se îndrepte 

atunci, când mai putea să se îndrepte. 

Cu alte cuvinte, nu-şi mai dau nicio şansă de mântuire, neînţelgând că mântuirea e 

pocăinţă şi că pocăinţa se poate face oricând, la orice vârstă şi, la fel, şi schimbarea 

moravurilor. 

în concluzie, când introducem în Dumnezeu patimile noastre, atunci El va arăta ca 

noi şi va fi un Dumnezeu incoerent, pe care nu îl putem susţine până la capăt, decât 

printr-o înlănţuire de mincniuni şi supoziţii eronate. 

325 Cum putem spune că nu există Dumnezeu, când vedem grija pe care El o are faţă 

de noi, ca să existăm, ca să avem de toate? Şi chiar dacă nu am crede în Dumnezeu, 

şi nu ne-am reprezenta nicio fiinţă superioară nouă, oamenilor, şi am vrea să fim 

lucizi, ne-am întreba de la sine: cum stau toate lucrurile acestea în picioare, cine le-a 

făcut, de unde vin, cum de ştiu toate, şi ploile, şi vânturile şi soarele, şi plantele şi 

oamenii ce să facă, unde să se ducă, ce le place? 



184 



Şi dacă e adevărat ce spun ei, că aceia au fost separaţi 
de El datorită inferiorităţii naturii lor, atunci domnia Lui se 
extinde şi asupra lor şi ei L-au cunoscut ca Stăpânul lor şi au 
fost conştienţi de acest amănunt, anume că Cel, Care i-a 
creat este Domnul tuturor . 

Şi, pentru că fiinţa Lui nevăzută este cea mai 
puternică, atunci El a sădit în toţi o intuiţie mentală (mentis 
intuitionem) 327 profundă a puterii Sale atotputernice, cât şi a 
măreţiei Sale atotdesăvârşite (Rom. 1, 19, 20) 328 . 

Şi, deşi „nimeni nu cunoaşte pe Tatăl, în afară de Fiul, 
nici pe Fiul în afară de Tatăl, ci numai aceia cărora Fiul li-L 
descoperă" (Le. 10, 22), totuşi, toate lucrurile create cunosc, 



Dacă nimic nu există în afară de noi, atunci noi de ce existăm? Şi cum de existăm 

atât de bine? Şi cum putem fi compatibili cu o lume, care nu vine de nicăieri şi cum 

putem să ne găsim alinarea şi încântarea în ea, dacă totul nu are niciun sens? 

Şi dacă nimic nu are sens, de ce căutăm un sens? De unde ştim că ar exista aşa ceva 

şi de ce vrem ceva mai mult? De ce nu vrem, în adâncul nostru, ceva mai puţin, ci, 

întotdeauna, vrem ceva mai mult? 

Şi dacă nimic nu are sens, de ce nu vrem să plecăm din lume, de ce ne frică de 

moarte, de boli, de răni, de catastrofe? De ce suntem atât de preţioşi pentru noi 

înşine, de ce ne dăm atâta importanţă, dacă tot am venit din neant, dacă tot nu avem 

niciun sens şi dacă am avea, totuşi, un sens, nu are cine să ne spună ce trebuie să 

facem. 

Dacă nu am crede ar trebui să ne întrebăm totuşi aşa ceva. Viaţa ne presează să ne 

întrebăm. Sunt momente când noi înşine înţelegem că avem nevoie să ne întrebăm, 

să stăm cu noi şi să ne punem întrebări, să vedem unde mergem, spre ce. 

326 Concluzie logică: inferiorii sunt făcuţi de un Superior. Dacă Superiorul a creat pe 
inferiori, ei ştiau că sunt inferiorii Lui. Ei nu puteau crea fără ştirea Lui. 

327 Gr. l,p. 263. 

328 Aici urmează al doilea pas făcut de Sfântul Irineu: dacă Dumnezeu are minte şi 
creaturile Sale au minte, atunci această minte a lor intuieşte, printr-un simţ propriu, 
conferit de către El, cine este Dumnezeul lor. 

Ele ştiu, datorită acestei particularităţi intrinseci a minţii lor, că Dumnezeu are toată 

puterea şi toată măreţia. După acest amendament, problema necredinţei e una 

caducă. 

De fap,t necredinţa nu poate să mai existe, atâta timp cât creaturile lui Dumnezeu, 

percep de la sine, cine este Creatorul lor şi cum arată El. A mai trăi în păcat, pe 

premisa unei neştiinţe a divinităţii devine o problemă falsă, atâta timp cât 

cunoaşterea lui Dumnezeu e o intuire naturală a omului. 

El ştie că e o creatură, are conştiinţa creaturalului, dar are şi conştiinţa Creatorului 

său. El este altcineva decât Dumnezeu. Nu se poate crede Dumnezeu nicidecum în 

mod adevărat, pentru că ştie distanţa dintre el şi Creatorul său. 

Orice superman şi orice detronator de Dumnezeu are în inima sa ruşinea pentru 

gestul său şi conştiinţa maleficiozităţii actului său. El ştie că e ridicol dar nu vrea să o 

recunoască. Dacă s-ar considera ridicol ar trebui să dea bir cu fugiţii şi s-ar face de 

ruşine. Dar, pentru a nu-şi înghiţi ruşinea în faţa altora, trăieşte drama celui care, în 

fiecare clipă, poartă în sine durerea cumplită, zdrobitoare, a răzvrătitului de duzină. 

Pentru că orice mare disperat este un mare actor. 



185 



până la ultimul, acest lucru 329 , din cauza raţiunii sădite în 
mintea lor (ratio mentibus) , care îi mişcă pe ei şi le 
revelează adevărul, că există un singur Dumnezeu, Domnul 
tuturor 331 . 



29 Adică pe Dumnezeu. 



330 Gr. l,p. 264. 

331 în acest pasaj îl găsim pe Sfântul Irineu ca un pretins corector al Fiului. Se 
întâmplă aceasta însă în aparenţă. Sfântul Irineu vrea să spună că, deşi Fiul a spus 
asta, totuşi e adevărată şi afirmaţia a doua, pe care el o propune. 

Insă afirmaţia Sfântului Irineu nu face altceva decât să sublinieze afirmaţia 

Domnului. Mântuitorul vorbeşte de faptul că El revelează pe Tatăl, II face cunoscut 

oamenilor. Aşa şi este. 

Fiul îl cunoaşte pe Tatăl şi Tatăl pe Fiul şi Fiul vrea să îl arate pe Tatăl oamenilor 

credincioşi. Fiul îl cunoaşte deplin pe Tatăl, din Sine, pentru că au împreună aceeaşi 

fiinţă divină şi sunt Unul în Celălalt. La fel şi Tatăl. 

Dar oamenii nu îl ştiu pe Tatăl, cum îl ştie Fiul. Şi e normal să fie aşa. Fiul spune 

oamenilor despre Tatăl, pe care ei îl intuiseră deja cu mintea lor sau puteau să îl 

intuiască. Dar ceea ce puteau intui minţile oamenilor, datorită păcatelor lor, acestea 

puteau să fie contaminate de păreri greşite. Mintea ne duce, prin mişcarea sa, prin 

raţionamentele şi deducţiile sale la realitatea lui Dumnezeu unul, dar Fiul vine şi 

spune cum este acest Dumnezeu, cum iubeşte El lumea, cât o iubeşte, ce scop are 

lumea. 

Fiul spune, din intimitatea lui Dumnezeu, cele despre Dumnezeu. Fiul nu face 

previziuni, pronosticuri, ci El spune adevărul lui Dumnezeu cel în Treime. Dacă 

mintea vedea, cu harul lui Dumnezeu, pe Dumnezeu ca unul, Fiul vine şi spune că El 

e în sânul Tatălui şi, împreună cu El, în Dumnezeu este şi Sfântul Duh. 

Asta nu putea să spună mintea de una singură sau nu putea să bată până acolo. De 

aceea vine Fiul să clarifice cum e Dumnezeu, să spună că Dumnezeu e în trei 

persoane sau că trei persoane sunt într-o singură Dumnezeire. 

Fără Fiul noi nu puteam ştii cum e Tatăl, pentru că numai El şi Duhul e cu Tatăl. 

Trebuia să vină Fiul, să Se întrupeze, dar să nu ne extermine cu dumnezeirea Sa. De 

aceea Se micşorează pe Sine, îşi diminuiază măreţia în relaţie cu oamenii, lasă să 

iradieze din Sine cât puteau ei suporta şi le spune pe şleau cele despre Tatăl. 

Această expunere directă a doctrinei trinitare ne duce la concluzia că Teologia e 

pentru toţi, că de la ea nimeni nu este exclus. Hristos vorbea oamenilor fără 

discriminare. Chiar dacă a vorbit şi sub obroc, totodată a vorbit şi deschis. 

Oamenii înţelegeau că e vorba despre Dumnezeu, că li se vorbeşte deschis despre 

cum arată Dumnezeul lor de fapt. Nu era vorba că se inventase un alt Dumnezeu, 

căci Cel de mai dinainte nu fusese bun, ci se punea problema şi mai evident, cum 

arată Dumnezeu, cum este Dumnezeu, cum Se manifestă Dumnezeu. 

Dumnezeul lor căpăta şi mai multă consistenţă în mintea lor. El devenea mai evident 

pentru cei care credeau. El, Dumnezeu, doctrina despre El nu trebuia schimbată, ci 

numai aprofundată. 

Creştinismul vine ca o înflorire a Legii, ca un rod pe care Legea îl avea în sine de la 

Dumnezeu cel în Treime. Legea vorbea despre floarea lui, despre înflorirea lui, 

despre credinţa ce avea să vină. Legea se deschide şi, prin Hristos, ea îşi dă valenţele 

ultime, care se cuprind, cu toate, în El. Floarea Legii, cea fără preţ, este Hristos, 

Alesul, Cel iubit. El era aşteptarea pe care, cu mult dor, o ţinuse în sânul său poporul 

lui Israel, poporul lui Dumnezeu. 



186 



2. Şi, din acest motiv, toate lucrurile consimt 332 , că se 
află sub stăpânirea Lui, a Celui care este Cel mai înalt şi 
Atotputernic. 

Prin chemarea numelui Său, şi înainte de venirea 
Domnului nostru, oamenii au fost mântuiţi de cele mai 
viclene duhuri şi de tot felul de demoni şi de puteri căzute / 
apostate. 

Din acest motiv, duhurile pământenilor sau demonii 
L-au văzut pe El, fiincă ei cunoşteau că există Cel ce este 
Dumnezeu mai presus de toate, a Cărui numire îi cutremura, 
dar cutremura şi fiecare creatură, alături de orice începătorii 

■J T O 

şi puteri şi de orice fiinţă înzestrată cu energie de către El 
şi aflată sub stăpânirea Sa. 

Şi, făcând o paralelă, nu este la fel cu toţi aceia, care 
sunt în imperiul roman, care, deşi nu au văzut niciodată pe 
împărat, şi sunt separaţi de el de pământ şi de ape, nu cunosc 
ei, prin ascultarea de legea sa, că el este acela, care are 
puterea principală în imperiu? 

Atunci cum nu pot sta lucrurile aşa şi în cazul nostru, 
când îngerii, care sunt superiori nouă ca natură şi care-L 
numesc pe El drept Creator al lumii, nu pot cunoaşte 
atotputernicia Sa, când animalele fără grai tremură şi invocă, 
fără îndoială, numele Său? 

Şi acestea din urmă 334 , deşi nu L-au văzut, când văd 
că toate se supun numelui Domnului nostru, atunci înţeleg 
că trebuie să fie şi ele făcute şi rânduite ca şi celelalte de 
către cuvântul Său, deşi nu era altcineva [când ele au fost 
create], decât Cel care crea lumea. 



332 Creaţia consimte pe Dumnezeu pentru că îi simte prezenţa. Să ne amintim 
cântările Sfintelor Patimi, unde creaţia se înfioară, se cutremură de ce poate să facă 
oamenii răi Fiului lui Dumnezeu. Căderea omului în păcat este un moment care 
umple de revoltă întreaga făptură împotriva omului, după cum ne spune Sfântul 
Simeon Noul Teolog, cf. Discursul I etic, ed. Icăjr., Deisis, Sibiu, 1998, p. 118-119. 
Făptura simte din plin pe Creatotul ei pentru că prin puterea Lui „viază şi se mişcă", 
cum spune un an tifon al Utreniei. 

333 Energia, puterea, forţa creaţiei nu e negativă, expozitivă: ea vine de la Dumnezeu, 
Cel care este izvorul oricărei forţe, enrgii, lucrări, bunătăţi. Sfântul Maxim 
Mărturisitorul va vorbi despre pozitivitatea lucrării, a mişcării, a energiei umane şi a 
energiei în general. 

Răul se formează tocmai când energia dată de către Dumnezeu se foloseşte împotriva 
scopului ei. Energia se perverteşte când e folosită împotriva lui Dumnezeu, a naturii 
şi a omului. 

334 Animalele. 



187 



Şi pentru această raţiune s-au supus şi evreii, iar 
demonii sunt puşi pe fugă, prin aceea că această conjurare 

TOC 

/implorare , face ca toate fiinţele să se teamă de Cel care 
le-a creat. 

3. Dacă ei se sustrag şi afirmă, că îngerii sunt cu mult 
mai necugetători / iraţionali decât animalele necuvântătoare, 
atunci vor găsi de cuviinţă, că ei 336 nu pot vedea pe 
Dumnezeu, Cel peste toate şi că nu pot cunoaşte puterea şi 
stăpânirea Sa. 

Şi astfel vor apărea, cu adevărat, ridicoli, dacă ar 
spune despre ei, care locuiesc pe pământ, că îl cunosc pe 
Dumnezeu, Cel peste toate, pe Care nu L-au văzut, dar cei 
care îl recunosc, după opiniile lor, pentru că a făcut 
împreună cu ei 337 întreaga lume, că nu-L cunosc, deşi El 
locuieşte în cele mai înalte ceruri, şi cunoaşte pe cei care 
sunt asemenea Lui, deşi ei locuiesc dedesubt. 

în acest caz, ei nu mai pot spune că Adâncul trăieşte 
în Infernul de sub pământ, şi că în acest fel ei au obţinut 
cunoaşterea Lui înaintea acestor îngeri, care îşi au sălaşul în 
cele de sus. 

Pentru că, în acest mod, ei nu fac altceva, decât să se 
arunce în abisul demenţei, când afirmă că Creatorul lumii 
este gol de înţelegere / neştiutor. 

Şi sunt, cu adevărat, de compătimit, dacă spun o astfel 
de nerozie, cum că Creatorul lumii nu şi-a cunoscut mama, 
nici sămânţa ei, nici Plenitudinea eonilor, nici pe întâiul 
Tată, nici lucrurile pe care le-a făcut El însuşi şi că aceste 
lucruri sunt chipurile celor care sunt în Plenitudine, pentru 
că Mântuitorul a pregătit, în mod tainic, toate acestea, printr- 
un Demiurg inconştient, pentru a cinsti pe cele care sunt 
întru cele înalte. 



335 Ar putea să fie aici, o semnalare a unor invocări de exorcizare a demonilor? 
Exorcismul aparţine Bisericii dintotdeauna. Pentru ca să vină harul în fiinţa ta, 
trebuie să te faci vas propriu al lui Dumnezeu, adică demonii să fie aruncaţi afară. 

336 îngerii. 

337 Cu îngerii. 



188 



Capitolul al 7-lea 

Lucrurile create nu sunt chipurile eonilor care fac 
parte din Plenitudine 

1. Deşi Demiurgul a fost neştiutor faţă de toate 
lucrurile pe care le-a creat, ei ne-au spus, că Mântuitorul a 
cinstit prin aceasta Plenitudinea, creând toată această 
chemare întru existenţă cu ajutorul mamei sale, acesta 
creând ceva similar şi chipuri / icoane / imagini ale 
lucrurilor, care sunt deasupra / a celor cereşti. 

însă eu am arătat deja că este imposibil, ca să existe 
ceva mai presus de Plenitudine (adică o regiune exterioară, 
despre care ei să spună, că acolo au apărut lucruri, care 
poartă chipul celor din Plenitudine) sau că această lume a 
fost făcută de vreo altă putere decât de a unicului 
Dumnezeu. 

Iar pentru că mă bucur să dau peste cap opinia lor şi 
să dovedesc cât de fals este ceea ce ne vând ei, atunci trebuie 
să spunem, împotriva lor, că dacă acele lucruri au fost făcute 
de Mântuitorul în cinstea celor care sunt deasupra, după 
asemănarea lor, atunci se cuvine ca ei, întotdeauna, să 
suporte, ca acele lucruri, care au fost cinstite odată, să fie 
cinstite şi pe mai departe. 

TIO 

Dar dacă trec peste ele , de ce scurtează această 
perioadă de cinstire? Oare a fost un timp, când ea nu a 
existat şi trebuie ca, iarăşi, să nu mai existe? 

Căci astfel dovedesc, că Mântuitorul este, mai 
degrabă, unul Care aspiră la o slavă trecătoare / deşartă, 
decât să fie unul, Care cinsteşte lucrurile de deasupra. 

Căci ce fel de cinste pot da ei lucrurilor trecătoare, 
dacă nu se străduiesc să le cinstească pe cele veşnice? Iar cei 
care se eliberează de această datorie, cum rămân? 

Oare cele stricăcioase/coruptibile sunt aidoma celor 
nestricăcioase/ incoruptibile? Fiindcă, deşi toţi oamenii sunt 
muritori, ei nu dau importanţă prea mare acestei cinste, care 
trece mult prea repede, cu toate că vor să o trăiască cât de 
mult pot. 



338 Peste cinstirea puterilor cereşti. 



189 



Dar despre acele lucruri, despre care ei spun că sunt 
făcute şi care au şi ele un sfârşit, se poate spune, în mod 
justificat, că, mai degrabă, au fost făcute din dispreţuirea 
celor pe care ei trebuie să le cinstească , şi că aceste lucruri 
eterne sunt percepute în mod neruşinat, atâta timp cât 
chipurile lor sunt stricăcioase şi pieritoare? 

Dar ce se întâmpla, dacă mama lor nu ar fi plâns şi, 
apoi, dacă nu ar fi râs, şi nu s-ar fi adâncit în acea grea 
disperare? Mântuitorul n-ar fi avut vreo cinste de la 
Plinătate, iar ultimul ei grad de tulburare nu ar fi căpătat 
substanţa, prin care să primească marea cinste a întâiului 
Tată. 

2. Vai, ce slavă deşartă este aceea, care trece degrabă 
şi nu rămâne mult timp! Căci ar trebui să existe un eon, din 
rândul celor cinstiţi, care nu poate fi gândit că nu ar fi existat 
şi atunci, prin acela, sunt cinstite lucrurile cele de sus. 

Sau e necesar să existe un altul, decât mama care 
plânge şi e disperată, pentru ca să cinsteşti Plenitudinea. Şi 
ce e mai fără sens şi o imagine mai plină de blasfemie decât 
aceasta? 

Căci îmi spui, cum că icoana Unului-Născut a fost 
zidită de creatorul lumii, pe care îl consideri Mintea Tatălui 
tuturor, şi că această icoană a fost una ignorantă, o creatură 



339 Cu alte cuvinte, Sfântul Irineu se întreabă, dacă nu cumva Demiurgul îşi bate joc 

de Plenitudine, creând lucruri stricăcioase, după chipul celor eterne. Creaţia apare în 

acest cadru nu mai mult decât o plastografiere neruşinată a Plenitudinii. 

Ea este o bătaie de joc grosolană la adresa divinităţii, realizată de un Demiurg care, 

în loc să cinstească Plenitudinea, are chef de o artă suprarealistă, în care înscenează 

divinităţile pe pământ, cu pretenţia că, dacă par ca cele din cer, au şi ceva din ele. 

Incompatibilitatea creaţiei cu Plenitudinea se datorează diferenţei de esenţă. 

Stricăciunea lumii e problema capitală în această discuţie. Stricăciunea este 

incompatibilă cu nestricăciunea Plenitudinii şi nu faptul că lumea fusese creată de un 

Demiurg înfumurat, care vroia să fie slăvit pentru ceea ce făcuse. 

Trebuie să reţinem de aici imaginea unui Dumnezeu, a Demiurgului inconştient de 

valoarea lumii şi a actului său dar, în acelaşi timp, care face un act de ultraj 

incalificabil împotriva Plenitudinii. 

Demiugrul insultă Plenitudinea prin aceea că a vrut să o copie şi, mai ales, pentru că 

a copiat-o într-un mod inautentic, pentru că nu a creat pe pământ identitatea de 

esenţă a lucrurilor din Plenitudine. 

Se putea oare crea divinităţi pământene, care să aibă consistenţa celor cereştii Oare 

îngăduia sistemul gnostic o atâta atotputernicie Demirugului, cât nu avea nici 

întreaga Plenitudine? 

Cert este că lumea, creaţia este o eroare în acest sistem filosofico-religios. Ea este o 

eroare, care nu-şi poate ispăşi nicicând greşeala inexistentă, deoarece de vină e 

Creatorul ei. Aici nu omul e de vină, ci chiar Dumnezeu. 



190 



ignorantă şi, de asemenea, mama, care a ignorat tot ce a 
existat, cât şi lucrurile făcute. 

Şi nu ţi-e ruşine, când în opoziţie cu ceea ce spuneţi 
voi, tu numeşti ca fiind un ignorant, pe însuşi Unul-Născut? 
Căci dacă lucrurile pământeşti au fost făcute de către 
Mântuitorul, după asemănarea celor de deasupra, iar 
Demiurgul a făcut toate după asemănarea acelui mare 
ignorant, urmează că şi cei din jurul Lui şi care sunt în unire 
cu El, sunt după cei asemenea, care au fost făcuţi în 
ignoranţă iar acest fel de ignoranţă este singura existenţă 
spirituală dintre câte există. 

Insă aceasta nu e posibil, pentru că aceia au fost 
produşi în mod spiritual, fără să fie creaţi în mod obişnuit, 
fapt pentru care au asemănarea ca ceva intrinsec, pe când 
ceilalaţi 341 au asemănarea dobândită în mod ilegitim 342 , atâta 
timp cât chipurile, care au fost create, sunt după înfăţişarea 
celor produse deasupra 343 . 

însă, dacă nu sunt asemenea, atunci e de vină 
Mântuitorul, care nu a produs chipuri asemenea, adică 
creaturi şi, ca să spunem aşa, ele sunt o lucrare 
imperfectă 344 . 



340 Divinităţile Plenitudinii. 

341 Oamenii şi lucrurile create. 

342 Literal: dobândită prin spoliere. 

343 în cer. 



344 Non-similitudinea dintre divinităţi şi creaturi fac din creaturi şi, în primul rând, 
din om o fiinţă imperfectă ontologic. Căderea omului nu mai e posibilă pentru că 
omul se naşte defect, se naşte ca o fiinţă imperfectă, nedeplină. 
De aici porneşte toată desconsiderarea omului în lumea păgână, din aceea că omul 
era văzut ca o fiinţă urgisită, monstruoasă, caraghioasă. Raportarea la divinitate 
forma întotdeauna o relaţie de subordonare, care nu îngăduia nicio pretenţie de 
divinizare a făpturii. 

Omul era pedepsit să nu atingă niciodată fericirea deplină, desăvârşirea. Omul avea 
dorul după desăvârşire dar nu o dobândea nici pe pământ şi nici în cer. 
Ţinând cont de acest lucru, înţelegem de ce învăţătura creştină autentică a adus 
omului împlinirea deplină, pentru că Dumnezeu dorea, nu numai că îngăduia, ca 
omul să se îndumnezeiască, să devină divin prin har. 

Dumnezeu doreşte şi ajută pe om în mod real, nu închipuit, ca omul să se 
îndumnezeiască. Neîncrederea în putinţa de a te îndumnezei este o insultă enormă la 
adresa lui Dumnezeu. E un păcat împotriva Sfântului Duh să crezi că omul, oricare 
ar fi el, dacă ar vrea să se îndumnezeiască, nu poate să se îndumneziască. Oricine se 
poate îndumnezei, numai să dorească acest lucru, în mod fundamental, în toată viaţa 
lui. 



191 



însă e cu neputinţă să spunem, că Mântuitorul nu a 
avut puterea de a crea, atâta timp cât şi ei spun, că El este al 
Tuturor Lucrurilor. 

Şi dacă chipurile nu sunt asemenea, atunci El este un 
sărman creator, vinovat că a minţit, conform ipotezelor lor, 
cum că El ar fi Mântuitorul. 

Insă, pe de altă parte, dacă sunt asemenea, atunci 
această ignoranţă trebuie s-o găsim în Mintea întâiului lor 
Tată, care se află în Unul-Născut. 

în acest caz, Mintea Tatălui a fost ignorantă. Şi dacă 
ea a fost (ignorantă), atunci a fost ignorant şi Tatăl. Şi dacă a 
fost ignorant Tatăl, sunt ignorante şi lucrurile care au fost 
create de către El. 

însă dacă El a fost înţelept / un cunoscător, atunci e 
necesar ca şi toate celelalte, pe care el le-a format după 
asemănarea sa, prin Mântuitorul, să cunoască lucrurile, care 
sunt asemenea lor. Şi astfel, după propriile lor principii, 
blasfemia mostruoasă de care se fac vinovaţi s-a risipit 
deodată. 

3. Mai mult decât atât, cum pot acele lucruri create, 
care sunt variate, create într-un mod specific lor şi, în 
acelaşi timp, sunt nenumărate, să fie chipuri ale celor 30 de 
eoni, pe care îi conţine Plenitudinea, ale căror nume, au fost 
stabilite de către oameni, şi pe care le-am dezvăluit în cartea 
prededentă? 

Şi cum ar putea să adapteze ei vastitatea creaţiei la 
numărul mic de participanţi la Plenitudine, dacă e să luăm în 
consideraţie numai un aspect al problemei; referindu-se atât 
la lucrurile cereşti, cât şi la cele pământeşti, cât şi la cele 
care trăiesc în ape? 

Pentru că, pe de o parte, ei înşişi spun, că Plenitudinea 
e formată din 30 de eoni. însă, dacă am lua numai un singur 
departament al celor create, ca să-1 detaliem, tot ei recunosc 
că sunt mai mult de 30 de specii ci, mai bine-zis, sunt mii de 
specii de vieţuitoare. 

Atunci cum pot acele lucruri, care constituie o aşa 
creaţie multiformă şi care sunt diferite ca specie una de alta 
şi sunt în conflict una cu alta, şi se ucid una pe alta, să fie 
chipuri ale celor 30 de oni ai Plenitudinii, dacă aceştia spun, 



192 



că acele fiinţe cereşti au o singură natură, sunt egale şi au 
proprietăţi similare şi nu se resping una pe alta? 

Căci aceasta incumbă faptul, dacă acele lucruri sunt 
chipurile eonilor, (după cum spun aceştia, că unii oameni 
sunt răi de la natură / în mod natural / prin naştere, pe când 
alţii sunt buni de la natură / prin naştere), atunci să existe 
aceste diferenţe şi între eoni, şi astfel unii să creeze pe cei 
buni de la natură şi ceilalţi pe cei răi de la natură, pentru ca 
supoziţia, că eonii sunt asemenea cu acele lucruri [create], să 
fie în armonie cu existenţa eonilor. 

Şi, mai mult decât atât, dacă există în lume fiinţe 
blajine (gentle), iar altele fioroase, altele inofensive iar altele 
cu tendinţe distructive faţă de toţi; dacă unele sălăşluiesc pe 
pământ iar altele trăiesc în apă, dacă unele sunt în aer iar 
altele sunt în cer, la fel ar trebuie să ne prezinte aceştia şi pe 
eoni, cu aceleaşi proprietăţi, dacă, întra-adevăr, lucrurile 
pământeşti sunt chipuri similare ale fiinţelor cereşti. 

Şi, pe de altă parte, „focul veşnic, care a fost pregătit 
de Tatăl, demonilor şi îngerilor lui" (Mt. 25, 41), ei trebuie 
să ni-1 prezinte ca pe un chip al eonilor cereşti, pentru că 
acela e, de asemnea, recunoscut ca o parte din creaţie. 

4. De aceea, dacă ei spun că acele lucruri sunt chipuri 
ale Raţiunii acelor eoni, care au devenit pasionali, atunci, 
mai presus de toate, ei nu se vor supune Mamei lor, ci vor 
declara că ea este prima cauză a chipurilor rele şi 
stricăcioase. 

Şi iarăşi, cum pot acele lucruri, care sunt de multe 
feluri, care sunt diferite, şi au o natură contrară, să fie 
chipuri ale uneia şi aceleiaşi Fiinţe? 

Iar dacă spun că îngerii Plenitudinii sunt numeroşi şi 
că acele lucruri sunt multele chipuri ale acelora, nici în acest 
fel nu ne va da o explicaţie, care să ne satisfacă. 

Pentru că, în primul rând, ei fac prin aceasta multiple 
diferenţieri între îngerii Plenitudinii, nişte fiinţe, în mod 
reciproc, oponente, aidoma chipurilor lor tereste, care se 
opun unele altora. 

Şi iarăşi, după toate zicerile profetice, deşi sunt mulţi 
[îngeri] şi nenumărabili îngeri înconjoară pe Creator, ca spre 
exemplu: „zeci de mii de zeci de mii stau înaintea Lui şi 
multe mii de mii îi slujesc Lui" (Dan. 7, 10; Apoc. 5, 11), 



193 



totuşi, după aceştia, îngerii Plenitudinii vor purta chipurile 
îngerilor Creatorului şi întreaga creaţie corespunzătoare 
chipurilor Plenitudinii, ca şi cei 30 de eoni, nu corespund 
multitudinii şi varietăţii creaţiei. 

5. Insă, dacă acele lucruri de jos / pământeşti au fost 
făcute după asemănarea celor de sus / a celor cereşti, după a 
cui asemănare au fost făcute toate la un loc? 

Căci dacă Creatorul lumii nu a dat formă acelor 
lucruri în mod direct, după cum le concepuse de fapt, nu este 
asemenea unui arhitect nepriceput sau a unui copil, care nu a 
învăţat prima lecţie, ci a copiat arhetipurile furnizate de către 
alţii, şi acesta este modul prin care Adâncul obţine formele 
creaţiei, pe care tot el le produsese iniţial? 

Şi, de aici, este evident ceea ce urmează. Căci El a 
trebuit să primească modelele [creaţiei] de la altul mai 
presus de El, şi acesta, mai departe, de la un altul. 

Şi, nici mai mult şi nici mai puţin, din cauza acestor 
supoziţii, ei vorbesc despre chipuri ca despre ceva bun, care 
se extind la infinit, dacă noi nu ne stabilim în mintea noastră 
un singur Făcător a lucrurilor, un singur Dumnezeu, care 
numai El a făcut toate lucrurile care au fost create. 

Or este mult mai propriu în acest caz, să îi privim pur 
şi simplu pe oameni, ca pe unii care au inventat ce este 
folositor pentru viaţa lor, dar să nu fim de acord, că 
Dumnezeul, Care a creat lumea, că Cel care a creat forma/ 
modul propriu de a fi al tuturor celor create, nu le-a dat în 
acelaşi timp şi puterea de a înţelege? 

6. Şi iarăşi, cum pot acele lucruri de jos să fie 
chipurile celor de sus, când ele sunt, în mod concret, 
contrare acelora şi nu au niciun respect faţă de legătura 
dintre ele? 

Căci lucrurile contrare pot să se distrugă reciproc şi nu 
pot fi chipuri unul pentru altul, ca în cazul apei şi a focului, a 
luminii şi întunericului, şi a altor lucruri de acest fel, care nu 
pot fi imagini unul pentru altul. 

în acelaşi fel, nu pot fi chipuri reciproce lucrurile 
corupte şi pământeşti, care au o natură compusă şi 
trecătoare, şi cele spirituale. 



194 



Asta numai dacă acele lucruri 345 sunt şi ele compuse, 
limitate în spaţiu, şi se definesc printr-o formă anume, dar 
care nu mai seamănă deloc cu lucrurile spirituale, care sunt 
răspândite şi domină un vast teritoriu şi sunt 
incomprehensibile. 

Căci acelea trebuie, cu necesitate, să posede o formă 
definită şi să aibă nişte limite reale, pentru ca ele să fie nişte 
chipuri adevărate. Dar dacă sunt aşa se dovedesc a nu fi 
spirituale. Iar dacă sunt spirituale, şi cuprind toate şi sunt 
incomprehensibile, atunci cum pot acele lucruri, care au o 
formă şi nişte limite certe, să fie chipuri ale unor fiinţe, care 
sunt fără vreo formă şi incomprehensibile? 

7. Şi iarăşi, dacă ei afirmă, că nu au o configuraţie şi 
nicio structură proprie, însă după numărul şi ordinea 
producerii lor, acele lucruri de deasupra sunt chipuri ale 
celor de jos, atunci înseamnă, că acele lucruri de jos se 
cuvine să nu fie definite, ca chipuri şi asemănări ale eonilor 
de sus. 

Căci cum ar putea să fie acele lucruri, care nu au chip 
şi înfăţişare, aidoma cu aceste chipuri? Căci atunci ei ar 
trebui să adapteze atât numărul, cât şi producerea eonilor de 
sus, în aşa fel încât să redea, în mod identic, pe cei creaţi jos. 

Dar cum ei se referă numai la 30 de eoni şi spun că 
mulţimea lucrurilor pe care le cuprinde creaţia sunt chipurile 
celor treizeci, nu mai trebuie să spunem că o condamnare a 
celor spuse de ei este fără sens. 



345 Cereşti. 



195 



Capitolul al 8-lea 



Lucrurile create nu sunt o umbră a Plenitudinii 



1. Şi iarăşi, dacă ei spun că aceste lucruri de jos sunt 
o umbră a celor de sus, şi dacă unii dintre ei sunt atât de 
obraznici încât vor spune, că şi ei sunt chipuri ale acelora, 
atunci este necesar, ca aceia să recunoască faptul, că acele 
lucruri de deasupra au şi ele trupuri. 

Căci, pentru ca acele trupuri de deasupra să vrea să-şi 
facă o umbră a lor, însă nu de esenţă spirituală, atunci ei nu 
pot, în niciun fel, să se întristeze ca alţii. 

Fiindcă, dacă noi am admite acest lucru (deşi este 
imposibil de acceptat), atunci există o umbră, care aparţine 
acestor esenţe spirituale şi strălucitoare, în care ei declară că 
a coborât Mama lor. 

Şi, pe deasupra, dacă acele lucruri de sus sunt eterne, 
iar dacă umbra aceasta durează veşnic, atunci lucrurile de 
jos nu sunt nici ele trecătoare, ci durează atât cât durează 
cele cărora ele le sunt umbră. 

Şi dacă lucrurile de jos sunt trecătoare, în consecinţă, 
trebuie ca şi cele de sus, ale cărora umbră sunt acestea, să fie 
şi ele trecătoare iar dacă ele durează, atunci să dureze şi 
umbra lor. 

2. Iar dacă ei spun că această umbră, despre care 
vorbim, nu există, ca să fie adică produse de umbra celor de 
sus ci, pur şi simplu, astfel se vorbeşte despre lucrurile de 
jos, care sunt separate de cele de sus, atunci ei trebuie să 
acuze pe luminosul lor Tată de slăbiciune şi neputinţă, dacă 
nu poate extinde atât de mult acele lucruri, ci acela e lipsit 
de puterea de a umple ceea ce este gol şi de a risipi umbra / 
întunericul şi aceasta, când nimeni nu i se poate opune. 

Căci dacă ei spun, că luminosul lor Tată s-a schimbat 
în întuneric şi s-a îngropat întru el, şi astfel a venit în 
locurile care sunt goale, atunci el nu poate penetra / pătrunde 
şi umple toate lucrurile. 

Insă în această situaţie ei spun imediat, că Adâncul 
lor este plinătatea tuturor lucrurilor. Dar el nu a umplut şi 



196 



nici nu a iluminat golul sau umbra. Or dacă ei nu mai vor să 
vorbească despre gol şi umbră, atunci luminosul lor Tată nu 
este, cu adevărat, plinirea tuturor lucrurilor. 

3. Atunci, mai presus de primul Tată este Dumnezeu 
cel peste toate, căci nu poate exista vreo Plenitudine întru 
care, după opiniile lor, Raţiunea eonilor, care a început fie 
cuprinsă de pasiune, să coboare atâta timp, cât Plenitudinea 
sau Dumnezeul prim, nu e limitat şi circumscris de ceea ce 
este deasupra şi este conţinut de acesta, după cum nu poate 
să aibă golull vacuum-ul sau umbra vreo existenţă, atâta 
timp cât Tatăl este preexistent, iar lumina Sa nu poate fi 
oprită şi nici nu-şi poate găsi sfârşitul în gol/ în vacuum. 

Fiindcă este iraţional şi lipsit de evlavie să concepi un 
astfel de loc în care Cel ce este, adică, după vorbele lor, 
Primul tată, Primul început şi Tatăl tuturor şi Plenitudinea, 
să înceteze să mai existe. 

Şi, iarăşi, nu este de acceptat, pentru raţiunea celor 
spuse mai sus, să afirmi că aceste lucruri, atât de multiple ale 
creaţiei, s-au format în sânul Tatălui, dar fără 
consimţământul său. 

Căci e, deopotrivă, un lucru lipsit de cuviinţă şi plin 
de îngâmfare să afirmi, că această imensă creaţie a fost 
creată de îngeri sau de câţiva slujitori ignoranţi ai 
adevăratului Tată, chiar în propriul Său teritoriu. 

Căci nu e posibil ca acele lucruri care sunt trupeşti şi 
materiale, să fie create în Plenitudinea lor, atâta timp cât 
aceasta este, pe de-antregul, spirituală. 

Şi, în plus, nu e posibil ca lucrurile care derivă dintr-o 
creaţie multiformă şi au fost create cu calităţi opuse, să fie 
create după chipul celor de sus, adică a eonilor, despre care 
am spus că sunt puţini şi au o anumită structură şi 
omogenitate. 

Căci ei vorbesc, de asemenea, despre umbra 
chenomei, adică a vacuumului, spunând numai lucruri false. 
Această născocire a lor s-a dovedit neîntemeiată şi 
nesusţinută de către doctrinele lor. Căci goi sunt cei care 
ascultă de ei şi aceştia se vor pogorî în abisul pierzării 346 . 



346 în Iad. 



197 



Capitolul al 9-lea 

Există doar un singur Creator al lumii, Dumnezeu 
Tatăl. Aceasta este credinţa dintotdeauna a Bisericii 

1. Că Dumnezeu e Creatorul lumii e acceptat şi de 
către acei oameni, care vorbesc, în multe lucruri, împotriva 
Lui. 

Şi, cu toate că îl cunosc pe El, numindu-1 pe El 
creator sau înger, nu spun, deopotrivă, că toate Scripturile 
nu cunosc asemenea expresii, şi că Domnul ne-a învăţat că 
Tatăl nostru este în ceruri (Mt. 6, 9) şi nu în altă parte. 

Despre aceste lucruri am să scriu mai departe. Căci 
pentru început trebuie să dovedesc, că acestea 347 derivă din 
acele doctrine ce pretind a se opune celor ale noastre. 

Fiindcă este de ajuns pentru toţi oamenii, ca să 
consimtă la acest adevăr: cei din vechime au păstrat cu mare 

T.AQ 

grijă, din tradiţia venită de la primul om creat (rfjc tov 
wpcDTOTTĂdoTov 7rapaâoaeco<; 349 ; a primoplasti traditione ) 
[de către Dumnezeu], această convingere (suadelam) 351 , că 
ei aduc laude unui singur Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al 
pământului. 

După aceştia, acest lucru a fost amintit mereu de către 
Prorocii lui Dumnezeu, împotriva învăţăturii păgâne că 
lumea s-a făcut de la sine. Iar creaţia revelează pe Cel care a 
zidit-o. Lucrarea făcută sugerează pe Cel care a făcut-o. 
Lumea indică / vorbeşte despre Cel care a întemeiat-o. Şi 
Biserica universală, de pe întregul pământ, a primit această 
tradiţie de la Apostoli (ab Apostolis traditionem) . 

2. De atunci, după cum am mai spus, acest Dumnezeu 
a fost cunoscut şi mărturisit de către toţi aceia, care au primit 
adevărul existenţei Sale. 



3 7 Doctrinele eretice. 

348 Tradiţia începe cu Sfântul Adam. Acesta e un adevăr capital despre punctul iniţal 
al formării Sfintei Tradiţii şi vorbeşte explicit despre vastitatea ei temporală şi despre 
unitatea pe care o are. 

349 Gr. l,p. 272, n. 1. 

350 Idem, p. 272. 

351 Ibidem. 

352 Ibidem. 



198 



Dar Tatăl, pe care ei îl invocă 353 , că a adus totul întru 
existenţă, este mai presus de orice îndoială, dar nu 
mărturisesc existenţa lui. 

Simon Magul a fost primul care a spus că el însuşi a 
fost Dumnezeul mai preus de toţi, şi că lumea a fost făcută 
de către îngeri. 

Cei care l-au urmat pe el, după cum am arătat în prima 
carte, prin multiplele lor opinii, mai degrabă au stricat / 
denaturat învăţătura lui, adăugând alte opinii lipsite de 
evlavie şi atee împotriva Creatorului. 

Aceste noi referinţe ale ereticilor, adică ale 
discipolilor celui menţionat, au fost consimţite de către 
aceia, care s-au îmbolnăvit mai rău decât păgînii 354 . 

Pentru că păgânii „slujeau creaturii mai degrabă decât 
Creatorului" (Rom. 1, 25) şi „ celor care nu sunt dumnezei" 
(Gal. 4, 8), cu toate că atribuiau primul loc, în Dumnezeire, 
acelui Dumnezeu, Care a fost Creatorul lumii. 

n ce 

Pe când cei din urmă spun, că acest Creator al lumii 
este rodul unui defect şi îi atribuie o existenţă de factură 
animală şi nu cunosc Puterea, Care este deasupra Lui, Care a 
spus: „Eu sunt Dumnezeu şi în afară de Mine nu există alt 
Dumnezeu" (leş. 20, 2-3). 

Şi, afirmând că El minte, atunci şi ei înşişi sunt 
mincinoşi, atribuind vreo viclenie Aceluia. Şi pentru că 
concep un altul, care nu este deasupra acestei Fiinţe, Care cu 
adevărat există, aceştia sunt condamnaţi de propriile lor 
blasfemii împotriva lui Dumnezeu, Care există cu adevărat. 

Căci invocând ca existent un Dumnezeu, Care nu 
există, atunci ei se condamnă pe ei înşişi. Şi toţi cei care se 
declară a fi „desăvârşiţi" şi ca unii care au toată cunoaşterea 
tuturor lucrurilor, atunci au ajuns mult mai bolnavi decât 
păgânii şi au opinii mult mai pline de blasfemie împotriva 
Creatorului lor (în comparaţie cu aceia). 



353 Ereticii gnostici. 

354 Sfântul Iirneu arată că ereticii proveniţi dintre creştini, care au elemente creştine 
în doctrina lor sau care, fiind creştini, au apostat creându-şi noi culte, sunt mai răi 
decât păgânii, care nu cunoşteau nimic din adevărul lui Dumnezeu şi care nu trăiseră 
încă zilele întrupării Domnului. 

E un mare adevăr. Cei care se întorc de la credinţă la necredinţă răstignesc iarăşi pe 
Domnul, negând adevărul Lui şi iubirea Lui cea prea mare. 

355 Ereticii proveniţi dintre creştini. 



199 



Capitolul al 10-lea 



Interpretările greşite ale Scripturii făcute de eretici. 
Dumnezeu a creat toate lucrurile din nimic şi nu dintr-o 
materie preexistentă 



1. Şi este cea mai nebunească faptă, ca noi să nu 
acceptăm că El este Dumnezeu cu adevărat, şi să nu 
acceptăm mărturia tuturor (omnibus testimonium) ci, mai 
degrabă, să ne întrebăm, dacă există deasupra Lui vreo altă 
fiinţă, care, de fapt, nu există, şi care nu a fost mărturisită de 
către nimeni. 

Căci niciunul, care a vorbit în mod deschis despre 
El , nu le-a dat lor această mărturie. Ci ei înşişi, printr-o 
jalnică reuşită, au transferat acestei fiinţe cele pe care ei le- 
au conceput, luând din parabolele Scripturii, tot ceea ce 
corespundea, în mod formal, cu opinia lor şi după aceea s-au 
arătat ca unii, care au creat un nou Dumnezeu, care nu a fost 
niciodată mai înainte şi nici după. 

Insă prin aceea, că ei au dorit să explice, în mod 
ambiguu, pasajele Scripturii {ambiguu, nu cu referire la alt 
Dumnezeu, ci cu privire la eliminarea adevăratului 
Dumnezeu), aceştia au creat un alt Dumnezeu, împletind, 
după cum am spus mai înainte, funii de nisip, şi creând o 
problemă mult mai importantă decât anterioara. 

Căci această probelmă nu se poate rezolva prin faptul 
de a aştepta o soluţie şi nici nu poate să se explice ceva 
ambiguu printr-o altă ambiguitate, dacă pentru ei 
ambiguitatea are sens, după cum nicio enigmă nu se înţelege 
prin una şi mai mare, ci lucrurile, în acest caz, îşi primesc 
rezolvarea lor, dacă sunt prezentate deschis, în mod logic, 
pertinent. 



356 Gr. l,p. 273. 

357 Adică nimeni din Părinţii Bisericii. 



200 



2. Căci aceşti eretici străduindu-se să explice pasaje 
din Scriptură şi parabole, au ajuns, mai degrabă, la o altă 
problemă necucernică, rezultând întrebarea: 

„Dacă poate exista alt Dumnezeu mai presus decât 
Dumnezeu, Care a fost Creatorul lumii?". 

Şi dacă ei nu şi-au dat un răspuns la această întrebare, 
pentru ce caută asemenea explicaţii [în Scriptură]? Insă ei 
anexează unei probleme importante una fără consecinţe, 
inoculând în speculaţiile lor o dificultate incapabilă de 
soluţionare. 

Căci dacă ei pot cunoaşte „însăşi cunoaşterea" (deşi 
nu învăţa una ca asta, pentru că Domnul, la 30 de ani, a 
primit botezul adevărului), atunci dispreţuiesc, prin multă 
ireverenţă, faptul că Dumnezeu, Care a fost Creatorul, a 
trimis pe Cel ce i-a mântuit pe oameni. 

Şi aceştia pot să ne considere capabili de a înţelege, 
măcar firea materiei, dacă ei nu cred că Dumnezeu, după 
voia Sa, în exercitarea propriei Sale voinţe şi puteri, a creat 
toate lucrurile (căci aceste lucruri care sunt acum nu au 
existat), în afară de faptul, când ei ar spune că ele au 
preexistat, confecţionând o mulţime de discursuri sterile. 

Căci şi-ar arăta cu totul infidelitatea, dacă nu ar crede 
în Cel care există cu adevărat şi ar cădea prin aceea, că ar 
crede în ceva care nu există. 

3. Fiindcă atunci când ne spun, că toate substanţele 
umede provin din lacrimile lui Ahamot şi toate substanţele 
lichide din zâmbetul ei, că toate substanţele solide vin din 
melancolia ei şi că toate substanţele mobile vin din spaima 
ei, şi că prin aceasta ei au o cunoaştere supremă, care îi face 
să fie superiori altora, cum să nu nu fim dezamăgiţi de astfel 
de lucruri, care sunt, pe drept, lucruri sfidătoare şi cu 
adevărat ridicole? 

Căci ei nu cred că Dumnezeu (ce este fiinţa, care are 
toată puterea şi bogăţia atotizvorâtoare) a creat materia, după 
cum nu cred nici că există o esenţă / fiinţă divină, spirituală, 
care poate desăvârşi [toate]. 

însă cred că Mama lor, care e femeie din femeie, după 
cum afirmă ei înşişi, a produs, prin pasiunile ei amintite mai 
sus, această uriaşă substanţă / materie, care a fost creată. 



201 



Dar tot ei ne-au informat că această substanţă / 
materie a creaţiei a fost modificată de către Creator, însă nu 
ne-au spus de unde a avut Mama lor (pe care ei o numesc 
Entimemă şi îndemn al eonilor, care mergeau în mod greşit) 
atât de multe lacrimi, sudoare, melancolie şi toate celelalte, 
care rămân pentru a crea [lumea]. 

4. Căci stă în puterea şi în voinţa Celui care este 
Dumnezeul tuturor să dea o substanţă / materie lucrurilor 
create şi acest lucru trebuie acceptat şi crezut. 

Şi, de asemenea, e un gând bun, ca să poţi zice cu 
credinţă acest lucru, adică: „lucrurile care sunt imposibile 
pentru oameni, sunt posibile pentru Dumnezeu" (Mt 19, 26). 

-J C Q 

Căci omul nu poate face ceva din nimic {de nihilo) , 
ci numai din ceva deja existent (sed de materia 
subjacenti) 359 , pe când Dumnezeu se arată aici cu mult 
superior omului, pentru că El însuşi cheamă întru existenţă 
substanţa / materia creaţiei Sale, care mai înainte nu 
existase. 

Dar când aceştia spun, că materia a fost produsă din 
entimemă / raţiunea unui eon, care mergea greşit / rău şi că 
eonul acesta a fost separat de entimemă / raţiunea ei 360 , care 
mai apoi, datorită sentimentelor şi pasiunilor ei, iarăşi s-a 
despărţit de ea, devenind materie, atunci acest lucru este, cu 
adevărat, de necrezut, nebunesc, absurd şi de neacceptat. 



358 Gr. l,p. 274. 

359 Ibidem. 

360 A lui Ahamot. 



202 



Capitolul al 11-lea 

Ereticii, prin neîncrederea lor în adevăr, au căzut în 
adâncul fără fund al erorii. Raţiunea pentru care cercetăm 
sistemele lor 

1. Aceştia nu cred că El, Care este Dumnezeu mai 
presus de toate, a creat prin Cuvântul Său, în propriul Său 
teritoriu şi după cum I-a plăcut, multitudinea şi varietatea a 
tot ce există, adică faptul că El este Creatorul tuturor 
lucrurilor, făcute cu mare înţelepciune şi cu nespusă putere 
atotstăpânitoare. 

Ci ei cred că îngerii sau vreo altă putere separată de 
Dumnezeu şi care L-a ignorat pe Acela a creat universul. Şi 
astfel, nearătând încredere în adevăr, ci desfătându-se în 
minciună, ei au pierdut Pâinea vieţii cea devărată (Panem 
vitae vere) 361 , căzând în golul şi abisul închipuirilor. 

Aceştia au ajuns asemenea câinelui lui Esop, care nu 
vroia pâine şi omului care încearcă să-şi prindă umbra, 
pierzând astfel hrana cea adevărată 362 . 

Şi acest lucru îl putem dovedi foarte uşor din 
cuvintele Domnului, pentru că El cunoaşte un singur Tată şi 
Creator al lumii şi al omului, după cum a fost vestit de Lege 
şi Proroci. 

El nu cunoaşte un altul, ci numai pe Unul, pe 
Dumnezeu cel peste toate. De aceea Hristos a învăţat că 
înfierea fiilor aparţine Tatălui şi că lor le va da viaţa veşnică, 
şi va da tuturor să fie întru El, pentru că toţi vor fi Drepţi. 



361 Gr. l,p. 275. 

362 Pierderea lui Hristos nu se face numai printr-un păcat, care ţine de moralitate, ci 
şi printr-un păcat sau, mai ales, pentru un păcat ca erezia, ca depărtarea de adevăr. 
Desfătarea în minciună sau rămânerea în înşelare înseamnă rămânerea în moarte. 
Pâinea vieţii este Hristos iar adevărul Lui, adevărul despre El este cel care ne 
mântuieşte. 

Observăm de aici că Sfântul Irineu punea un mare accent pe cunoaşterea lui Hristos, 
a adevărului Său, deci pe hristologie. Hristologia, vrea să ne amintească nouă Sfântul 
Irineu, celor din secolul al XXI-lea, nu începe odată cu întruparea Cuvântului, ci 
punctul de început al hristologiei se află în Treime sau, având atingere cu timpul, la 
începutul creaţiei, deoarece Cuvântul e Cel prin Care se crează lumea. 
Creatorul lumii e Hristos, de aceea e şi Mântuitorul ei. Acum începe hristologia. Şi 
hristologia are sens, numai dacă Hristos e Dumnezeu şi om, numai dacă Hristos e 
Creatorul şi Mântuitorul lumii. 



203 



2. însă cei de care am vorbit se bucură atunci când ne 
atacă şi, prin şicanele lor repetate, îşi arată adevăratul lor 
caracter în toate punctele în care ne stau împotrivă. 

Căci ei ne aduc înainte, ca să ni se împotrivească, o 
multitudine de parabole şi întrebări chiţibuşare, la care eu 
gândesc, că trebuie să le răspundem şi noi cu aceleaşi 
întrebări, cu referire la doctrinele lor, ca să se manifeste 
improbabilităţile lor dar, în acelaşi timp, să putem termina 
odată cu îndrăzneala lor. 

După ce vom face asta, eu am de gând să pun înaintea 
tuturor cuvintele Domnului, pentru ca nu numai să dăm de 
gol motivul pentru care suntem atacaţi, dar aceştia să nici nu 
poată da, în mod raţional, vreun contra-răspuns la 
întrebările pe care ni le-au pus şi să vadă, că întregul lor plan 
argumentativ a fost distrus. 

Şi astfel să se reîntoarcă la adevăr şi să se umilească 
pe ei înşişi, şi să înceteze a mai crede în fanteziile lor 
multiforme şi aşa să îl facă milostiv pe Dumnezeu faţă de ei, 
pentru blasfemiile pe care le-au grăit împotriva Lui şi să 
obţină astfel mântuirea. 

Sau, dacă ei rămân cu această învăţătură plină de 
slavă deşartă {vana gloria) 363 , pe care o au în mintea lor, 
atunci să îşi găsească un alt mod de argumentare prin care să 
se lupte cu noi. 



363 Gr. l,p. 275. 



204 



Capitolul al 12-lea 

Treizecimea ereticilor păcătuieşte atât prin cusururile 
pe care le are, cât şi prin multitudinea care o formează, 
înţelepciunea nu poate niciodată să producă ceva separat 
de soţul ei. Cuvântul şi Liniştea nu pot fi contemporani unul 
altuia 

1. în primul rând, noi remarcăm cu privire la 
Treizecimea lor, că e o întreagă cădere strălucitoare în ruină, 
atât prin cusururile / defectele pe care le are, cât şi prin 
excesul de divinităţi care o formează. 

Ei spun că aceasta 364 a fost indicată prin aceea, că 
Domnul a venit să se boteze la vârsta de treizeci de ani. Insă 
această aserţiune e o adevărată subminare a acestui 
argument. 

Defectele constau în cele care urmează: în primul 
rând, pentru că ei gândesc că întâiul Tată este unul dintre 
eoni. însă Tatăl tuturor trebuie să nu fie socotit alături de 
alte creaturi. Nu poate fi alături de creaturi, Cel care le-a 
creat. El este nenăscut, pe când ele au o naştere. 

El nu poate fi cuprins de nimeni, însă El cuprinde 
toate, pentru că El este de necuprins. El este fără chip, pe 
când acelea au o înfăţişare aparte. Pentru toate acestea El 
este superior celorlalte şi, de aceea, nu se cuvine să fie 
numărat cu ele. 

El, Care este impasibil şi mai presus de eroare / păcat 
este gândit un eon, Care e mânat de pasiune şi de păcat. Şi 
pentru că am arătat în cartea precedentă, că începând de la 
Adânc şi până la înţelepciune, ei vorbesc despre Treizecime, 
pe care ei o descriu ca pe un eon, care greşeşte şi m-am 
referit şi la numele acestor eoni; atunci, dacă nu îl recunosc 
pe El, după propriile lor păreri, din Treizecimea eonilor, nu 
mai rămâne decât un număr de 29 de divinităţi. 

2. Mai departe, în ceea ce priveşte prima producţie / 
emanaţie a Gândirii, pe care ei o numesc şi Tăcere, Minte 
sau Adevăr, din aceasta ies cei care păcătuiesc. 



364 Treizecimea. 



205 



însă nu se poate înţelege gândirea sau tăcerea cuiva ca 
fiind separată de sine sau ca ceva, care poate să depăşească 
propria persoană şi să aibă o formă proprie. 

Căci dacă ei spun, că Gândirea nu s-a separat de El 
atunci, pentru ce nu a continuat să fie împreună cu Primul 
Tată? 

De ce o gândesc pe ea împreună cu alţi eoni, adică cu 
cei care nu erau cu Tatăl, şi sunt neştiutori în ceea ce 
priveşte măreţia Tatălui? 

Căci dacă ea a fost unită [cu Tatăl] (să luăm şi asta în 
calcul), atunci e absolut necesar, ca din această unire şi 
conjuncţie inseparabilă, care făcea din ei o singură fiinţă, să 
se fi produs o inseparabilă şi unită cu ele producere, în aşa 
fel încât să nu fie cineva neasemenea cu El şi, din acest 
motiv, să se separe de El. 

Şi dacă acest lucru e adevărat, atunci Adâncul şi 
Tăcerea, sau Mintea şi Adevărul sunt una şi aceeaşi fiinţă, 
fără despărţire şi existând într-o unire simultană (mutually 
together). 

Şi, după cum nu se poate concepe să existe unul fără 
altul, după cum apa nu se poate concepe fără lichiditate sau 
focul fără căldură, or stânca fără tărie (pentru că toate sunt 
una în alta şi nu se pot separa una de alta, pentru că ele 
coexistă), tot aşa trebuia să fie unit şi Adâncul cu Gândirea, 
cât şi Mintea cu Adevărul. 

Cuvântul şi Viaţa au fost însă daţi afară din unirea 
acelora, cu care se cuvenea să fie uniţi şi să constituie o 
singură fiinţă. 

Căci, în acord cu raţiunea noastră, şi Omul, cât şi 
Biserica trebuie să rămână şi ei în unire cu eonii produşi, 
pentru că ei se cuvine să fie în unire şi să coexiste 
întotdeauna, fiind mereu unul cu altul. 

Insă există un lucru indispensabil în opinia lor, acela 
ca o femeie eon să existe împreună cu un singur bărbat, 
pentru ca ea să fie capabilă, aşa după cum se spune, de a-şi 
declanşa iubirea. 

3. Existând aceste lucruri şi astfel de opinii fiind 
proclamate de către ei, aceştia se hazardează, fără a roşi, şi 
învaţă despre un eon mai tânăr al Duodecadei, pe care îl 
numesc înţelepciunea, care, despărţindu-se de unirea cu 



206 



soţul ei, numit de ei Desăvârşitul, a început să fie pasional şi 
în această separaţie [de el], fără aportul său, a dat naştere 
unei creaturi, pe care ei o numesc: „o femeie dintr-o 
femeie" 365 . 

Şi, pe cât se reped ei să afirme acest lucru, cu multă 
frenezie, pe atât apar de repede şi cele două mari opinii 
opuse acestei afirmaţii. Căci dacă Adâncul este dintotdeauna 
cu Gândirea, Mintea cu Adevărul, Cuvântul cu Viaţa, şi 
celelalte la rândul lor, la fel, cum poate atunci înţelepciunea, 
fără să se unească cu soţul ei, să sufere sau să genereze 
ceva? 

Iar dacă ea a devenit pasională fiind despărţită de el, 
atunci trebuie ca şi ceilalţi, care sunt uniţi cu cineva, să se 
poată despărţi şi ei de soţii lor - un lucru însă imposibil, 
după cum am mai spus. 

Şi, de asemenea nu se poate ca înţelepciunea să aibă o 
pasiune, despărţită fiind de Cel Desăvârşit. Şi dacă se poate, 
atunci întregul lor sistem de gândire este dat peste cap. 

Pentru că ei consideră întreaga substanţă materială ca 
fiind urmarea unei tragedii, adică a acelei pasiuni 
experimentate [de către înţelepciune], pe când aceasta era 
despărţită de soţul ei. 

4. Astfel vorbesc ei, în mod neruşinat, aducând motive 
pentru a fi distruse imaginaţiile lor deşarte, întrucât celelalte 
uniri devin separări de la un cap la altul şi, după cum am 
mai spus, ei se sprijină pe lucruri, care sunt imposibile. 



365 Mitul femeii pline de dorinţă, care naşte fără vreun bărbat s-a perpetuat peste 

veacuri. Femeia care naşte numai femei e dorinţa din adâncul acelora, care sunt 

lesbiene. 

Lesbianca urăşte bărbatul tocmai pentru că vrea să existe numai femei. Ea nu îl urăşte 

pe bărbat pentru că e bărbat, adică pentru tot ce înseamnă a fi un bărbat, ci numai 

pentru că are sex bărbătesc. 

Dacă se poate amputa sexul bărbatului, atunci acel bărbat poate deveni o femeie. 

„Răul" bărbatului este sexul lui sau tocmai asta este diabolizat: ceea ce nu poţi avea 

prin naştere şi pe care societatea nu ţi-1 poate da, decât după o caricaturizare 

monstruoasă (operaţia chirurgicală) a fiinţei tale. 

Prăpastia dintre cele două sexe a devenit în postmodernitate o cutumă socială. 

Femeia îşi revendică autonomia radicală, ba, mai mult, centralitatea în societate. 

Deşi nu are nimic de înlocuit, ea se luptă pentru autonomie deplină. însă această 

afirmare nestăpânită a femeii nu face decât să îi submineze şi mai mult persoana şi să 

o însingureze. 



207 



Căci cum pot separa pe întâiul Tată de Gândire ori pe 
Minte de Adevăr ori Cuvântul de Viaţă sau pe celelalte 
unele de altele? 

Şi cum pot uni pe cei care stau în unitate şi sunt, de 
fapt, cu toţii, deopotrivă, ca unul, dacă, într-adevăr, unirile 
din Plenitudine nu produc unitatea şi sunt separate unele de 
altele? 

Şi cum pot ajunge la gradul de a deveni pasionali şi să 
producă o lucrare de generare fără să fie uniţi cu un altul, 
adică găinile să nu aibă nicio împreunare cu cocoşii? 

5. Căci primul şi primul-născut al Ogdoadei va fi 
spulberat, pentru că ei admit că Adâncul şi Gândirea, Mintea 
şi Adevărul, Cuvântul şi Viaţa, Omul şi Biserica sunt moduri 
de existenţă individuală din interiorul Plenitudinii. 

Insă este imposibil ca tăcerea să poată exista fără 
cuvânt 366 sau ca Cuvântul să Se poată manifesta pe Sine în 
prezenţa Tăcerii. 

Şi acestea toate se distrug reciproc una pe alta, aidoma 
luminii şi întunericului, care nu pot exista, deodată, în 
acelaşi loc. Căci dacă lumina este cea care domină, atunci nu 
există întuneric iar dacă există întuneric, atunci nu poate 
exista lumină, pentru că atunci când apare lumina, 
întunericul este pus pe fugă. 

La fel este şi în cazul Tăcerii. Când există Tăcerea nu 
poate exista Cuvântul. Şi unde există Cuvântul, nu poate 
exista nicidecum Tăcerea. 

Dar dacă ei spun că Cuvântul are existenţă numai 
când există o exprimare, şi la fel şi Tăcerea, atunci nu fac 
nimic altceva decât să desfiinţeze Cuvântul 367 . 



366 Logos. 

367 Această idee este un argument extraordinar în ceea ce priveşte prezentarea 
dogmei Sfintei Treimi. Cuvântul Tatălui, chiar şi atunci când nu se exprimă, nu 
trebuie să ne ducă la gândul, că El nu există. 

Dacă Cuvântul e cuvânt numai când vorbeşte, atunci El nu e o personă reală, ci o 

aparenţă. Aparenţa există atât timp cât ţine fenomenul, care a produs-o. Dar Cuvântul 

este o persoană, care vorbeşte şi când tace sau chiar dacă tace, El nu se desfiinţează. 

Cuvântul e la Tatăl, e deofiinţă cu Tatăl şi pentru că nu se separă de Tatăl, El este 

mereu Cel prin Care Tatăl vorbeşte şi Cel care vorbeşte despre Tatăl. 

Trebuie să reţinem această idee ireniană: Cuvântul este o persoană şi când nu 

vorbeşte. Dacă tace nu înseamnă că nu mai este o persoană. 

Fiul ne-a şoptit mereu despre Sine în Vechiul Testament, ne-a pregătit pentru 

întâlnirea cu El. Acum, El ne şopteşte în Sfântul Duh, cele pe care le vom gusta 

dincolo în mod deplin. 



208 



Dar că el nu e numai o realitate concepută în minte, 
aceasta o arată ordinea în care se produc eonii. 

6. Atunci ei nu declară că prima şi principala Ogdoadă 
consistă din Cuvânt şi Tăcere, căci prin această lege a 
necesarului , Tăcerea şi Cuvântul se exclud reciproc. 

Astfel prima Ogdoadă se anihilează de la sine. Iar 
dacă ei descriu conjuncţiile dintre eoni ca o unitate, atunci 
întregul argument se descompune de la sine. 

Căci dacă ei au fost uniţi, atunci cum poate 
înţelepciunea să genereze un lucru defect, fără să se unească 
cu soţul ei? Iar, pe de altă parte, dacă ei spun că astfel 
rezultă fiecare eon, care are o fire proprie, atunci cum pot 
Tăcerea şi Cuvântul să se manifeste în acelaşi loc? Căci mă 
voi referi mai departe la defect. 

7. Şi iarăşi, Treizecimea lor se distruge prin mulţimea 
celor care o cuprind 369 , după cum vom arăta. Căci ei ni-1 
arată pe Margine (căruia ei îi zic în multe feluri, după cum 
am spus în cartea anterioară), care a fost produs de Unul- 
Născut, la fel ca şi ceilalaţi eoni. 

Unii însă spun că acest Margine a fost produs de 
Unul-Născut, pe când alţii afirmă că el este zămislit de 
întâiul Tată şi e însăşi chipul său. 

Mai departe aceştia spun că a fost zămislit cineva din 
Unul-Născut, adică din Hristos şi din Sfântul Duh. însă pe 
acesta nu îl recunosc în numărul Plenitudinii, nici nu-1 
consideră un Mântuitor, însă îl declară a fi Totul, Toate 
lucrurile. 

însă în această situaţie este evident chiar şi pentru un 
orb, că nu numai treizeci [de divinităţi] au fost produse, 
după cum vor ei să spună, ci mai multe, adică încă patru. 

Căci ei recunosc că întâiul tată e în Plenitudine, dar şi 
cei care au fost produşi prin succesiune. însă cum pot exista 
şi aceştia în Plenitudine, dacă ei nu au fost produşi la fel ca 
şi primii? 



Fiul e Cel care vorbeşte lumii şi prin Care toate S-au făcut. Prin Fiul şi prin Duhul 
lumea a fost creată de Tatăl, şi lumea e plină de raţiune şi de har, pentru ca niciodată 
să nu despărţim adevărul de sfinţenie. 

368 Teoria eretică este condiţionată de lucruri necesare, însă aceste lucruri întâmpină 
tot felul de împotriviri, atunci când se judecă asupra întregului sistem. Punctele cheie 
sunt subminate de logică şi de bunul simţ. 
Literal: prin exces. 



209 



Pentru ce raţiune pot ei să afirme, că nu recunosc 
printre eoni pe Hristos, despre care ei spun că are acceeaşi 
voinţă cu Tatăl sau pe cei produşi de Unul-Născut, sau de 
Sfântul Duh, sau de Margine, când ei numesc pe aceştia 
Mântuitor, deşi nu este Mântuitorul, care ajută pe Mama lor 
şi dă o formă celor create? 

Dacă este aşa şi dacă cel de al doilea a fost mai slab 
decât creatorul lumii şi, prin urmare, nedemn de a fi un eon 
sau de a fi numărat între eoni, atunci ei nu sunt mai mari 
decât acesta? 

Şi atunci, cum poate fi acela, unul slab, dacă ei 
afirmă, că el a rectificat lucrarea celorlalţi? Prin aceasta, se 
vede iarăşi că ei nu pot stabili drept superioară prima 
Tetradă, pentru că şi aceasta a frost creată la rândul ei. 

însă ei o aminteesc între cele de sus. Cea de a doua 
fiinţă 370 se cuvenea să fie numărată în Plenitudine, căci fără 
ea ceilalţi eoni sunt privaţi de statutul lor, adică de acela de a 
fi în Tetradă. 

8. De aceea, Treizecimea lor se dovedeşte a fi fără 
valoare, după cum am arătat, atât din cauza faptului că 
admite în cadrul ei defectul / corupţia / păcatul, dar şi din 
cauza excesului [de divinităţi], care o constituie. 

Căci, la urma urmei, un asemenea număr [de 
divinităţi], fie din cauza numărului sau a defectelor pe care 
le au, cum nu va da un număr atât de imens şi cu atât mai 
mult această mare diversitate a lucrurilor? 

Şi, de aceea, ceea ce spun ei despre Ogdoadă şi 
Duodecadă nu e nimic altceva decât o poveste, care nu se 
poate susţine. De altfel întregul lor sistem se prăbuşeşete, 
dacă fundamntul ei este distrus şi se dizolvă în Adânc, adică 
în ceea ce nu există. 

Trebuie să caute, aşadar, o altă explicaţie la faptul, de 
ce Domnul a venit să se boteze la 30 de ani şi altfel să îşi 
explice numărul de 12 Apostoli. 

Şi altfel să privească şi pe cea cu scurgerea de sânge şi 
toate celelalte puncte, pe care ei s-au muncit, în mod 
nebuneşte, ca să le explice în mod greşit. 



370 Fiinţa care a rectificat lumea creată sau planul a ceea ce trebuia creat. 



210 



Capitolul al 13-lea 



Prima structură [divină] susţinută de eretici este de 
asemenea injustifwabilă 



1. în cele ce urmează voi arăta, că acea primă 
structură produsă, concepută de către ei, trebuie să fie 
respinsă. 

Căci aceştia spun că Mintea şi Adevărul au fost 
produşi de Adâncul şi de Gândirea ei. Lucru acesta s-a 
dovedit a fi o contradicţie, pentru că Mintea este cea mai 
mare şi mai înaltă şi de aceea trebuie înţeleasă ca sursa sau 
principiul tuturor celorlalte. 

Gândirea iese din Minte şi acesta este modul fiecărei 
persoane de a se emoţiona. Insă aici nu se poate petrece 
acest lucru, fiincă Mintea a fost produsă de Adânc şi de 
Gândire. 

Ar fi fost mai aproape de adevăr, măcar de ar fi spus 
că Gândirea este o fiică a întâiului Tată şi a Minţii. Dar 
pentru că Gândirea nu este o fiică a Minţii, aceştia adaugă, 
că Mintea a devenit tatăl Gândirii. 

însă cum poate Mintea să fie produsă de întâiul Tată, 
când el deţine conducerea şi primul loc, acest ascuns şi 
nevăzut plan al Său? 

Prin aceast plan însă este produsă atât Gândirea, cât şi 
Entimemele şi celelalte lucruri [ale Plenitudinii], care sunt 
simple sinonime ale Minţii. 

Şi am spus deja, că aceste numiri sunt simple exerciţii 
de gândire, care reprezintă mari valori pentru unii oameni. 
Noi înţelegem mulţimea termenilor ca fiind proprie modului 
lor de a raţiona, însă nu dăm o semnificaţie fundamental 
nouă fiecărui termen în parte. 

Iar mulţimea de înşiruiri a acestora se restrânge la un 
număr anumit de termeni, fapt pentru care rămânem cu 
acelaşi lucru de la început, deşi se creează mereu alte nume, 
care conduc şi se manifestă după cum vor. Căci şi fără 
acestea, ne puteam mulţumi numai cu ceea ce s-a menţionat 
prima dată. 



211 



2. Astfel, primul exerciţiu de gândire care a creeat 
ceva, se referă la Gândire. Continuând, el a căpătat şi mai 
multă putere şi a luat în posesie întregul suflet, adică ceea ce 
ei numesc Entimemă. 

Această Entimemă şi-a manifestat puterea şi a produs 
Senzaţia. Această Senzaţie s-a dezvoltat şi a devenit Idee. 
Aceasta, la rândul ei, s-a dezvoltat foarte mult, şi a devenit 
Putere de Gândire / Judecată. 

Această putere de judecată a rămas în minte şi a 
devenit cea mai proprie denumire a Cuvântului, adică 
Raţiune. 

Prin această Raţiune vorbeşte Cuvântul. Insă toate 
exerciţiile de gândire menţionate sunt, în mod fundamental, 
unul şi acelaşi lucru, pentru că îşi au originea în Minte şi ele 
poartă diferite numiri, după modul cum se dezvoltă. 

După cum trupul omului, într-o anumită parte a vieţii 
este tânăr, adică în prima parte a vieţii lui şi, mai târziu, e 
bătrân, el a primit denumirea în funcţie de vârsta pe care o 
are, însă nu pentru vreo schimbare a firii sale sau pentru că 
şi-a schimbat, în mod real, trupul. 

Aceasta se spune printr-un exerciţiu / raţionament al 
minţii. Căci atunci când cineva contemplă, el gândeşte ceva. 
Şi când gândeşte, el înţelege ceva referitor la acel lucru 
contemplat mental. 

Şi dacă cunoaşte ceva despre el, atunci el cugetă. Şi 
dacă cugetă, atunci face acest lucru ajutându-se de mintea pe 
care o are. Şi ceea ce gândeşte, aceea şi vorbeşte. 

Dar, după cum am spus deja, Mintea este cea care 
guvernează toate procesele mentale. Insă Dumnezeu este 
nevăzut şi nu poate fi discutat pe baza raţionamentelor 

iti "^77 

minţii , pentru că acestea sunt cele care au strălucit de 
la El şi El însuşi nu este departe de niciuna dintre ele . 



371 Raţionamentele nu pot înlocui Revelaţia sau nu pot ajunge să combată Revelaţia. 
Acest lucru e spus de un Părinte al Apusului, al acelui Apus, care a raţionalizat pe 
Dumnezeu, Cel care este mai presus de raţiune. Au transformat pe Dumnezeu într-un 
obiect al gândirii, L-au îngustat, atâta timp cât au negat pe Dumnezeul Revelaţiei, pe 
Dumnezeul cel mai presus de toate. Când nu mai ai o relaţie vie, de adorare a lui 
Dumnezeu, te distanţezi de El şi cazi într-o filosofie religioasă sterilă, de care istoria 
este plină. 

372 Lucrurile din lume. 

373 Lumea şi toate cele din lume apar, strălucesc în existenţă prin voinţa Sa. însă cele 
pe care El le-a făcut, le are mereu cu Sine. El nu Se desparte de ele. Sfântul Irineu 



212 



3. Aceste lucruri pot fi spuse cu evlavie despre ceea ce 
este un lucru bun al oamenilor, anume că ei sunt compuşi 
după natura lor, şi consistă din trup şi suflet 374 . 

Insă cei care afirmă că Gândirea a ieşit din Dumnezeu 
şi Mintea din Gândire şi, prin succesiune, că Cuvântul a 
reieşit din acestea, se arată, mai întâi de toate, ca unii care 
trebuie învinuiţi pentru aceea, că nu folosesc, la propriu, 
aceste produceri. 

îl al doilea rând, pentru aceea că descriu iubirea şi 
patimile şi tendinţele firii umane, pentru a arăta că 
Dumnezeu este un ignorant. 

Prin modul lor de a vorbi, ei aplică Tatălui tuturor 
toate lucrurile omeneşti, despre Care tot ei spun, că nu poate 
fi cunoscut de către nimeni. 

Şi, prin faptul, că Ii refuză Acestuia crearea lumii, ei 
luptă prin aceasta împotriva puterii Sale, şi Ii atribuie 

n ne 

totodată iubiri şi patimi omeneşti . 



punctează faptul, că providenţa dumnezeiască nu e o imagine teologică evanescentă, 

ci o reală, constantă purtare de grijă, o reală şi constantă prezenţă în lume a lui 

Dumnezeu. Dumnezeu este prin harul Său alături de fiecare lucru creat. 

Aceasta pune într-o lumină divină lumea, pentru că vom privi de aici încolo, fiecare 

animal şi plantă, chiar şi pe cele de care ne temem şi care nu ne plac, ca lucruri, 

creaţii ale lui Dumnezeu. Vom învăţa să iubim şi să le înţelgem pe cele pe care nu le 

iubim şi le înţelegem acum. 

Şi dacă vom vrea să înţelegem rostul fiecărui lucru, fiecărei întâmplări, fiecărei 

prezenţe umane, animale sau a fiecărei pietre, vom găsi că raţiunea lor este una 

imensă, că rostul lor, a fiecărei existenţe în parte, este unul dumnezeiesc. Multa 

cunoaştere, cunoaşterea smerită, nefalsificată, ştiinţa autentică este cea care ne duce 

să observăm planul lui Dumnezeu. 

Ştiinţa duhovnicească şi ştiinţa experimentală converg, dacă Dumnezeu e ţinta şi 

călăuza noastră în acelaşi timp. Nu poţi să te afunzi în neştiinţă, dacă cauţi adevărul 

cu smerenie. Ci smerenia şi dragostea de Dumnezeu scot în calea ta bogăţiile imense 

ale lui Dumnezeu, dacă te dedici anlizei atente a lucrurilor. 

Analizând lumea, istoria, lucrurile descoperi, de fapt, raţiunile diverse dar unitare ale 

lui Dumnezeu, descoperi planul lui Dumnezeu cu lumea şi cu omul. Cercetând 

ştiinţific lumea descoperi că Dumnezeul revelaţiei este Dumnezeul, Care a creat 

lumea pe care tu o cercetezi şi că a creat-o nespus de frumoasă şi cu abise nebănuite 

de înţelegere şi de cunoaştere. 

374 Antropologia ireniană este una perfect ortodoxă, e clasică. Omul e o fiinţă 
compusă, formată din trup şi suflet şi acest lucru nu e unul rău, ci unul bun. 
Constituţia omului e un bun dar al lui Dumnezeu. 

375 Zeităţile păgâne, cât şi divinităţile ereticilor proveniţi dintre creştini au ceva în 
comun: sunt reprezentări clare ale omului căzut. Zeii arată precum oamenii care i-au 
creeat. Dacă vrem să cunoaştem stadiul de decadenţă al acelor oameni trebuie să 
observăm imoralitatea de care dă dovadă zeii lor. 

Zeii sunt nişte fotografii concrete a ceea ce făceau adoratorii şi creatorii lor în acelaşi 
timp. Pentru mine Istoria credinţelor religioase este o panoplie a decadenţei umane, 
a umanităţii fără Dumnezeul cel adevărat. Este expresia umanităţii decăzute pe 



213 



Căci dacă vor cunoaşte Scripturile şi vor gândi 
adevărul, aceştia vor înţelege mai presus de orice îndoială că 
Dumnezeu nu este ca omul. 

Şi vor înţelege şi faptul că gândurile Sale nu sunt ca 
gândurile omului. Pentru că Tatăl tuturor este departe de 
orice iubire şi patimă existentă la oameni. 

El este o Fiinţă simplă, necompusă, fără membre 
diverse, întru totul desăvârşită şi egală cu Sine, pentru că El 
este mai presus de orice înţelegere, mai presus de orice duh, 
de orice gândire, de orice inteligenţă, de orice raţiune, de 
orice lucru auzit, de orice lucru văzut şi de orice lumină şi că 
El este izvorul tuturor lucrurilor bune 376 ; căci acestea sunt 
cele pe care un om credincios şi plin de evlavie le va spune 
despre Dumnezeu. 

4. El este deasupra tuturor acestor proprietăţi şi este 
indescriptibil . Căci El poate fi numit foarte bine şi într-un 
mod propriu, înţelegerea, care cuprinde toate lucrurile, dar 
El nu seamănă în niciun fel cu înţelegerea omenească. 

Şi de asemenea poate fi numit, într-un mod propriu, 
prin cuvântul Lumină, dar El nu este ca lumina pe care noi o 
cunoaştem. 

Şi, în acest fel, El poate fi denumit în diferite moduri, 
căci Tatăl tuturor nu este asemenea cu slăbiciunea umană. El 
este chemat prin toate acele numiri, pe care le rostim cu 
iubire faţă de El . 



diferite trepte, care păstrează încă mireasma adevărului, dar nu o mai poate concepe 
deplin. 

376 Aici găsim o înşiruire exemplară a atributelor divine. Dumnezeu este mai presus 
de orice înţelegem şi ştim noi şi mai presus de orice gândire şi înţelegere, de orice fel 
ar fi ea. 

377 Atributele lui Dumnezeu trebuie şi ele depăşite când ne gândim la EL. El este mai 
presu de orice se poate spune despre El. 

378 Dumnezeu este exprimat prin orice nume pe care i-L spunem din iubire. îl 
indicăm prin orice nume pe care îl alegem, dacă prin acela ne exprimăm dragostea 
faţă de El. Numirea Lui este plină de dragoste. Ea trebuie să exprime dragostea 
noastră. 

Tocmai de aceea fiecare îi spune lui Dumnezeu într-un anume fel, după cum simte 
cu inima lui. Folosim adesea în rugăciunile noastre termeni preferaţi, numiri pe care 
le preferăm lui Dumnezeu. Folosim adesea pe cele care considerăm că exprimă mai 
bine dragostea, sensibilitatea noastră adâncă faţă de Dumnezeu. 
Dumnezeu e Cel spre care iubirea noastră vorbeşte prin rugăciune. Rugăciunea este 
din acest motiv o reală declaraţie de iubire, o încordată declamare a iubirii noastre 
pentru El. Ştim că El nu ne va da afară, dacă îl numim după cum ne indică inima. 



214 



însă, măreţia Sa transcende orice numire pe care noi I- 
o dedicăm. Căci, dacă în cazul oamenilor, înţelegerea nu 
parvine din naşterea lor şi nici inteligenţa, care produce 
lucruri, nu este separată de viaţa omului, după cum nici 
gesturile şi manifestările noastre nu apar de la sine, cu atât 
mai mult mintea lui Dumnezeu, care înţelege toate, nu va fi 
niciodată separată de Sine şi nu poate să producă ceva 
diferit, ca fiinţă, de El. 

5. Căci dacă El creează inteligenţa, atunci El, Care a 
creat-o, o va şi înţelege, ca să vorbim în acord cu modul 
fiinţelor corporale şi compuse. 

Căci dacă nu este aşa, atunci Dumnezeu dă inteligenţa 
altcuiva separat de El şi atunci inteligenţa este ceva separat 
de Sine. 

Insă dacă ei spun că inteligenţa a reieşit din 
inteligenţă, atrunci ei o separă de inteligenţa lui Dumnezeu 
şi o divide în mai multe părţi. Şi atunci, care este destinaţia 
ei? Din ce motiv s-a separat de El? 

Căci, dacă a fost trimisă în alt loc, atunci s-a trecut 
dintr-o stare necesară în alta. Atunci, pentru ce a existat mai 
înainte în inteligenţa lui Dumnezeu, din care ei spun că a 
ieşiţi Şi cum ar arăta această vastă suprafaţă, care a fost 

Sau, mai degrabă, chiar cum simte inima să-L numim, aşa ne cere şi El să-L numim. 

Dumnezeu este Prietenul nostru cel mai intim, El este Cel care ne iubeşte, cum noi 

nu vom putea înţelege vreodată deplin. 

Şi dacă avem îndrăzneală la oameni, adică în faţa celor pe care îi iubim şi le spunem, 

cu multă dorinţă, cu multă încredere, iubirea noastră, cum nu am spune, cu şi mai 

mult dor, cu şi mai multă încredere, iubirea noastră cu Dumnezeu? 

El nu ne invită numai să-L iubim, ci El ne arată că nu putem iubi pe altcineva mai 

mult decât pe El, pentru că El este singurul vrednic de iubit, pentru că ne iubeşte 

oricum am fi noi şi oricine am fi noi. Iubirea Lui nu ne solicită de lângă noi, ci ea 

există în noi şi este în noi ca lucrul cel mai deplin al nostru. 

De ea suntem conştienţi dacă II iubim pe Dumnezeu. Iubirea Lui este vărsată în noi 

deplin, pentru că El este în noi. Credinciosul ortodox nu-şi pune problema să-L caute 

pe Dumnezeu undeva, pentru că el îl descoperă pe Dumnezeu în el. 

Când eram mai tânăr, spuneam celor de aproape ai mei, că nu vreau să mă duc să 

vizitez mănăstiri şi locuri sfinte ca să-L cunosc mai bine pe Hristos, pentru că El este 

în mine şi nu trebuie să fac nimic altceva decât să-L iubesc. 

Acum cred, că dacă aş merge în pelerinaje, nu m-aş întâlni în locurile sfinte pe care 

le-aş vedea, decât cu acelaşi Hristos, cu Hristos din inima mea, pe Care L-aş simţi 

într-un mod particular, potrivit locului şi modului în care sunt capabil să-L sesizez. 

Sesizarea interioară a lui Hristos trebuie să fie împreună cu simţirea diversă a lui 

Hristos, în diverse locuri şi în diverşi Sfinţi şi oameni duhovniceşti. Dar orice am 

spune noi despre Dumnezeu, spunem în termeni umani, improprii Lui. Ne exprimăm 

iubirea în termeni personali, dar cu conştiinţa că El nu poate fi cuprins în nicio 

definiţie şi în niciun nume pe care i-L atribuim. 



215 



capabilă să primească şi să conţină inteligenţa lui 
Dumnezeu?! 

Dacă ei spun că această emisie a fost asemenea razei 
care purcede din soare, atunci în aerul de dedesubt a primit 
raza, pentru prima dată, existenţă. 

Şi printr-un astfel de raţionament, ei indică că a 
existat mai înainte ceva, în care s-a trimis inteligenţa lui 
Dumnezeu, adică ceva capabil să conţină ceva anterior sieşi. 

Urmând acestora, noi ar trebui să susţinem, că dacă 
privim soarele, care, deşi este mai mic decât toate lucrurile, 
îşi trimite razele la mare distanţă, noi vedem ceva aidoma 
întâiului Tată, care îşi trimite departe razele sale sau la o 
anumită distanţă. Or îşi trimite Dumnezeu, la fel, razele 
Sale? 

6. Şi iarăşi, dacă ei afirmă că inteligenţa nu a fost 
trimisă departe de Tatăl, ci în Tatăl, atunci devine superfluu 
să spunem, că ea a fost trimisă tuturor. Căci cum ar fi putut 
fi trimisă, dacă ea este continuu în Tatăl? 

Fiindcă o emisie se manifestă prin aceea că este 
emisă, de cel care o emite. In al doilea rând, această 
inteligenţă care a fost trimisă, ca Cuvântul care răsare din El, 
însă rămâne în Tatăl, va emite mai târziu din Cuvânt. 

Atunci ei nu pot fi unii care II ignoră pe Tatăl, atâta 
timp cât sunt în El. Nici fiind cu toţii egali şi în jurul Tatălui, 
nu-L pot cunoaşte pe El mai puţin decât pe alţii, ca să 
vorbim în conformitate cu emisiile la care ei fac referire. 

Căci fiecare dintre ei trebuie, în măsură egală, să 
continue a fi impasibili, dacă există cu toţii în sânul Tatălui 
şi niciunul dintre ei nu poate cădea într-o stare de 
degenerescentă sau degradare. 

Şi cum Tatăl nu este degenerat, (în afară de cazul când 
cel mai mare este conţinut de cei mai mici şi devine, şi el, 
mai mic sau când Tatăl este o sferă sau un pătrat sau 
produce pe ceilalţi eoni sub forma unor sfere), atunci fiecare 
dintre ei este împreună cu cel care este mai presus de ceilalţi 
în măreţie şi înconjoară pe cei care sunt mai mici decât ei. 

Astfel, cei mai mici sunt ultimii, având pe acesta în 
centru, şi astfel ei sunt separaţi de Tatăl, cel care a fost 
ignorat de întâiul Tată. 



216 



Dacă susţin această ipoteză cu întâiul Tată, atunci ei 
se dezic de cea referitoare la Adânc, care ar avea o formă şi 
un spaţiu anume, căci El 379 îi cuprinde pe amândoi, după 
cum îi cuprinde pe toţi. 

Căci altfel ar trebui să fie, în mod necesar, ceva în 
afara Lui, care să-L cuprindă. Şi nu este deloc uşor, ca să 
vorbim despre cei care conţin şi despre cei care sunt 
conţinuţi, atâta timp cât numărul lor este infinit iar toţi eonii 
par, în mod foarte vident, că sunt incluşi unii în trupurile 
celorlalţi. 

7. De aceea, ei trebuie să spună sau că El este nimic 
altceva decât un gol fără fund sau că întregul univers este în 
El şi, în acest caz, că toţi sunt părtaşi cu Tatăl. 

Şi chiar dacă unul formează cercuri în apă sau e 
rotund sau are forma unui pătrat, toţi, în mod egal, au parte 
de apă. La fel şi cu cei care sunt în aer, trebuie să aibă în 
mod necesar parte de aer, ca şi toţi cei care s-au format din 
lumină, să aibă parte de lumină. 

Astfel trebuie ca toţi cei care sunt în El să aibă, în 
mod egal, parte de Tatăl, în acest caz neştiinţa neavând 
niciun loc în ei. 

Atunci, care este acea parte a Tatălui avută la plinirea 
lumii? Dacă, într-adevăr, El a plinit toate lucrurile, atunci nu 
poate exista ignoranţă între aceştia. In acest fel supoziţiile 
lor s-au dovedit fără nicio bază reală iar, la fel, producerea 
materiei şi a întregii lumi, atâta timp cât ei derivă substanţa 
lumii din pasiune şi ignoranţă. 

Căci dacă ei recunosc că El este o inexistenţă, atunci 
cad în cea mai mare blasfemie, fiindcă neagă firea Sa 
dumnezeiască. Şi cum poate fi El o fiinţă spirituală, când nu 
poate plini / desăvârşi acele lucruri, care sunt făcute în El? 

8. Astfel, acele remarci făcute cu referire la emisiile 
inteligente sunt în opziţie cu cele pe care le propagă şcoala 
lui Vasilide, şi în opoziţie considerabilă faţă de ceea ce spun 
ceilalţi gnostici, adică împreună cu cei care (valentinienii) au 
adoptat ideea emisiilor, şi pe care le-am respins în prima 
carte. 



379 Tatăl. 



217 



însă acum am să arăt, într-un mod simplu, că prima 
producţie a Minţii, a inteligenţei de care ei vorbesc, este o 
opinie imposibilă şi de nesusţinut. 

Şi, pentru aceasta, să arătăm mai întâi cum stau 
lucrurile cu restul eonilor. Ei spun că Cuvântul şi Viaţa au 
izvorât Mintea, pe cea care pune în lucru cele ale 
Plentidunii. 

De aceea concep ca emisie a Cuvântului, un cuvânt în 
analogie cu cel uman şi pe acesta îl pun, în mod necugetat, 
în legătură cu Dumnezeu. Dar prin aceasta ei descoperă ceva 
minunat în aserţiunea lor, aceea că Cuvântul a fost produs de 
către Minte. 

Oricui îi este clar că această percepţie este foarte 
logică, atunci când vorbim despre oameni. Dar în Cel care 
este Dumnezeu, Cel peste toate, deoarece El e Mintea 
tuturor şi Cuvântul tuturor, după cum am spus mai înainte, 
atunci în El nu este nimic mai vechi şi anterior Lui şi nici 
ceva diferit de altul, ci continuu conţine pe cei egali în mod 
desăvârşit şi asemenea, şi de aceeaşi fiinţă, după cum, nu de 
mult am precizat acest lucru. 

Chiar dacă el nu a greşit când a spus, că Dumnezeu 
este atoatevăzător şi atoateascultător (în sensul că El vede, 
şi de asemenea aude, şi pentru aceea aude, pentru că vede), 
cel care ar spune, că El este atoatecunoscător, atoatevorbitor, 
şi că El este înţelepcţiunea a toate, pentru că El are cuvânt, 
pentru că această Minte are Cuvântul Său, va avea nu numai 
o concepţie inadecvată despre Tatăl tuturor, dar se va 
depărta uluitor de mult de gândirea dreaptă despre El, mai 
mult decât cei care transferă generarea cuvântului omenesc 
la eternul Cuvânt al lui Dumnezeu, atribuind Aceluia un 
început şi, desigur, un mod de producere, aidoma cuvântului 
omenesc. 

Dar în ceea ce II priveşte pe Cuvântul lui Dumnezeu 
sau, mai degrabă, pe Dumnezeu însuşi, căci El este 
Cuvântul, Acesta Se deosebeşte de cuvântul omenesc, dacă 
El urmează acelaşi mod şi procese de generare? 

9. De asemenea ei au căzut în eroare şi în ceea ce 
priveşte Viaţa, prin aceea că ea a fost produsă în al şaselea 
rând, când ea se cuvenea să aibă prioritate în faţa tututor 



218 



celorlalţi, deoarece Dumnezeu este viaţă şi nestricăciune şi 
adevăr. 

Iar acestea şi alte însuşiri / atribute asemănătoare 
acestora nu au fost produse pe o scară graduală descendentă, 
ci ele sunt numirile acelor perfecţiuni, care există 
dintotdeauna în Dumnezeu, în aşa fel încât, într-un mod 
umbros / îndepărtat se poate vorbi şi asculta, într-un mod 
propriu oamenilor, cele despre Dumnezeu 380 . 

Când pronunţăm numele lui Dumnezeu, lui îi 
urmează, într-un mod propriu, şi altele, ca: cunoaştere, 
cuvânt, viaţă, nestricăciune, adevăr, înţelepciune, bunătate şi 
altele asemenea acestora. Şi nimeni nu poate spune că 
cunoaşterea este anterioară vieţii, pentru că cunoaşterea este 

TOI 

însăşi viaţa şi nici că viaţa este anterioară cunoaşterii, şi 
că Cel care este atoatecunoscător, adică Dumnezeu, a avut o 
perioadă în care a fost lipsit de viaţă. 

Căci ei afirmă că viaţa a fost, într-adevăr, mai întâi în 
Tatăl, dar a fost produsă în al şaselea rând, în sensul că 
Cuvântul putea exista, că El era cu mult mai înainte, şi 
potrivit acestui raţionament al lor, că El a reieşit în al 



380 însuşirile divine sunt dintotdeauna în Dumnezeu şi nu îl fac compus, cu alte 
cuvinte, pe Dumnezeu. Numai pentru scolastici, ideea de fiinţă pură sau simplă a lui 
Dumnezeu era „incomodată", într-un mod artificial, de ieşirile din Dumnezeu, de 
ceea ce iradiază din Dumnezeu, adică de atributele şi însuşirile Sale. 

Observăm foarte clar poziţia ecumenică adoptată de Sfântul Irineu în ceea ce priveşte 
fiinţa şi atributele divine. însuşirile lui Dumnezeu sunt proprii Lui şi ele sunt veşnice. 
Ele nu au apărut gradual şi descendent în acelaşi timp, ci ele sunt dintotdeauna în 
Dumnezeu. 

Chiar şi când nu exista creaţia, harul lui Dumnezeu, cel cu multe numiri, iradia din 
Dumnezeu, pentru că El e intrinsec, este propriu lui Dumnezeu. Ceea ce noi spunem 
despre Dumnezeu, intuirea însuşirilor Sale, primite prin Revelaţie, sunt exprimări 
umane. Adevărul lui Dumnezeu e mai presus decât tot ceea ce noi spunem despre El. 
însă, pentru că suntem oameni, avem nevoie de exprimări pe măsura înţelegerii 
noastre, dar care să ne ridice, în aceleşi timp, spre adevărata simţire şi experiere a lui 
Dumnezeu. 

381 Cunoaşterea apare în timpul vieţii, ţine de viaţa omului. Atâta timp cât viaţa este 
sursa mereu inepuizantă a cunoaşterii, viaţa este cunoaşterea, viaţa este cea care te 
învaţă ceea ce trebuie să ştii sau te convinge să ştii câteva lucruri esenţiale. 
Raţioanmentul Sfântului Irineu este impecabil. Dumnezeu, Care cunoaşte toate, Care 
a făcut şi a cunoscut mai dinainte tot ceea ce a făcut şi ce se va întâmpla în viaţă, nu 
putea să nu aibă viaţă. 

Dumnezeu nu poate exista fără viaţă sau nu poate exista un Dumnezeu fără 
consistenţă, fără viaţă proprie. Orice teologie, care neagă viaţa personală a lui 
Dumnezeu, este un vis inconsistent. Nu poţi să spui despre Dumnezeu că nu există 
dacă tu exişti. Dacă tu ai viaţă, Cel care te-a făcut pe tine are infinit mai multă viaţă 
şi e sursa atotdesăvârşită a vieţii. 



219 



patrulea rând şi de aceea Mintea a avut viaţă, şi că, deşi era 
înaintea Lui, el a fost cu Adâncul, căci pentru ei şi Adâncul 
avea viaţă. 

Atunci, gândim la fel şi Tăcerea şi, înaintea lor, pe 
întâiul Tată şi o desemnăm pe aceasta 382 ca fiind soţul ei, 
deşi ei nu unesc Viaţa cu un anumit număr. Şi nu întrece asta 
orice nebunie? 

10. Şi, iarăşi, pentru a doua producţie, care purcede 
din aceia 383 , adică despre Om şi Biserică, cât şi despre 

'2QA 

părinţii lor, după mărturisirea falsă a gnosticilor, aceia se 
luptă între ei, fiecare considerându-şi opinia mai bună, şi îi 
condamnă pe ceilalţi ca pe nişte hoţi periculoşi. 

Ei spun că este mai proprie teoria producţiei, adică 
adevărată, aceea că Cuvântul a fost produs de om şi nu 
omul de Cuvânt şi că aceasta este realitatea despre 
Dumnezeu, Cel care este peste toate / Atotţiitorul. 

Şi această părere este, după cum am spus mai înainte, 
în acord cu un mod propriu şi plauzibil al exprimării 
sentimentelor oemeneşti şi cu modul de formare a 
exerciţiilor mentale şi cu formarea intenţiilor, şi cu 
exprimarea cuvintelor, prin care au spus lucruri mincinoase 
despre Dumnezeu. 

Căci atunci, când ei descriu acele lucruri, care se 
petrec cu oamenii şi orice înţeleg ei prin propria lor 

TOC 

experienţă, atribuindu-le acelora raţiuni divine, ei se arată 
ca unii care sunt neştituori ai lui Dumnezeu, despre Care ei 
vorbesc. 

Căci mintea lor este condusă de patimi omeneşti, 
atunci când ei descriu originea şi producerea Cuvântului lui 
Dumnezeu în al cincilea rând, deşi ei spun că au o învăţătură 
tainică, inexprimabilă şi sublimă, pe care nu o mai cunoaşte 
nimeni alticneva decât ei înşişi. 

Şi când ei spun, referitor la cele spuse de Domnul: 
„Căutaţi şi veţi afla" (Mt. 7, 7), că acestea vorbesc despre 
modul în care Mintea şi Adevărul au fost produse de Adânc 
şi Tăcere, ei afirmă acest lucru, indiferent dacă Cuvântul şi 



382 Pe Tăcere. 

383 Din eonii menţionaţi puţin mai sus: Tăcerea şi întâiul Tată. 

384 Gnosticii. 

385 Experienţelor umane. 



220 



Viaţa au originea din acelea sau dacă Omul şi Biserica au 
purces din Cuvânt şi Viaţă. 



221 



Capitolul al 14-lea 



Valentin şi urmaşii săi au principiile sitemului lor din 
păgănism. Numele nu se pot schimba 



1 . Sunt mult mai aproape de adevăr şi mai plăcute cele 
spuse de către antici, mai ales de către unul dintre poeţii lor 
comici, Antifanes / Aristofan , pe care acesta le redă în 
Teogonia sa, despre originea tuturor lucrurilor. 

Căci el spune că Haosul a fost produs de Noapte şi de 
Linişte. Relatează apoi, cum Dragostea a ţâşnit din Haos şi 
din Noapte. Din aceasta a reieşit Lumina şi, mai departe, din 
Lumină, după opinia aceluia, au derivat toate lucrurile 
primare, care au fost zeii. 

După acestea toate, el introduce o a doua generaţie de 
zei şi odată cu ea şi creaţia lumii. El povesteşte formarea 
umanităţii din această a doua generaţie de zei. 

Aceşti oameni de acum (ereticii), adoptând această 
născocire, şi-au ajustat opiniile conform ei în aşa fel încât, 
dacă facem un simplu proces de schimbare a numelor 
lucrurilor la care ei se referă, avem acelaşi început al 
generării lucrurilor, ca în născocirea antică. în locul Nopţii şi 
al Tăcerii, ei au pus Adâncul şi Tăcerea. 

Au înlocuit Haosul cu Mintea şi, în locul Dragostei, 
(despre care vorbise poetul comic, că din ea se generează 
toate), ei au pus Cuvântul. 

Din zeii primi şi cei mai mari aceştia şi-au format 
eonii iar în locul celei de a doua categorii de zei, aceştia ne 
spun că a apărut creaţia, din mama lor, care este în afara 
Plenitudinii, şi pe care ei o numesc a doua Ogdoadă. 

Ei ne spun, ca şi scriitorul la care ne-am referit, că din 
această a doua Ogdoadă s-a format lumea şi omul, despre 
care afirmă că numai ei cunosc asemenea taine inefabile. 

Lucrurile care sunt pretutindeni în operele teatrale ale 
comedianţilor, aceştia le-au transferat, în întregime, în 



386 Cf. Gr. l,p. 287, n. 1. 



387 E vorba de Hesiod. Hesiod redă ceea ce spune Antifanes sau Aristofan în 
Teogonia sa. 



222 



sistemele lor, învăţând, fără îndoială, la fel de la un cap la 
altul şi mereu schimbându-le numele 388 . 

2. Şi nu numai că nu sunt convinşi de lucrurile pe care 
le-au creat, dar nici măcar nu sunt propriile lor idei, ci acelea 
sunt găsite la poeţii comici, şi le-au strâns pe toate, pentru ca 
să spună numai inepţii despre Dumnezeu, în termenii acelor 
filosofi. 

Căci au întreţesut toate în aşa fel, şi au îmbrăcat toate 
lucrurile în nişte petice mizerabile, ca să aibă, într-o manieră 
subtilă de exprimare, toate elementele acestei pelerine a lor, 
care nici măcar nu le aparţine. 

Ei au introdus un nou fel de învăţătură în măsura în 
care, acest nou mod nu e decât un substitut a ceva mult mai 
vechi decât el. 

însă, este adevărat, că el este şi vechi şi nefolositor, 
deoarece aceste opinii au fost întreţesute cu vechile dogme 
{veteribus dogmaticus 3 * 9 ) 390 , împarfumate de neştiinţă şi 
necredinţă. 

Căci, spre exemplu, Thales din Milet afirmă că apa a 
fost principiul generativ al tuturor lucrurilor. Ei nu fac 
altceva decât să spună că acest principiu este apa sau 
Adâncul. 

Şi poetul Homer a dogmatizat faptul, că Oceanus a 
născut pe zei din Sânul mamei şi, pe această idee, ei au 
transferat-o la Adâncul şi la Tăcerea lor. 

Anaximandru atribuia infinitului faptul de a fi primul 
principiu al lucrurilor. Acesta avea în sine, în mod seminal, 
generarea tuturor şi, din această cauză, el declară, că astfel s- 
a format această imensă lume. 

Ei au coafat puţin această idee (have dressed up anew) 
şi s-au referit la Adânc şi la eonii lor. 



Sfântul Irineu se dovedeşte un om cultural pe lângă un apologet de excepţie. El 
identifică autorii şi operele din care se inspirau gnosticii şi că erezia lor nu e decât un 
păgânism împănat cu elemente creştine şi că, în definitv, sistemele lor nu sunt nici 
măcar originale, ci întreţesute din lucruri colportate din trecut. 

Modul în care Sfântul Irineu pune problema, adică privirea genetică a ereziei este, 
întotdeauna, cheia succesului. E de ajuns să te ocupi cu locurile din care ei se inspiră, 
pentru ca să arăţi modul lor trunchiat de a vedea adevărul. Ca să discuţi despre o 
erezie, trebuie să îi vezi propagatorii, viaţa lor, operele pe care ei le-au citit şi modul 
în care explicau lucrurile în care credeau. 

389 Cf. Gr. l,p. 289. 

390 Ale lumii păgâne. 



223 



Anaxagora, cel care a fost supranumit „Ateul", a creat 
ideea că animalele au fost formate din seminţele / sperma 
care a căzut din cer pe pământ. 

Acest gând a fost transferat de aceştia la sămânţa 
Mamei lor, la care ei se referă, înţelegând acest lucru ca şi 
cel de odinioară, fapt pentru care lucrurile să aibă un sens, ei 
înşişi sunt progeniturile / vlăstarele necredinţei lui 
Anaxagora. 

3. Dar au adoptat şi ideea de umbră şi de gol de la 
Democrit şi Epicur. Ei au formulat aceste lucruri în 
sistemele lor, urmând învăţătorilor lor amintiţi adineauri, 
care au flecărit despre o împărţire a golului şi a atomilor, 
unul vorbind despre unul iar celălalt despre ceilalţi. 

La fel, aceştia numesc cele care sunt în Plenitudine ca 
existenţe reale, după cum fac acei filosofi cu atomii. Şi când 
ei spun că cele care nu sunt în Plenitudine nu există cu 
adevărat, ei nu fac altceva decât să vorbească de gol/ de 
vacuitate/ de inexistenţă. 

Dar astfel s-au surghiunit pe ei înşişi prin acest 
cuvânt, pentru că s-au declarat ca inexistenţi, fiindcă sunt în 
afara Plenitudinii. 

Şi când ei spun că acele lucruri, de jos, sunt imaginea 
reală a lucrurilor existente deasupra, ei nu fac decât să repete 
doctrinele lui Democrit şi Platon. 

Căci Democrit a fost primul care a vorbit despre 
multiple şi diverse figuri, care au fost imprimate după 
formele lucrurilor de deasupra şi care au coborît din spaţiul 
universului în această lume. 

Iar Platon, la rândul său, a vorbit despre acelaşi lucru, 
şi despre modele, şi despre Dumnezeu. Acei oameni, 
urmând acelor distincţii, au început să vorbească despre ceea 
ce ei numesc „idei" şi „modele" sau „imagini" ale lucrurilor 
de deasupra. 

Insă nu fac nimic altceva decât, de la un cap la altul să 
schimbe numele şi să se laude că au descoperit astfel de 
existenţe imaginare. 

4. Opinia potrivit căreia, ei spun că Creatorul a format 
lumea dintr-o materie preexistentă, aparţine, deopotrivă, lui 
Anaxagora, lui Empedocle şi lui Platon, care o exprimaseră 
mai înainte. 



224 



însă, negreşit, noi învăţăm ceea ce ei ne spun, sub 

TA 1 

inspiraţia Mamei lor . 

La fel, opinia cum că toate lucrurile trebuie să 
depăşească acele lucruri, care sunt deja formate şi că 
Dumnezeu este sclavul necesităţii, adică, că El nu poate da 
nemurire la ceea ce e muritor, ori să acorde nestricăciune la 
ceea ce este stricăcios, şi orice altă trecere a lor într-o 
substanţă similară ca natură, toate sunt legate de numele 
stoicilor, al căror nume derivă de la cuvântul portic şi de la 
toţi care nu îl cunosc pe Dumnezeu, adică de la poeţi şi 
istorici, care au făcut aceste afirmaţii. 

Aceia au pus toate acestea în sistemul lor fără să le 
fie fideli şi e neîndoielnic, că regiunile lor spirituale, care 
sunt în Plenitudine, cât şi fiinţele animale, care sunt în 
spaţiul de mijloc, atâta timp cât au corpuri, ele sunt 
desemnate ca fiind trupeşti. Şi astfel ei susţin, că nici 
Dumnezeu însuşi nu poate fi altcumva, deşi este ceva diferit, 
ca substanţă, de ceilalaţi, El depăşind pe cei care sunt de 
aceeaşi natură cu sine. 

5. De altfel, deşi ei spun că Mântutitorul a fost format 
în afara tuturor eonilor, dacă i-am pune pe toţi să dea 
mărturie, adică să vorbească liber, nu ne-ar spune nimic 
altceva decât că şi El este o altă figură de stil, pe care ei au 
încorporată, nefiind nouă în fond, pentru că o găsim în 
Pandora lui Hesiod. 

Căci ei spun referitor la ea , deşi ei insinuează că se 
referă la Mântuitorul, şi ne-o aduc în faţa noastră pe 
Pandora, pe cea care are toate darurile şi ne-o prezintă ca 
fiind El, pentru că fiecare eon a vărsat peste El, ceea ce El 
posedă ca cea mai mare desăvârşire. 

Şi iarăşi, opiniile lor despre nemâncarea cărnii şi 
despre alte fapte, despre care ei gândesc, datorită „nobilei" 
lor naturi, că nu le pot face, căci altfel s-ar necuraţii, adică 
prin ceea ce ar mânca sau ar cânta, vin de la cinici, şi prin 
acestea ei nu fac decât să intre în aceeaşi societate cu acei 
filosofi. 



91 O ironie binemeritată din partea Sfântului Irineu. 



392 Ereticii. 

393 La Pandora. 



225 



De asemenea au transferat şi credinţa în despicarea 
firului în patru şi în modul subtil de a manipula întrebările, 
copiind, în fapt, pe Aristotel. 

6. Şi atunci când ei doresc să se pronunţe faţă de 
întregul univers ajutaţi de numere, ei au învăţat aceste 
lucruri de la pitagorei. 

Pentru că aceia au fost primii care au văzut în numere 
întâiul principiu al tuturor lucrurilor şi au descris faptul, că 
principiul primar este egal şi, în acelaşi timp, inegal, aceste 
două proprietăţi fiind cele prin care ei au conceput lucrurile 
sensibile şi imateriale. 

Şi ţinând cont de acest lucru şi aceştia au spus că 
primul principiu a dat naştere lucrurilor iar altul a dat 
naştere formei acestora. 

Ei afirmă că din aceste prime principii au fost făcute 
toate lucrurile, deşi o statuie din metal are [de la început] şi 
o formă proprie. 

Ereticii noştri au adaptat aceste lucruri la lucrurile 
care sunt în afara Plenitudinii. 

Pitagoreii susţineau că principiul intelectual este 
proporţional cu energia pe care o are mintea, văzând-o ca pe 
un recipient al inteligenţei, prin care se gândeşte şi prin care 
se exprimă ceva, astfel rezolvându-se ecuaţia indivizibilităţi, 
a lui Unu. 

Ei mai spun şi că Unu este principiul tuturor lucrurilor 
şi al susbstanţelor formate. Din acesta s-a produs Diada, 
Tetrada, Pentada, şi o mulţime de alte generaţii. 

Cuvânt cu cuvânt, aceste lucruri sunt reptate de către 
eretici, cu referire la Plenitudinea lor şi la Adânc. Folosind 
aceleaşi surse, ei se străduiesc să le combine pe toate după 
moda unirilor, care purced din unitate. 

Marcu se laudă cu aceste puncte de vedere, ca şi când 
ar fi ale lui şi ca şi când el ar fi descoperit lucruri mai mari 
decât alţii, pe când el pur şi simplu a preluat Tetrada lui 
Pitagora, făcându-o principiu de originare şi mamă a tuturor 
lucrurilor. 

7. Dar eu întreb, în opoziţie cu aceştia: Ce au făcut toţi 
cei care au fost menţionaţi, ca să dovedească că au aceleaşi 
expresii sau cunoaştere despre adevăr cu aceştia? 



226 



Căci dacă sunt înţelepţi, atunci au coborât din 
Mântuitorul în această lume trecătoare. Căci din ce altă 
cauză S-ar fi coborât El? 

Atunci ce mai aduce El, dacă adevărul a fost deja 
cunoscut şi de el au mulţi cunoştinţă? Dacă acei oameni nu 
l-au cunoscut 394 , atunci ce înseamnă expresiile voastre, 
aidoma în literalitatea lor, cu cei care cunosc adevărul? 

De ce vă lăudaţi că numai voi înşivă îl posedaţi şi că 
doar voi cunoaşteţi ceea ce este mai presus de toate, deşi 
aceia 395 , care nu îl cunosc pe Dumnezeu, posedă adevărul 
Lui? 

Căci aceia foloseau un limbaj pervers, deoarece nu 
cunoscuseră încă adevărul. Şi Pavel spune acest lucru despre 
ei, prin aceea că ei foloseau „cuvintele inventate ale unei 
false cunoaşteri" (I Tim. 6, 20). 

Pentru că această cunoaştere a lor este, cu adevărat, 
falsă. Dacă ei vorbesc, într-un mod neruşinat, cu privire la 
astfel de lucruri, şi declară că oamenii nu cunosc adevărul, 
dar că Mama lor şi sămânţa Tatălui sunt tainele adevărului 
lor, asemenea celor venite prin Proroci. 

însă, dacă Demiurgul a fost neştiutor cu privire la cele 
întâmplate, atunci nu pot să spun decât că, cele pe care le-au 
predicat aceşti oameni nu au nicio noimă. 

Căci, în primul rând, ei înşişi au cunoscut pe cele 
spuse, ca şi ucenii lor şi ca şi cei care le-au urmat acelora. 

în al doilea rând însă, fie Mama, fie descendenţii ei au 
cunoscut şi au vestit acele lucruri ale adevărului, căci Tatăl 
este adevărul. 

Şi, conform teoriei lor, cele spuse de către 
Mântuitorul: „Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl decât Fiul" (Mt. 
11, 27), sunt false, bineînţeles, dacă nu consideră că Mama 
lor şi urmaşii ei sunt Nimeni. 

8. Astfel, ei au dat eonilor pe care i-au inventat 
sentimente umane şi, prin aceea, că ei coincid în multe, la 
nivelul limbajului, cu cei care nu L-au cunoscut pe 
Dumnezeu, s-au văzut în mod evident îndreptându-se spre 
cei care sunt departe de adevăr. 



394 E vorba de adevăr. 

395 Filosofii antici. 



227 



în faţa celor pe care ei îi învaţă, aceştia folosesc 
anumite expresii cu care aceia sunt familiari. Astfel ei au un 
discurs care tratează toate lucrurile deodată, vorbindu-le în 
acelaşi timp de producţiile Cuvântului lui Dumnezeu, de 
Viaţă, de Minte. 

Ei folosesc tot felul de termeni prin care indică 
emanaţiile succesive ale Dumnezeirii. Dar părerile pe care le 
împărtăşesc, care nu sunt adevărate sau sunt de paradă, sunt 
o minciună gogonată de la un cap la altul. 

însă cei care au fost ademeniţi şi au fost amăgiţi 
aidoma unor animale, acestora le servesc aceste învăţături 
ca pe o hrană, învăţându-i pe fiecare zi să o socotească o 
hrană reală. 

După ceva timp, când aceştia au căzut cu totul în 
capcană, ei îi subjugă deplin şi îi trag cu multă violenţă 
oriunde le place. 

Astfel ei fac din aceşti oameni, printr-o zilnică şi lentă 
înşelare a lor, pe unii care acceptă ceea ce ei spun, care 
acceptă emanaţiile pe care le-am arătat, punând înaintea lor 
lucruri, care nu au nicio realitate şi emanţii care tot se 
măresc, încât nici nu se aşteptau să fie inventate. 

Căci, spre exemplu ei spun, că 10 eoni au ieşit din 
Cuvânt şi Viaţă, pe când din Om şi Biserică au reieşit 12, 
deşi ei nu au nicio dovadă, nicio mărturie, nicio presupunere 
reală, şi nici altceva, care să probeze afirmaţiile lor. 

Ci, deopotrivă, fiind nebuni şi obraznici, ei doresc să 
creadă, că din Cuvânt şi Viaţă, din aceştia doi au reieşit 
eonii, adică Adâncul şi Amestecul, Neîmbătrânitorul şi 
Unirea, Naturalul şi Plăcerea, Nemişcatul şi Compusul, 
Unul-Născut şi Fericirea. 

Şi apoi afirmă că, în mod similar, din Om şi Biserică 
au reieşit alţi eoni, ca Mângâietorul şi Credinţa, Părintele şi 
Nădejdea, Maica şi Dragostea, Ainon 396 şi înţelepciunea, 
Bisericescul şi Cel mai fericit, Desăvârşirea şi înţelepciunea. 

9. Despre pasiunea şi păcatul înţelepciunii şi despre 
faptul cum ea a alergat cu riscul de a se pierde, datorită 
cercetării naturii Tatălui, despre care ei vorbesc, şi despre 
ceea ce este în afara Plenitudinii şi despre lucrul defect, 



396 Cf. Gr. 1, p. 302, n. 2 nu se cunoaşte semnificaţia acestui nume. 



228 



despre care ei învaţă că din acela Mântuitorul a făcut lumea, 
am spus destule în cartea trecută, unde am descris, cu lux de 
amănunte, opiniile acestor eretici. 

Acolo am dat detalii multiple şi despre Hristosul lor, 
pe care ei îl descriu ca fiind produsul ultim al eonilor, cât şi 
despre Mântuitorul lor, care îşi are fiinţa din acei eoni, care 
s-au format în Plenitudine. 

Şi am considerat că e necesar să prezint numele 
eonilor, pentru ca din ele să se arate absurditatea minciunilor 
lor şi confuzia de naturi pe care aceştia au creat-o. 

Fiindcă ei înşişi diminuează dumnezeirea eonilor lor 
prin mulţimea numelor pe care aceştia le au. Ei au formulat 
nume cunoscute şi crezute de păgâni, dând numele celor 12 
zei, celor 12 eoni ai lor. 

însă aşa-zisa înfăţişare pe care o produce aceste 
nume, nu e cu nimic mai puternică decât etimologia indicată 
de acele divinităţi, care au fost luate ca prototipuri pentru 
eoni. 



229 



Capitolul al 15-lea 
Toate acestea nu au niciun sens 



1. însă, să ne întoarcem la chestinunea discutată mai 
înainte, la producerea eonilor. Şi, în primul rând, trebuie să 
ne întrebăm despre raţiunea producerii eonilor. 

Căci aceştia par să nu aibă nimic în comun cu vreun 
lucru al creaţiei. Fiindcă ei spun că lucrurile de deasupra nu 
au fost făcute din cauza creaţiei, ci creaţia din cauza lor şi că 
primele nu sunt chipurile celor din urmă ci, cele din urmă 
sunt după chipul celor dintâi. 

De aceea ei ne dau o raţiune a acestor chipuri, prin 
aceea că ne spun că o lună are 30 de zile, după numărul 
celor 30 de eoni şi că ziua are 12 ore şi anul 12 luni, după 
numărul eonilor care sunt în Plenitudine. 

Dar, cu tot non-sensul acestor întrebări, să ne 
întrebăm totuşi, care este raţiunea pentru care au fost 
produşi eonii? Care este natura lor? Pentru care raţiune 
prima născută dintre Ogdoade, nu este o Pentadă sau o 
Triadă sau o Septadă sau vreun alt număr oarecare? 

Cum s-a ajuns, ca din Cuvânt şi Viaţă să reiasă nici 
mai mult şi nici mai puţin de 10 eoni? Şi iarăşi, cum din Om 
şi Biserică au reieşit 12, deşi numărul lor putea fi mai mic 
sau mai mare? 

2. Să ne întrebăm cu referire la cei care sunt în 
Plenitudine. Pentru care raţiune există aceste împărţiri, în 
Ogdoadă, Decadă, Duodecadă şi nu în alte numere diferite? 

Insă să ne întrebăm şi cu referire la diviziunile în sine. 
De ce s-au făcut în 3 părţi şi nu în patru, cinci sau şase sau în 
mai multe părţi? De ce nu s-au împărţit în mai multe părţi, 
dacă şi aşa nu au nicio legătură cu creaţia? 

Căci ei vorbesc de eonii de deasupra ca fiind mai 
dinaintea celor create jos. De aceea se cuvenea să aibă 
acelaşi principiu, ca cele existente înaintea creaţiei. Trebuia 
ca aceia să imprime creaţiei, numărul pe care ei îl au. 

3. însă noi apreciem creaţia ca pe una plină de 
armonie, şi care e păstrată astfel în mod activ, în toate 
lucrurile acestei lumi. 



230 



Iar această păstrare a lucrurilor se referă la toate 
lucrurile create 397 . însă, în ceea ce îi priveşte pe ei, ar trebuie 
să trăiască o mare confuzie, atâta timp cât nu sunt în stare să 
arate vreo raţiune a acelora, adică cu privire la lucrurile care 
sunt de dinainte de creaţie şi care s-au desăvârşit pe ele 
însele. 

Pentru că, aceste lucruri despre care noi îi întrebăm, îi 
arată că nu cunosc nimic despre creaţie. Căci, chiar ei înşişi, 
când se întreabă despre cele care ţin de Plenitudine, fie fac 
menţiune numai la sentimentele umane, fie recurg la un stil 
de vorbire, care se poartă pe deasupra armoniei observabile 
în creaţie, vorbindu-ne, în mod impropriu, despre lucruri 
secundare şi fără să facă referire la ceea ce este important / 
esenţial de discutat. 

Fiindcă noi nu întrebăm despre armonia creaţiei, nici 
despre sentimentele umane ci, dacă cunosc din ce cauză 
Plenitudinea este octiformă, deciformă sau duodeciformă 
(după cum spun ei) şi pentru ce Tatăl lor a dat naştere 
acestei forme de existenţă vane şi fără sens, şi pentru ce 
trebuie să i se atribuie această diformitate, dacă El a făcut 
ceva fără nicio raţiune. 

Căci ei spun, că Plenitudinea a fost produsă în acord 
cu vederea-înainte a Tatălui, de dragul creaţiei, ca şi când, 
dacă El a aranjat în mod simetric esenţa ei ar urma, că 
Plenitudinea nu poate fi văzută ca fiind formată de ea însăşi, 
ci de dragul creaţiei, a cărei imagine o posedă, asemenea 
formelor de lut, dar nu după modelul pământului [de olărit], 
ci după modelul unei statui de alamă, argint sau aur. 

în acest fel, creaţia are o cinste mai mare decât cea 
care i se cuvine Plenitudinii dacă, de dragul creaţiei, s-au 
produs lucrurile de deasupra. 



397 Sfântul Irineu vorbeşte de o lume armonioasă, de o lume creată şi păstrată de 

Dumnezeu în existenţă, şi nicidecum nu teoretizează haosul şi hazardul, care ar fi 

făcut să rezulte această lume. 

Dumnezeu e activ în creaţia Sa şi o susţine permanent. Fiecare lucru creat de El e 

păstrat în existenţă şi, prin fiecare lucru, putem să vedem raţiunea lui Dumnezeu, 

raţiunea multiformă a lui Dumnezeu. 

Botanica, zoologia, chimia, fizica, geologia, astronomia nu pot fi înţelese autentic, 

dacă nu au pe Dumnezeu ca Creator al materiei şi ca Cel care a dat fiecărei părţi 

create de El un sens, o destinaţie, o specificitate. 



231 



Capitolul al 16-lea 

Creatorul lumii, fie a produs El însuşi imaginea 
lucrurilor create, fie Plenitudinea a fost formată după 
imaginea vreunui lucru preexistent şi, tot aşa, au apărut 
lucruri la infinit 

1. Insă, dacă ei nu sunt în stare să dea vreun răspuns 
acestor lucruri, atunci, în acest caz, ei se dovedesc a fi unii 
care nu sunt în stare să vorbească de vreo raţiune a ceea ce a 
produs Plenitudinea lor. 

Şi, dacă nu pot, atunci ar trebui să tacă sau să 
mărturisească faptul, că deasupra Plenitudinii există o lume 
mult mai duhovnicească şi mai puternică, după imaginea 
căreia a fost formată Plenitudinea. 

Căci, dacă Demiurgul nu a fost el însuşi cel care a 
făcut proiectul creaţiei existente, ci acesta a creat după 
imaginea lucrurilor de deasupra, atunci de ce Adâncul lor 
(care avea, în mod sigur, configuraţia lor, ca unul ce 
aparţinea Plenitudinii), a primit imaginea acelor lucruri, care 
existau înainte de sine? 

Căci, pentru a se întâmpla acest lucru e nevoie, fie ca 
intenţia creaţiei să existe în acel Dumnezeu, Care a creat 
lumea în aşa fel, încât din propria sa putere şi de la sine, el 
să fii obţinut proiectul formării lumii, fie, dacă lumea apare 
despărţită de această fiinţă, se ridică în mod necesar şi de 
neînlăturat întrebarea, de unde sl venit acest Dumnezeu, care 
există deasupra aceluia, care a configurat lucrurile create? 
Şi, de asemenea, care a fost numărul exact al producţiilor şi 
ce substanţă are fiecare lucru în parte? 

Dacă a fost în puterea Adâncului să împartă el însuşi 
configuraţia Plenitudinii, atunci de ce nu a avut putere şi 
Demiurgul de la sine să aducă la existenţă lumea? 

Şi iarăşi, dacă creaţia este o imagine / o copie a celor 
de sus, de ce nu afirmăm că şi aceştia, de sus, la rândul lor, 
sunt imaginea altora de deasupra lor şi aceia, la rândul lor, a 
altora, şi a altora, ajungându-se astfel la un număr infinit de 
imagini ale imaginilor? 

2. La această problemă dificilă s-a referit şi Vasilide, 
după ce el căzuse cu totul din adevăr şi era convins, că prin 



232 



succesiunea infinită a acelor fiinţe, care s-au format una din 
alta, el ar putea să elimine orice întrebare [despre existenţă]. 

Şi atunci, când el a spus că au apărut 365 de ceruri din 
succesiunea similară a unuia din altul şi că există dovada lor, 
prin aceea că atâtea zile are şi un an, după cum am spus şi eu 
mai înainte şi că, deasupra acestora, a existat o putere pe 
care ei o numesc Cel-căruia-nu-i-se-poate-spune-pe-nume, şi 
ea a dispus astfel, el 398 nici prin aceasta nu ne-a scăpat de 
faptul de a ne pune întrebări. 

Pentru că, atunci când ne întrebăm, de unde a venit 
imaginea acestui plan [al creaţiei], din cerul care este 
deasupra tuturor, şi pe baza căruia, el doreşte să suţină cele 
care s-au format prin succesiune şi ne spune, că a apărut din 
îngăduinţa Celui-căruia-nu-i-se-poate-spune-pe-nume. 

Insă el ar fi trebuit să ne spună, fie că Cel-de-negrăit 1- 
a făcut prin el însuşi 399 , fie va găsi necesar să ne dea de 
înţeles, că există o altă putere deasupra acestei fiinţe, din a 
cărui nerostită unitate a derivat un aşa număr mare de 
derivaţii, câte există după Vasilide. 

3. Insă mai sigur ar fi şi mai degrabă ar trebui să 
spună, că doar acesta este adevărul: cum că Dumnezeu, 
Creatorul, Care a făcut lumea, este singurul Dumnezeu şi că 
nu există alt Dumnezeu în afară de El. El a avut din Sine 
însuşi modul şi formele acelor lucruri care au fost făcute. 

Căci ne-am întipărit în minte acele descripţii 
necredincioase şi, în mod indirect, ne-am străduit să redăm 
despre un lucru sau altul al lor, fixându-ne mintea la o 
asemenea „Unitate", şi mărtusind-o ca pe aceea din care a 
purces planul lucrurilor create. 

4. Şi, după cum suntem acuzaţi de urmaşii lui 
Valentin, care spun că noi rămânem la Hebdomada de jos şi 
că nu putem să ne ridicăm minţile la cele de sus şi de aceea 
nu cunoaştem lucrurile de deasupra, din cauză că nu 
ascultăm monstruoasele lor debitaţii, la fel ne acuză şi 
ucenicii lui Vasilide, cum îi acuză şi pe valentinieni, că ţin 
pe cele de jos, depărtându-se de prima şi a doua Ogdoadă şi 
fiindcă nu pricep, că imediat după cei 30 de eoni, ei au 



398 Vasilide. 

399 Se referă la cerul de deasupra tuturor cerurilor şi a întregii existenţe. 



233 



descoperit pe Cel, Care este deasupra tuturor lucrurilor 
Tatălui, neurmând investigaţiilor referitoare la Plenitudine, 
care este deasupra celor 365 de ceruri şi deasupra celei de-a 
45-a Ogdoadă. 

însă oricine poate să-i acuze şi pe ei de acelaşi lucru, 
că şi-au imaginat 4380 de ceruri şi eoni, după numărul de 
ore dintr-un an. 

Iar dacă cineva ar mai adăuga şi nopţile, atunci s-ar 
dubla numărul menţionat şi acesta şi-ar imagina, că în acest 
fel a descoperit mai multe Ogdoade şi un număr şi mai mare 
de oni, în opoziţie cu Cel care este deasupra tuturor 
lucrurilor Tatălui, şi crezându-se pe sine mai presus decât 
ceilalţi, poate astfel să-i acuze pe toţi, pentru că nu au fost în 
stare să conceapă acest număr de ceruri şi de eoni la care el a 
ajuns, fie pentru că sunt imperfecţi şi de aceea rămân în cele 
de jos, fie pentru că vor să rămână în spaţiul intermediar / în 
cel de la mijloc. 



234 



Capitolul al 1 7-lea 

Întrebări referitoare la producerea eonilor. In ce 
constă natura lor? Există contradicţii asupra acestui 
aspect? De ce în ipotezele acestor eretici, Mintea şi Tatăl 
însuşi sunt acuzaţi de neştiinţă? 



1. învăţăturile lor cu privire la Plenitudine şi, în 
special, acea parte a sistemului lor care se referă la Ogdoada 
primară e plină de mari contradicţii şi de afirmaţii şocante. 

De aceea vreau să arăt în continuare părerile lor 
despre aceasta. Mergând după mintea lor nebunească, am să 
mă întreb despre nişte lucruri, care nu au nicio existenţă. 

Insă e necesar să fac asta, căci aceasta este datoria pe 
care mi-am luat-o şi pentru că doresc ca toţi oamenii să vină 
la cunoştinţa adevărului, după cum tu însuţi m-ai rugat şi mi- 
ai cerut o cunoaştere completă a acestora, pentru a combate 
părerile lor 400 . 

2. Mai întâi mă întreb, în ce fel s-au produs restul 
eonilor? Au fost uniţi cu Cel care i-a produs, după cum este 
soarele unit cu razele sale sau au fost şi sunt separaţi, adică 



400 Când avem de-a face cu ereticii nu trebuie să ni se pară penibile niciuna dintre 
afirmaţiile lor, deşi sunt, ci fiecărei afirmaţie în parte trebuie să-i dăm atenţia 
necesară şi s-o combatem metodic, pentru ca oamenii credincioşi să înţeleagă care 
este minciuna acelor oameni şi de ce nu trebuie să le accepte părerile. 
Când ai de-a face cu ereticii sau cu diferite subiecte actuale, presante, trebuie să te 
mânjeşti puţin cu gândurile şi cu demonii care le-au inspirat, dacă vrei să fii de folos 
altora. Nu poţi să vorbeşti despre păcate grosolane şi nu poţi să le combaţi, dacă mai 
întâi nu le prezinţi. 

Şi, mai degrabă, nu le poţi prezenta, dacă nu le prezinţi cu lux de amăunte şi dacă cei 
care te ascultă, nu sunt şi ei la fel de interesaţi de cele pe care le cer de la tine. 
Combaterea ereziilor, ne spune răspicat Sfântul Irineu, are nevoie de oameni, care să 
adaste asupra ereziilor, să le gândească, să vadă şi să arate inconsistenţa lor, să aibă 
puterea să dovedească falsitatea gândirii lor şi să o prezinte cu acurateţe şi, mai ales, 
potrivit cu cei care ascultă. 

Fără o cunoaştere amănunţită a ereziei, dar şi a credinţei ortodoxe, nu poţi să aduci 
decât o mai mare neorânduială în popor şi nu o luminare a lui. Cartea aceasta atât de 
valoroasă pentru apologişti, ne învaţă că nu e pierdere de timp combaterea ereziilor, 
ci o datorie de prim rang a ierarhiei bisericeşti şi o datorie imensă pentru credincioşi, 
care trebuie să-şi apere credinţa, până la a muri pentru ea, împreună cu păstorii lor. 
Cine crede că se poate juca cu acurateţea credinţei ortodoxe, atunci nu dă mare 
importanţă apologiei. Dar cine crede că adevărul trebuie păstrat întreg şi acesta este 
adevărul mântuitor, atunci acesta înţelege miza imensă a Sfântului Irineu din această 
carte. 



235 



au fiecare o formă de existenţă independentă şi propria lor 
înfăţişare, după cum se desparte omul de om şi o turmă de 
vite de alta? 

Au apărut după modul cum creşte o ramură în copac? 
Şi atunci, au aceeaşi fiinţă cu cel care i-a produs sau au o 
altă fiinţă decât acela? 

De asemenea, ei sunt produşi cu toţii în acelaşi timp, 
adică sunt contemporani unii altora sau au apărut într-o 
anume ordine şi, în acest caz, unii sunt mai în vârstă, iar alţii 
sunt mai tineri? 

Şi iarăşi, ei sunt necompuşi şi simplii şi, de aceea, 
egali şi asemenea unii altora, după cum se produce sufletul 
sau lumina sau ei sunt compuşi şi diferiţi unul de altul, după 
cum sunt diferite membrele între ele? 

3. Dacă fiecare dintre ei au fost produşi, după modul 
în care sunt zămisliţi oamenii, având fiecare parte de o 
naştere, atunci ei sunt generaţi ori din aceeaşi fire a Tatălui 
şi sunt identici cu Cratorul lor ori ei sunt diferiţi, şi atunci 
trebuie ca, în mod necesar, să fie gândiţi ca fiind formaţi din 
firi diferite. 

Astfel, dacă fiinţele generate de către Tatăl sunt 
asemenea Ziditorului lor, rezultă că ele trebuie să rămână 
pentru veşnicie ca nişte fiinţe, care nu pot exista, deşi sunt 
produse de către El. 

Insă, dacă au o fire deosebită de a Tatălui şi sunt 
capabili de schimbare, atunci cum pot exista fiinţe diferite în 
acelaşi loc, adică în Plenitudinea nestricăcioasă? 

în plus, tot după gândirea lor, fiecare dintre ei 401 
trebuie să fie înţeleşi ca nişte fiinţe complet separate de 
celelalte, după cum nici oamenii nu sunt amestecaţi unii cu 
alţii sau nu sunt uniţi 402 unul cu altul, iar fiecare trebuie să 
se distingă printr-o înfăţişare proprie şi să aibă o sferă 
anume de acţiune, una pentru fiecare şi, de asemenea, 
fiecare să aibă o anume mărime, după caracteristicile 
trupului pe care îl au şi nu a spiritului lor. 

Căci ei vorbesc îndelung despre Plenitudine ca despre 
o fiinţă duhovnicească şi despre ei înşişi ca despre nişte 



401 Dintre eoni. 

402 Alipiţi, ca persoane, unii de alţii. 



236 



oameni „duhovniceşti" iar despre eoni spun că se veselesc 
împreună cu Tatăl, ca şi când ar fi nişte oameni, iar despre 
El, ca despre cel care i-a gândit şi produs. 

4. Iar dacă eonii au derivat din Cuvânt, Cuvântul din 
Minte şi Mintea din Gândire, ca lumini din lumină, sau ca 
torţe aprinse dintr-o torţă, atunci ei sunt fără îndoială diferiţi 
unul de altul în ceea ce priveşte modul de generare şi 
mărimea. 

însă dacă sunt de aceeaşi fire cu Creatorul care i-a 
produs, atunci fie nu pot exista nicidecum, fie însuşi Tatăl a 
devenit pătimaş. 

Căci o torţă aprinsă de la o alta nu poate să aibă o 
lumină diferită, ci una asemenea cu cea de la care s-a aprins. 
Din această cauză şi luminile lor, dacă le-am stinge pe 
fiecare în parte, ne-am întoarce la forma iniţială, adică am 
avea o singură lumină, care a existat dintr-un început. 

însă noi nu putem să vorbim despre lumina însăşi, ca 
despre una care ar avea o parte mai recentă şi una mai veche, 
ci doar că avem o singură lumină. însă nici nu putem să ne 
referim la torţele, care au primit lumina (căci torţele sunt 
contemporane nouă şi au aceeaşi substanţă, căci ele nu sunt 
diferite una de alta ), ca la nişte simple existenţe luminoase, 
şi nici ca la una care a fost aprinsă puţin mai devreme sau ca 
la una care s-ar fi aprins acum. 

5. Aşadar şi defectul, ca urmare al pasiunii, care e 
socotit o neştiinţă, fie atinge întreaga Plenitudine şi atunci 
toţi membrii ei au aceeaşi fire, iar întâiul Tată va lua parte la 
acest defect al neştiinţei, fiind El însuşi un ignorant, fie toate 
aceste lumini ale Plenitudinii sunt diferite şi sunt pentru 
veşnicie impasibile / nepătimaşe. 

Atunci, cum de poate deveni pasional un eon mai 
tânăr, dacă lumina Tatălui este cea care a aprins toate 
luminile şi ea este o fire nepătimaşă? 

Şi cum poţi spune despre un eon că e mai tânăr şi 
despre un altul că e mai bătrân, dacă există o singură 
lumină în Plenitudine? 

Şi, dacă cineva le numeşte pe ele stele, atunci, fără 
îndoială, că ele au aceeaşi natură. Căci dacă „stea de stea se 
deosebeşte în strălucire" (I Cor. 15, 41), fără îndoială că nu 



237 



se deosebesc în calităţi sau în substanţă şi nu pot fi pasibile 
şi impasibile în aceeaşi timp. 

Potrivit acestor lucruri ele sunt ori asemenea cu firea 
Tatălui, şi trebuie să fie impasibile şi neschimbătoare, ori 
trebui să aibă în comun doar lumina Tatălui şi sunt pasibile 
de diferite trepte de stricăciune. 

6. Aceleaşi conluzii se potrivesc şi pentru momentul 
când ei afirmă, că producerea eonilor aparţine Cuvântului, 
după cum ramurile cresc din copaci şi că, la rândul Lui, şi 
Cuvântul a fost generat astfel de către Tatăl lor. 

Pentru că toţi eonii sunt formaţi din aceeaşi substanţă 
cu a Tatălui, atunci ei diferă unii de alţii numai după 
mărimea pe care o au şi după natura lor şi se umplu de 
măreţia Tatălui, după cum degetele sunt în prelungirea unei 
palme. 

Insă, dacă El are o existenţă pătimaşă şi e neştiutor, la 
fel trebuie să fie şi eonii care au fost generaţi de către El. Iar 
dacă este o mare nelegiuire să admitem neştiinţă şi patimă în 
cazul Tatălui tuturor, cum pot ei să descrie pe eonii produşi 
din El, ca provenind dintr-o fiinţă pătimaşă! 

Şi cum pot vorbi cu atâta necredinţă despre 
înţelepciunea lui Dumnezeu, când ei se autointitulează a fi 
„oameni credincioşi"? 

7. Şi iarăşi, dacă ei declară că eonii lor au emanat ca 
razele din soare, atunci toţi au aceeaşi fire şi aceeaşi origine 
şi ar trebuie ori să fie pătimaşi, ca Cel care i-a creat ori să fie 
impasibili pentru veşnicie. 

Pentru că nu pot să spună că aceste fiinţe au fost 
produse, dar unele sunt pătimaşe iar altele sunt nepătimaşe. 
Căci dacă ei declară, că toate sunt nepătimaşe, atunci îşi 
distrug propriul lor argument. 

Pentru că, cum ar mai suferi un eon mai tânăr pasiune, 
dacă toţi sunt nepătimaşi! Iar dacă ei spun că toţi sunt 
pătimaşi, după cum au şi îndrăznit să spună, atunci şi 
originarea lor de către Cuvântul, cât şi curgerea lor 
progresivă din înţelepciune nu fac nimic altceva, decât să ne 
convingă că s-au întors la pasiunea Cuvântului, care este 
Mintea întâiului Tată şi astfel înţelegem că Mintea întâiului 
Tată şi însuşi Tatăl sunt pătimaşi. 



238 



Pentru că Tatăl tuturor nu poate fi înţeles ca având o 
fiinţă compusă, care să fie separată de Mintea lui, după cum 
am arătat, atunci Mintea este a Tatălui şi Tatăl este împreună 
cu Mintea. 

De aceea reiese, de la sine, că şi cel care ţâşneşte din 
sine ca Cuvânt sau, mai degrabă, ca Mintea însăşi şi este 
Cuvântul, trebuie să fie desăvârşit şi impasibil şi, ca cei care 
sunt produşi de către el, să fie şi ei de aceeaşi fire cu el şi să 
fie desăvârşiţi şi impasibili şi să rămână veşnic asemenea cu 
cel care i-a produs. 

8. Şi, pentru ca să nu mai lungim vorba, aceşti oameni 
învaţă, că Cuvântul, care ocupă al treilea loc în şirul 
generării, nu 1-a ştiut pe Tatăl. 

Un asemena gând a rezultat, poate, dintr-o paralelă cu 
generarea umană, unde e posibil să nu îţi cunoşti părinţii. 
Insă această neştiinţă este imposibilă în cazul Cuvântului 
Tatălui. Căci dacă El este în Tatăl, atunci II cunoaşte pe Cel 
întru care este şi nu suferă de neştiinţă. 

însă aceste producţii despre care se vorbeşte sunt nişte 
puteri ale sale, care sunt mereu cu el, şi ele nu pot fi 
ignorante în ceea ce-1 priveşte pe cel, cel care le creează, 
fiind mai mult decât nişte raze, care vin din soare. 

Pentru că este imposibil ca înţelepciunea lui 
Dumnezeu, care e în Plenitudine, să fie produsă în asemenea 
manieră, adică sub impactul pasiunii şi să fie concepută în 
neştiinţă. 

După cum este imposibil ca această înţelepciune, 
inventată de sitemul lui Valentin, să fie o producţie a răului, 
şi să cadă în diverse patimi, ci ea trebuie să fie liberă de 
orice neştiinţă. Căci atunci când dau mărturie despre mama 
lor şi vorbesc despre faptul, că a odrăslit un eon care a 
greşit, nu ne trebuie prea mult să ne dăm seama, de ce fiii 
unei asemenea mame, înoată în cea mai mare neştiinţă. 

9. Şi nu ştiu ce ar mai putea spune despre producţiile 
menţionate în această situaţie. Căci nu mai au ce să-mi 
spună (căci am avut multe discuţii pe marginea acestor 
teme), despre vreo altă formă specială de existenţă, produsă 
altfel decât acestea. 



239 



Pot numai să-mi vorbească numai despre alte lucruri 
cunoscute numai de către ei, care au fost produse, la rândul 
lor, de un altul, care nu i-a ştiut pe primii 403 . 

Insă în ceea ce am spus mai înainte despre ei, din 
modul lor de expunere a acestor producţii sau din locul pe 
care îl ocupă , a rezultat că sunt fiinţe spirituale. 

Căci oricum ai folosi cele expuse mai înainte, ei vor 
simţi să se delimiteze de adevăr, căci sunt departe cu totul de 
dreapta raţiune, şi să vorbească, pe mai departe, despre 
Cuvântul lor, care a ţâşnit din Mintea întâiului Tată şi, după 
cum am arătat, să arate că el a produs fiinţe degenerate. 

Fiindcă, deşi ei susţin că Mintea este desăvârşită, ca 
Unul-Născut anterior din Adâncul cel desăvârşit, totuşi nu 
sunt în stare să arate, care este motivul pentru care el este 
desăvârşit, decât numai că el a fost orbit de cunoaşterea şi 
de măreţia Tatălui. 

De asemenea ei susţin că Mântuitorul a arătat semnul 
acestei taine, în cazul omului orb din naştere, căci eonul a 
fost în acelaşi fel produs de Unul-Născut cel orb, care este 
un ignorant, deşi este falsă neştiinţa şi orbirea aceasta 
atribuită Cuvântului lui Dumnezeu, care, potrivit teoriei lor, 
o are din cauza celei de a doua producţii a întâiului Tată. 

Şi iată-i pe aceşti sofişti admirabili (admirabiles 
sophistae 405 ) 406 şi exploratori ai sublimităţilor Tatălui celui 
necunoscut, care redau tainele cele mai presus de ceruri, 
„spre care îngerii doresc să privească" (I Petr. 1, 12)! Căci ei 
ne învaţă, că din Mintea Tatălui celui mai presus de toate, a 
fost produs Cuvântul ca un orb, adică ca un neştiutor al 
Tatălui care 1-a produs. 

10. Dar voi, o, cei mai deşerţi dintre sofişti (vanissimi 
sophistae) 401 , cum cunoaşteţi Mintea Tatălui sau, mai 



03 Sfântul Iirneu cunoscuse atât de bine erezia gnostică, încât afirmă că nu mai e 
nimic nou de cunoscut despre ea, decât, poate, lucruri care au fost inventate de foarte 
curând, de către aceşti eretici. 

Dacă ereticii nu îşi stabilesc în anumite cărţi învăţătura, atunci nu pot fi urmăriţi şi 
cunoscuţi. Noi ne putem raporta doar la scrierile lor şi la mărturiile unor adepţi ai lor 
(depinde cât de mult cunosc şi aceştia) dar nu putem ştii lucrurile la zi, pe care 
ereticii le propagă. 

404 Eonii. 

405 Gr. l.p.311. 

406 Spus cu ironie, bineînţeles. 

407 Gr. l,p.311. 



240 



degrabă, că Tatăl însuşi - căci El este Mintea şi desăvârşirea 
tuturor lucrurilor - a produs din sine pe Cuvântul, ca un eon 
imperfect şi orb, când El a fost în stare să producă din sine 
cele ale înţelepciunii Tatălui? 

Căci dacă voi afirmaţi că Hristos a fost generat după 
aceia 408 şi declaraţi că el a fost creat desăvârşit, mai mult 
decât Cuvântul, care este anterior lui şi a fost produs de 
aceeaşi Minte, fără doar şi poate desăvârşită, şi nu oarbă, 
cum poate el atunci să producă eoni mai orbi decât sine, iar 
ultimul este înţelepciunea, mereu orbi, dând naştere la un 
aşa număr mare de trupuri relei 

Căci Tatăl vostru este cauza tuturor acestor 
drăcovenii, căci declaraţi că măreţia şi puterea Tatălui vostru 
este cauza neştiinţei, asimilindu-i lui Adâncul şi desemnând, 
prin acest nume, faptul că El este Tatăl-cel-de-negrăit. 

însă, dacă neştiinţa este un rău, şi voi declaraţi toate 
relele ca derivând din această cauză, prin aceasta nu spuneţi 
decât, că măreţia şi puterea Tatălui este cauza acestei 
neştiinţe, iar pe El îl transformaţi în autorul răului. 

Căci, dacă afirmaţi că aceasta este cauza răului 409 , 
atunci nimeni nu trebuie să contemple măreţia Sa. Dar dacă 
aceasta este imposibil de făcut, pentru că Tatăl Se face pe 
Sine cunoscut, încă de la începutul existenţei lumii, pentru 
că El a făcut-o, atunci trebuie eliminat orice blam faţă de 
Sine, deoarece El nu poate schimba neştiinţa acelora, care 
vin după El. 

Dar dacă ar fi fi putut să existe o perioadă anterioară, 
când El ar fi îndepărtat neştiinţa, care a crescut cu 
producţiile următoare, ea trecând de la unul la altul şi atunci 
ar fi devenit foarte adâncă în eoni, cu atât mai mult El ar fi 
putut să prevină neştiinţa, pentru ca aceasta să nu apară şi să 
nu se insinueze în existenţă. 

1 1 . Dar, după cum El a dorit, aşa a devenit cunoscut, 
nu numai eonilor, ci şi acelor oameni, care trăiesc în zilele 
din urmă. însă, dacă El nu ar fi vrut să fie cunoscut de la 
început, El ar fi rămas neştiut şi acum. Şi atunci, după voi, 
cauza neştiinţei este dorinţa Tatălui. 



408 După eonii Plenitudinii. 

409 Neştiinţa. 



241 



Căci dacă El a cunoscut mai dinainte că acele lucruri 
se vor întâmpla în viitor, de ce nu s-a luptat cu neştiinţa 
acelor lucruri, înainte ca ea să se adâncească la ei? 

Sau, mai degrabă, de ce nu după aceea, dacă sub 
puterea pocăinţei, se împarte ca o lucrare a lui Hristos? Căci 
cunoaşterea pe care o avem prin Hristos El a dat-o tuturor. 

El putea cu mult înainte să dea aceasta, prin Cuvântul, 
Care a fost Primul-Născut al Unului-născut. 

Or dacă cunoştea acestea de mai înainte şi El a dorit 
ca aceste lucruri să se întâmple astfel, atunci această operă a 
neştiinţei trebuie să dureze veşnic şi să nu se piardă. Căci 
lucrurile care au fost create în acord cu voinţa întâiului 
vostru Tată trebuie să dureze cât durează dorinţa celui care 
le-a făcut. 

Iar dacă ele trec, atunci dorinţa Celui care le-a 
poruncit existenţa, a fost aceea ca ele să fie trecătoare. Şi 
atunci, de ce eonii care au atins odihna şi au dobândit 
cunoaşterea desăvârşită prin învăţătura ultimă, spun că Tatăl 
este incomprehensibili 

Căci este evident că ei puteau să aibă această 
cunoaştere şi înainte de a deveni pătimaşi. Pentru că măreţia 
Tatălui nu a suferit vreo ştirbire de la început 410 , atunci din 
aceasta, ei puteau cunoaşte că El este incomprehensibil. 

Şi, dacă, în acord cu infinita Sa măreţie, El rămânea 
necunoscut, El ar fi trebuit ca în acord cu infinita Sa iubire, 
să păzească în nepătimire pe aceştia pe care i-a produs, 
nestingherindu-i cu nimic şi răspunzându-le la toate 
întrebările, ca astfel ei să cunoască, dintru început, că Tatăl 
este cu totul incomprehensibil. 



410 De la începutul creării eonilor. 



242 



Capitolul al 18-lea 

înţelepciunea nu a fost niciodată în mod real în 
neştiinţă sau nu a căzut în patimă. Entimema / gândirea ei 
nu a fost niciodată separată de sine sau nu a avut dorinţe 
concrete de a se depărta de sine. 



1. Ce poate fi mai absurd, decât afirmaţia lor că 
înţelepciunea a fost neştiutoare sau că a degenerat, că a 
devenit pătimaşă? 

Fiindcă aceste lucruri sunt străine şi contrare 
înţelepciunii şi nici nu poate fi acestea 411 însuşiri ale sale. 
Căci atunci când există o vedere înainte dar neştiinţa se 
dovedeşte a fi mai bună decât aceea, atunci acolo nu există 
înţelepciune. 

Şi, nu de mult, am spus, că ei numesc acest eon 
suferind înţelepciunea şi că ei o numesc după numele pe 
care îl are sau după suferinţa ei. 

însă nu îl situează în Plenitudine, dacă acest eon a 
devenit plin de patimă. Căci un suflet nu poate fi puternic şi 
nu poate fi numit duhovnicesc, dacă nu trece prin astfel de 
experienţe 412 . 

2. Şi iarăşi, cum poate entimema ei, să se depărteze de 
ea şi să devină pătimaşă şi, mai ales, să devină o existenţă 
separată de înţelepciune? 

Pentru că entimema / gândirea este înţeleasă ca 
aparţinând unei persoane şi nu poate avea o existenţă izolată 
de sine. Dacă o gândire / entimema rea este distrusă şi 
absorbită de una bună, atunci lucrurile stau ca în cazul bolii, 
când boala e înghiţită de vindecare 413 . 

Dar ce fel de gândire / entimema este cea care precedă 
această patimă / pasiune? Pentru aceasta trebuie investigată 
natura Tatălui şi cele ce ţin de măreţia Sa. Dar dacă ea va fi 
pătrunsă iarăşi de patimă şi după ce a primit vindecarea? 

Atunci trebuie să înţelegi, că Tatăl este 
incomprehensibil şi că este mai presus de orice descoperire. 

411 Neştiinţa şi păcatul. 

412 Lupta cu patimile. 
Literal: de sănătate. 



243 



în atare condiţii nu e normal să înţelegi, că ea dorind 
să cunoască pe Tatăl, tocmai de aceea a devenit pătimaşă. 
Insă atunci când a înţeles din nou că El este de necercetat, 
atunci i s-a redat sănătatea. 

Şi, cu toate acestea, Mintea însăşi, care a întrebat 
despre natura Tatălui, a încetat să mai întrebe, potrivit cu 
ceea ce spun ei 414 , ea 415 continuându-şi cercetarea, a învăţat 
că Tatăl este incomprehensibil. 

3. Cum poate atunci entimema să se separe când 
concepe pătimaş, când patimile sunt ale sale? Alipirea de ele 
este personală iar omul nu poate să vină întru existenţă fără 
sentimente. 

Părerile acestora sunt de nesusţinut şi ele se opun 
cuvintelor spuse de Domnul: „Căutaţi şi veţi afla" (Mt. 7, 7). 
Căci Domnul a dat Ucenicilor Săi desăvârşirea, ca urmare a 
căutării şi a descoperii Tatălui de către ei. 

Dar Hristosul lor, care este deasupra, le-a dat 
perfecţiunea, prin aceea că El a poruncit eonilor să nu-L 
caute pe Tatăl, şi i-a covins să lucreze cu mâinile dar să nu-L 
caute pe El. Şi ei declară despre ei înşişi că sunt 
desăvârşiţi, prin aceea că nu l-au găsit pe Adânc, pe când 
eonii s-au desăvârşit prin aceea că, El este de negăsit, celor 
care întreabă despre El. 

4. In concluzie, entimemele nu pot exista separat, 
despărţite de eoni şi, din această cauză, e foarte clar, că ei 
introduc o şi mai mare minciună prin patima ei 416 , atunci 
când vorbesc, mai degrabă, de o separare de ea, dar declară, 
în acelaşi timp, că are o substanţă materială. 

Atunci, dacă Dumnezeu nu este lumină şi dacă 
Cuvântul Său nu există, atunci nu-i putem condamna şi nici 
răsturna minciuna lor. Căci dacă acesta este adevărul, că aşa 
se întâmplă cu mintea oricărui eon, atunci ea a suferit. 

Iar ceea ce ea a suferit a fost la nivelul gândirii. Şi 
atunci, după ei, entimema sa nu a păţit altceva, decât patima 
/ pasiunea de a gândi, despre Cel care nu poate fi cuprins cu 
înţelegerea. 



414 Ereticii. 

415 înţelepciunea. 

416 A înţelepciunii. 



244 



Şi dacă entimema / gândirea ei a devenit pătimaşă / 
pasională, aceasta s-a întâmplat din cauză că a gândit lucruri 
care sunt imposibil de gândit. 

Cum a putut atunci avea sentimente şi pasiune 
separate de entimema, astfel încât să devină o substanţă atât 
de vastă pentru materia creaţiei, când entimema / gândirea a 
fost pătimaşă şi patima a fost în entimema / în gândirea 
înţelepciunii? 

Căci nimic nu poate despărţi entimema de eon, după 
cum nici sentimentele nu pot fi separate de entimema, adică 
printr-o separare, care să posede substanţă proprie. Prin 
aceasta, este evident, se distuge şi se aruncă la pământ 
sistemul lor. 

5. Insă cum pot să se scindeze eonii în mai multe 
părţi şi cum pot deveni ei subiectul unei patimi / a unei 
pasiuni? Ea 417 a fost, mai presus de îndoială, de aceeaşi 
substanţă cu cele din Plenitudine iar în Plenitudine era Tatăl. 

Acum, orice substanţă, când e adusă în contact cu o 
alta similară, nu se dizolvă nicidecum una în alta, nici nu 
sunt în starea de a se simţi pierdute ci, mai degrabă, rămân la 
fel şi cresc şi mai mult, cum se întâmplă cu focul când se 
întâlneşte cu un alt foc, duhul cu alt duh şi apa cu şi mai 
multă apă. 

Insă cele care au naturi diferite, atunci când sunt puse 
la un loc, suferă schimbări sau distrugeri de tot felul. 
Privind astfel lucrurile, dacă a fost o producţie a luminii, ea 
nu suferă pasiune sau nu urmează vreun pericol din faptul că 
ea este lumină ci, mai degrabă, ea arde şi dă şi mai multă 
lumină, ea creşte tot mai mult, asemenea unei zile, care are 
pe cer un soare strălucitor. Căci ei spun că Adâncul însuşi a 
fost imaginea tatălui lor, adică a înţelepciunii. 

Orice specie de animal e unică şi diferită una de alta 
sau sunt diferite ca natură. Şi atunci când se întâlnesc există 
pericolul ca să se ucidă între ele. Dar când sunt obişnuite 
una cu alta şi trăiesc în armonie, nu e nimic periculos ca ele 
să stea în acelaşi loc ci, mai degrabă, îşi apără viaţa mult mai 
bine. 



417 înţelepciunea. 



245 



Dacă acest eon a fost produs de către Plenitudine, din 
aceeaşi substanţă cu toţi ceilalţi, ea nu ar fi putut niciodată 
să se schimbe, fără ca să antreneze şi pe ceilalţi asemenea ei 
în această acţiune şi a căror esenţă este una spirituală. 

Căci frica, groaza, patima, disoluţia interioară şi alte 
asemenea, pot apărea doar în lupta celor contrare, adică a 
unor fiinţe ca noi, care avem trupuri. Pe când la fiinţele 
spirituale şi care sunt pline de lumină, nu sunt posibile astfel 
de calamităţi. 

însă aceşti oameni şi-au înzestrat eonii cu acele patimi 
despre care vorbea poetul Menandru, care şi el era 
îndrăgostit şi era urât de cel pe care-1 iubea 418 . 

Căci cei care au inventat astfel de păreri au în sistemul 
lor mai degrabă ideile şi concepţiile unor oameni nefericiţi 
în dragoste, decât realitatea substanţei divine. 

6. Căci dacă medităm cum au descoperit ei natura 
desăvârşită a Tatălui şi dorinţa care exista în El şi cum au 
cuprins ei măreţia Sa, nu poţi decât să rămâi în neştiinţă sau 
în patimă şi acestea reprezintă un eon spiritual. 

Sau, mai degrabă, acestea îţi vor da perfecţiunea, 
nepătimirea şi adevărul 419 . Fiindcă ei trăiesc asta dar nu o 
spun. Căci pot deveni oameni numai prin meditarea la Cel 
care este în faţa lor. 



418 Pare-se că e vorba despre tendinţele homosexuale ale poetului păgân Menandru. 

419 Sfântul Irineu spune acestea cu ironie, pentru că aşa credeau gnosticii că 
dobândesc înţelecpiunea, prin rămânerea lor în patimi. 

Societatea contempornaă apreciază foarte mult această concepţie gnostică, fără ca s-o 
ştie, pentru că ea se bucură de orice oportunitate, care îi aduce fericirea pământească, 
adică bucuria de a păcătui. 

Păcatul nu e considerat în lumea hedonistă de astăzi o secătuire şi o omorâre 
duhovnicească a sufletului şi trupului nostru ci, dimpotrivă, un mod de destindere, de 
umplere de bine, de relaxare. 

Relaxarea e percepută ca o umplere intensă de poftă, de adrenalină, de clocot 
interior. Muzica e dată la maximum, sexul e văzut ca o împlinire, ca o victorie a 
bărbatului asupra femeii sau invers şi, cu cât eşti mai pătimaş, cu atât eşti mai de 
gaşcă, cu atât eşti mai cool, mai de treabă. Nervii sunt scăldaţi în alcool, singurătatea 
e tăvălită în orele de sex sălbatic, cu persoane necunoscute sau de puţin timp 
cunoscute, aventura, peripeţiile, viteza la maximum, excentricitatea e tot ce 
împlineşte şi asigură popularitate. 

Simţul riscului se îmbină foarte bine cu iluzia câştigului uşor. Putem detecta imediat 
cum trăiesc oamenii astăzi, după modul cum se îmbracă sau îşi au aranjată casa. Sunt 
exprimaţi de pofta şi avântul libidinal pe care îl manifestă, de credinţa că sunt 
fermecători dacă păcătuiesc şi dacă sunt văzuţi bine în lumea lor. 



246 



Dar aceştia au devenit „desăvârşiţi" fiind împreună cu 
El şi, deşi sunt plini de multe patimi, ei „au atins" 
cunoaşterea şi înţelegerea adevărului. 

Insă pentru ei spune Mântuitorul: „Căutaţi şi veţi afla" 
(Mt. 7, 7). Căci El a cerut Ucenicilor Săi, ca ei să-L caute pe 
Cel, Care e Făcătorul tuturor şi nu să-şi imagineze că o face. 

Iar inefabilul Adânc şi ei înşişi doresc să treacă ca unii 
„desăvârşiţi", fiindcă ei au văzut şi au găsit pe cel Singur 
desăvârşit, dar ei sunt încă pământeşti. 

Deşi ei declară că acest eon, care a fost în Plenitudine, 
este pe deplin o fiinţă spirituală, totuşi, căutându-1 pe întâiul 
Tată şi dorind să găsească un loc în măreţia aceluia şi dorind 
să aibă o cuprindere a adevărului Tatălui, înţelepciunea a 
căzut în patimă, dar într-una care, numai ea a avut-o faţă de 
această Putere, care depăşeşte toate lucrurile. Aceasta a 
făcut-o să se dizolve în substanţa celorlalţi eoni şi apoi a 
sfârşit prin a-şi dobândi existenţa personală. 

7. Asemenea presupunere însă este absurdă şi este 
opinia unor oameni, care au căzut cu totul din adevăr. Pentru 
ca acest eon să fie superior celorlalţi şi mai mare decât cei 
dintâi, ei înţeleg, ca atunci când afirmă în sistemul lor de 
gândire, că ei sunt fructele entimemei care a suferit patimă, 
asta înseamnă că acest eon este tatăl mamei lor, care la 
rândul său, este propriul lor bunic. 

Şi, din aceştia, următorii nepoţi rezultaţi, au căutat să 
cunoască pe Tatăl şi, după cum spun ei, au vrut să cunoască 
adevărul, desăvârşirea, odihna şi să dea lucrurilor 
schimbătoare împăcarea lor cu Tatăl, însă bunicul lor a 
căutat să trăiască în ignoranţă, în patimă, în frică şi 
nedumerire şi, din această stare de tulburare ei declară, că s- 
a format materia. 

De aceea, a spune că ei căutau desăvârşirea Tatălui şi 
doreau comuniunea şi unirea cu El, dar un eon, la fel ca şi ei 
prin origine, care a dorit aceleaşi lucruri, a suferit disoluţie 
din cauza lor, cum poate această frază să fie crezută, când ea 
e total inconsistentă şi fără cugetare sănătoasă? 

Asemnea cu ei sunt şi cei care ascultă astfel de 
învăţători, care orbi fiind ei înşişi, au învăţători tot la fel de 
orbi ca şi ei, fiind căzuţi cu toţii în vâltoarea neştiinţei, din 
cauza minciunilor pe care le-au crezut. 



247 



Capitolul al 19-lea 

Lucrurile absurde spuse de eretici despre propriile 
lor origini. Opiniile lor referitoare la Demiurg sunt arătate 
de nesusţinut şi ridicole 



1. Dar ce să mai vorbim despre seminţele lor 420 , când 
aceştia concep pe mama lor după forma îngerilor, care s-au 
pogorât peste Mântuitorul, adică ca pe unii fără formă, fără 
înfăţişare şi nedesăvârşiţi? 

Şi ce au pus ei în Demirug fără ştirea aceluia, în 
sensul că, într-un mod instrumental, ei pot atinge 
desăvârşirea şi forma în care sufletul poate fi (ca să spunem 
aşa) desăvârşit ca sămânţă? 

Căci ei spun, că îngerii care au coborât peste 
Mântuitorul lor sunt nedesăvârşiţi şi fără o înfăţişare sau o 
formă anume. Dar aceasta s-ar întâmpla, dacă ei ar fi priviţi 
după înfăţişarea, care a generat acest fel de a fi. 

2. Şi dacă ei spun că Creatorul lor a fost un ignorant, 
şi el şi-a depozitat sămânţa în sine, ca să împartă din ea cum 
a făcut cu omul, atunci cuvintele lor sunt amăgitoare şi 
deşarte şi nu au nicio dovadă în acest sens. 

Căci cum poate fi el un ignorant, dacă seminţele 
posedă substanţe şi proprietăţi deosebite? Iar dacă ele nu au 
o substanţă şi nici calităţi, atunci nici nu sunt reale. 

Şi dacă ar fi aşa atunci este un ignorant. Căci lucrurile 
reale au o înfăţişare a lor, au calităţi. Fie sunt fierbinţi, fie 
sunt iuţi sau dulci sau diferă de celelalte briliante. 

Şi dacă continuăm astfel vom vorbi despre multe 
lucruri ale oamenilor, căci ele fac parte din sfera de acţiune a 
omului. Insă ele nu pot fi ascunse în Dumnezeu, în 
Creatorul universului. 

Ei au plecat de la ideea că seminţele Lui nu îl cunosc, 
căci nu au calităţile despre care vorbim adesea. Căci dacă 



420 De urmaşii lor. 

421 Aceste calităţi ale lucrurilor fizice. 



248 



substanţa nu prezintă vreo acţiune, atunci ea este o pură non- 
existenţă. 

Insă mie mi se pare, că la astfel de opinii s-a referit 
Domnul, când a spus: „Pentru fiecare cuvânt fără rost / 

499 

neîntemeiat (sermo otiosus ; idle word) spus de către 
oameni, ei vor da seama în ziua judecăţii"(Mt. 12, 36). 

Şi toţi învăţătorii care se aseamănă acestora, care 
umplu urechile oamenilor cu lucruri zadarnice/ care nu 
împing la acţiune, vor da seama, când ei vor sta în faţa 
tronului judecăţii. 

Căci vor da răspuns pentru lucrurile pe care şi le-au 
imaginat în mod fals şi deşert, vorbind astfel împotriva 
Domnului. 

Vor da seama pentru ce au făcut, fiindcă au dat 
doavadă de o asemenea îndrăzneală 423 , declarându-se pe ei 
înşişi ca seminţele aceluia, şi că sunt împreună cu cei din 
Plenitudinea spirituală, fiindcă numai acestor oameni, care 
locuiesc în ea li se revelează adevăratul Tată. 

însă cei care au natură animală trebuie să-şi 
disciplineze / să-şi strunească simţurile. 



422 Gr. l,p. 317. 

23 Ierarhia bisericească va da seama pentru orice cuvânt smintitor şi eretic pe care 1-a 
spus cuiva vreodată. Vom da seama pentru orice predică de complezenţă, în care nu 
am vrut să vorbim despre Dumnezeu, ci despre noi înşine. Vom da socoteală lui 
Dumnezeu pentru orice lucru pe care nu l-am explicat convingător şi, prin aceasta, 
am sporit confuzia în cei care ne-au ascultat. 

Vom da seama pentru modul cum am conceput frazele noastre, despre modul în care 
am spus adevărurile de credinţă, despre ataşamantul pe care l-am avut sau nu faţă de 
ele. 

Căci nu e de ajuns numai să spui, ci să şi fii una cu ceea ce spui. Fariseismul, 
disimularea noastră vor constitui pietre de poticneală în faţa Dreptului Judecător, 
în textul englezesc, idle word nu înseamnă numai cuvânt deşert, ci şi cuvânt care nu 
are forţa să te convingă, chiar dacă expune adevărul. 

Idle word este un cuvânt care nu are putere duhovnicească sau care înlocuie, în mod 
duplicitar, atenţia de la lucrurile principale, la cele secundare. Orice expunere, care 
nu urmăreşte a-i zidi pe oameni şi care nu se face cu transpiraţie sfântă, cu multă 
dăruire este un idle word. 

E de la sine înţeles că glumele proaste, bancurile, poveştile porcoase sau terifiante 
intră şi ele în această categorie. Orice promisiune neonorată este un cuvânt deşert. 
Orice salut, care nu e spus din inimă şi orice conversaţie de convenienţă este un 
păcat. 

Tot ceea ce se face fără tragere de inimă sau mecanic e un păcat, care rugineşte 
avântul nostru către Dumnezeu. Trebuie să ne rugăm Domnului pentru orice păcat, 
pentru ca să ni-1 ierte şi trebuie să ne pocăim pentru el. Dacă ne pare rău de pierderea 
timpului aiurea atunci ne venim în fire. Ceea ce nu devine faptă, nevoinţă iese din 
sfera normalului, a binelui lui Dumnezeu. 



249 



Dar dacă ei susţin că Demiurgul, atunci când a primit 
în sine întreaga sămânţă, şi care a fost depozitat în fiinţa sa 
de către Mamă, a rămas mai departe un ignorant al tuturor 
lucrurilor, atunci el nu poate fi înţeles nicidecum ca având 
legătură cu Plenitudinea. 

3. Şi dacă ei sunt cu adevărat „duhovniceşti", 
deoarece au ceva din Tatăl universului în sufletele lor, 
atunci, potrivit zicerilor lor, ei au sufletele formate din 
aceeaşi substanţă cu a Demiurgului, cu toate că el, deşi a 
primit [sămânţa] de la Mamă, una pentru toţi, întreaga 
sămânţă divină, şi a avut-o în sine, a rămas totuşi o entitate 
cu natură animală şi nu a înţeles acele lucruri înalte, care 
sunt deasupra. 

Cu aceste lucruri ei se fălesc atâta şi spun că le 
cunosc, deşi sunt încă oameni pământeşti . Şi nu 
încununează această pretenţie a lor, toate absurdităţile ce le- 
au rostit? 

Căci imaginea aceasta, cum că sămânţa înseamnă 
cunoaşterea şi desăvârşirea sufletelor umane, a reieşit la ei 
numai din cauza necunoaşterii lui Dumnezeu în care trăiesc. 
Este o părere pe care o susţin şi prin care se arată cu totul 
ieşiţi din minţi şi fără niciun sens. 

4. Căci este cel mai absurd şi abject lucru să spui, că 
sămânţa, aceea miunsculă şi cu putere germinativă, fiind 
astfel depozitată, a fost în stare să pregătească pe toţi pentru 
a primi raţionalitatea desăvârşită. 

In această situaţie vom avea numai un amestec al 
materiei. Căci substanţa despre care ei vorbesc, derivă din 
neştiinţă şi păcat. Şi pentru că vor să dovedească asta, ei 
devin mult mai puternici şi mai folositori decât lumina 
Tatălui lor, dacă, într-adevăr, atunci când s-au născut, ei 
contemplau lumina, fiind fără nicio înfăţişare, dar când s-au 
îmbrăcat cu materia trupului, au căpătat o formă şi o 
înfăţişare, au crescut şi s-au desăvârşit. 



424 Ei vorbeau despre lucruri închipuite, de lucruri pe care le presupuneau a fi cereşti, 
dar aveau o viaţă plină de păcate, alipită de pământ. De aceea spune Sfântul Irineu că 
ei sunt pământeşti şi nu cereşti sau duhovniceşti. In discursul ortodox, orice 
delimitare de mintea pământească, înseamnă delimitarea de păcat şi de confortul 
non-ascetic. 



250 



Căci, dacă lumina care a purces din Plenitudine a fost 
cauza fiinţelor spirituale, care nu aveau nicio formă şi nicio 
înfăţăşare, şi nu aveau nicio mărime proprie, dar atunci când 
au coborât în lume li s-a adăugat cele ale lumii, şi astfel au 
dobândit desăvârşirea, atunci traiul de aici (pe care ei îl 
denumesc cu termenul de „întuneric"), se dovedeşte mult 
mai bun şi mai folositor decât traiul în lumina Tatălui lor 425 . 

Insă, cum să vedem astfel de afirmaţii, decât ca 
ridicole, când ei afirmă că mama lor a fugit ca să scape de 
fiinţele, care adorm în materie şi a fost pe punctul de a fi 
distrusă, dacă nu ieşea mai repede din această lume şi nu ar 
fi sărit în afară de sine, primind ajutor de la Tatăl. 

însă, când sămânţa sa se dezvoltă în aceeaşi materie 426 
şi primeşte o formă, atunci ei spun că este potrivită să 
primească raţionalitatea desăvârşită. 

Şi, de asemenea, că atunci când ea „fierbe", ea este 
formată din substanţe proprii şi străine ei. Şi, atunci, cum 
poate fi spirituală dacă e pământească? Căci cum poate „o 
mică sămânţă", aşa cum o numesc ei, să crească şi să 
primească o formă, şi o bogată perfecţiune, în mijlocul unei 
substanţe, care e contrată şi, pe deplin, improprie ei? 

5. Şi, mai mult decât atât, ca să întregim cele spuse 
deja, se ridică o altă întrebare. A existat mama lor, atunci 
când s-au născut îngerii, care au fost creaţi din sămânţă, ca 
toţi ceilalţi sau ea este doar o fiinţă din marea succesiune? 

Dacă ea a apărut simultan cu ceilalţi, atunci avea 
caracteristicile unui prunc. Şi atunci a coborât în acei 
oameni, care acum există numai în aparenţă. 

Dar dacă [fiinţele cereşti] s-au format una câte una, 
atunci nici ea nu avea o formă / o înfăţişare ci, potrivit lor, a 
avut înfăţişarea acelor îngeri, pe care ea i-a contemplat. 

Căci contemplându-i pe toţi şi odată pentru totdeauna, 
astfel a fost înţeleasă de către ei. Şi, se cuvine, aşadar, să 



425 Gnosticii aveau o viziune cerească deficitară, pentru că existenţa în lumina 
Tatălui nu presupunea desăvârşirea sufletelor, dar vedeau ca foarte pozitivă existenţa 
în trup, pentru că numai aşa omul se desăvârşeşte. Sufletele, create din lumină, 
coboară în trupuri şi această coborâre a lor nu era resimţită deloc ca o povară. însă 
asta în aparenţă, atâta timp cât vieţuirea în lume e o vieţuire în întuneric, în 
comparaţie cu existenţa în lumina Tatălui sau în cele de sus. 

426 De care ea a fugit. 



251 



aibă din fiecare pe care i-a văzut, formele acelor sub care ea 
a fost cunoscută. 

6. Atunci, de ce văd îngerii pe Mântuitorul, dacă ea 
într-adevăr a conceput imaginile lor, însă nu şi Mântuitorul, 
căci El este cu mult mai frumos decât ei? 

De ce El n-o doreşte şi nici ea pe El, pentru ca astfel, 
ea să conceapă după imaginea Lui ? Atunci cum se face 
că Demiurgul, pe care ei îl cred o fiinţă animală, are, după 
cum spun ei, propria sa mărime şi înfăţişare şi a fost creat 
desăvârşit, potrivit firii sale, care pare mult superioară celei 
animale, dar când a fost trimis ca fiind nedesăvârşit, şi a 
primit să coboare într-un suflet, atunci a căpătat o formă, şi 
prin aceasta a devenit desăvârşit, şi a putut să dobândească 
puterea de a cunoaşte raţiunea desăvârşită? 

Atunci, dacă el poate căpăta o formă de om animalic 
şi pământesc, de ce mai spunem că el este după asemănarea 
îngerilor, pe care ei îi numesc „lumini", dacă se asemănă cu 
oamenii, care sunt aici, jos? 

Pentru că, în acest caz, el nu vrea să aibă asemănarea 
şi înfăţişarea îngerilor ci, mai degrabă, pe a acelor suflete în 
care el primeşte o formă. 

Insă, după cum apa, când e turnată într-un vas ia 
forma vasului în care e pusă - dacă şi aici se petrece aceeaşi 
omogenizare - şi dacă atunci când o congelezi ia forma 
vasului în care e pusă - atunci şi sufletele au aceeaşi formă 
cu trupurile în care locuiesc. Căci ele însele 428 s-au adaptat 
vasului în care sunt, după cum am spus mai înainte. 

Atunci, dacă sămânţa - la care ei se referă - se 
solidifică şi ia o formă anume, atunci ea are înfăţişarea unui 
om şi nu înfăţăşarea unui înger. Şi atunci, cum e posibil ca 
sămânţa să fie după imaginea îngerilor, dar să fie văzută, 
mai apoi, ca având o formă asemenea oamenilor? 

Atunci, de ce are nevoie să coboare în trup, dacă are o 
natură spirituală! în mod normal, cei trupeşti au nevoie de 
ceea ce e duhovnicesc, dacă vor să se mântuiască. 



427 După înfăţişarea Sa. 

428 Sufletele. 



252 



Putem să ne sfinţim şi să ne curăţim de orice 
întinăciune, numai dacă ceea ce este muritor va fi înghiţit / 
va fi cuprins / se va împărtăşi de nemurire (I Cor. 15, 54). 

Cei duhovniceşti şi cereşti însă nu au nevoie de un 
astfel de lucru 429 , ci numai cei de aici, de jos. Din aceasta ei 
nu au nici un beneficiu, însă noi creştem prin ea 430 . 

7. încă şi mai mult putem arăta, că această discuţie a 
lor este falsă. Căci poate să fie înţeles acest lucru de către 
toţi, prin aceea că ei declară, că acele suflete care au primit 
sămânţa din Mama lor, sunt superioare celorlalte. 

Din această pricină ele au cinstit pe Demiurg şi au 
devenit prinţi, regi şi preoţi. Iar dacă acest lucru ar fi fost 
adevărat, atunci marii arhierei Caiafa şi Ana şi mai marii 
preoţilor, şi fariseii, şi căpeteniile [dintre iudei], ar fi trebuit 
să creadă primii în Domnul, potrivit celor spuse de către ei. 

Dar, mai degrabă, ar fi trebuit să creadă regele Irod 431 . 
Insă nici el, nici mai marii preoţilor, nici căpeteniile, nici 
vreunul din fruntea poporului nu au crezut în El. 

Ci au crezut, dimpotrivă, aceia care cerşeau la drumul 
mare, surzii, orbii 432 . 

El a fost respins şi dispreţuit de mulţi. Şi Pavel spune 
acest lucru: „Căci priviţi chemarea voastră, fraţilor, căci nu 



429 De curăţire de patimi, pentru că ei sunt deja Sfinţi. 

430 Prin asceză. Sfântul Irineu arată că puterile cereşti nu au nevoie de curăţire de 
patimi şi de desăvârşire, pentru că ele o au deja. Nu îngerii trebuie să se întrupeze, ci 
noi, oamenii, trebuie să ne curăţim de patimi şi să ne sfinţim viaţa. 

431 Sfântul Irineu presupune acest lucru, poate din cauza faptului, că Irod auzise de la 
cei trei magi despre naşterea lui Mesia. 

32 Din atmosfera Sfintelor Evanghelii ne dăm seama de un lucru dramatic întâmplat 
în Israelul de acum două milenii. Toţi aşteptau pe Mesia, nu contează cu ce inimă şi 
cum II vedeau, cum şi-L imaginau. 

Şi când El a venit, dintre teologii şi gânditorii de seamă ai timpului, nu s-a găsit 
niciunul, ca să vadă în Iisus pe Mesia. Dar L-au cinstit mulţi dintre marginalizaţii 
timpului. Aceştia au venit la Iisus şi L-au crezut, deşi nu se pregătiseră pentru El, cu 
atâtea citiri şi rugăciuni, ca acei credincioşi fervenţi ai legii mozaice. 
Drama acelor necredincioşi, drama celor culţi nu a fost că ei citiseră foarte multe. Nu 
cultura teologică i-a făcut inapţi pentru a-L primi pe Hristos. Ci nu şi-au curăţit 
simţurile, mintea, inima ca să-L sesizeze pe Cel prea frumos, pe Cel iubit, pe Cel 
aşteptat de milenii. 

Drama lor poate fi oricând drama noastră. Nu multa carte ne face să nu vedem în 
semenii noştri pe Hristos, ci înfumurarea şi lăcomia noastră. De aceea nu le dăm 
milostenie, pentru că ne gândim prea mult la noi şi prea puţin la veşnicie. Preţuim 
materia în locul sufletului. Urmărim să ne mântuim noi, dar nu şi alţii. Şi când vrei să 
fii numai tu cu Hristos sau când îţi creezi un Hristos imaginar, atunci te desparţi de 
El, Care este Viaţa şi Fericirea tuturor. 



253 



mulţi sunt înţelepţi între voi, nici nu sunt mulţi nobili, nici 
nu sunt mulţi puternici. Căci pe aceia ai lumii 433 , pe care 
oamenii îi dispreţuiesc, pe aceia i-a ales Dumnezeu" (I Cor. 
1,26-27). 

Din această cauză, aceste suflete, nu sunt superioare 
altora pentru că a fost depozitată în ele sămânţa şi nici 
pentru că au cinstit pe Demiurg. 

8. Iar despre acest lucru, care s-a arătat a fi slab şi de 
nesusţinut şi de-a dreptul himeric, cred că am spus destul. 
Căci nu e nevoie, ca să folosim un proverb cunoscut, ca să 
bem un ocean, pentru a afla că apa este sărată. 

Ci, ca şi în cazul statuii din argilă, dacă o colorezi pe 
afară o poţi confunda cu aurul, dar ea este, în realitate, din 
argilă. Insă dacă te apropii de ea şi atingi o parte a ei, îţi dai 
seama că e un şiretlic şi că e din argilă. 

La fel pot să se elibereze de minciună şi aceia, care 
caută adevărul în cadrul unor opinii false. Căci pot face ca 
mine, nu expunând doar o mică parte, ci multimple cugetări 
ale sistemului lor, care sunt foarte importante pentru ei, şi 
din acelea să arate, nu în necunoştinţă de cauză, ci 
dimpotrivă, spre ce îi îndreaptă acela, care e slab acolo, 
înşelător, acaparator şi dăunător şi care au legătură cu 
şcoala valentinienilor şi cu toţi acei eretici, care au vorbit în 
mod vilcean despre un Demiurg, care ar fi Creatorul acestui 
univers. 

însă acesta nu e, cu adevărat, decât numai Dumnezeu, 
lucru care poate fi uşor de combătut, după cum am fâcut-o 
deja. 

9. Căci cineva cât de cât cu mintea pe umeri şi care 
are puţină atingere cu adevărul, cum poate să-i asculte pe ei, 
când aceştia afirmă că există alt Dumnezeu deasupra 
Creatorului? Şi că există şi alt Unul-Născut, care e un alt 
Cuvânt al lui Dumnezeu. 

Dar despre acesta ei spun că a fost produs într-o stare 
de decădere. Şi spun că există şi alt Hristos, care s-ar fi 
format înainte de Sfântul Duh, în urma tuturor celorlalţi 
eoni. 



433 Varianta textuală americană desemna acele „lucruri" ale lumii pe care şi oamenii 
le urăsc. însă „lucrurile" se refereau la oameni şi nu la lucruri obişnuite. 



254 



Şi cum să-i asculţi, când spun că există şi un alt 
Mântuitor, dar care nu provine din Tatăl tuturor, ci a fost o 
producţie formată prin contopirea eonilor, care au apărut în 
starea de decadenţă / de păcătoşenie şi că El a fost produs în 
mod silit de această stare decăzută? 

însă dacă aşa stau lucrurile, atunci nici eonii, care au 
apărut în stare de neştiinţă şi păcătoşenie, nici Hristos, nici 
Sfântul Duh, nici Marginea, nici Mântuitorul, nici îngerii, 
nici propria lor Mamă, nici sămânţa ei, nici toţi ceilalţi din 
lume nu au făcut tot ceea ce există. 

Ci universul acesta, în totalitatea sa, era un deşert / un 
loc pustiu şi nu avea niciun lucru bun din câte are. Şi, în 
acest fel, ei nu sunt numai de condamnat din cauza 
necredinţei cu care luptă împotriva Creatorului tuturor, 
pentru că II declară a fi fructul unui păcat / a unei patimi , 
ci şi a luptei lor împotriva lui Hristos şi a Duhului Sfânt, 
despre care spun, că au fost produşi tot dintr-o patimă / 
defect, ca şi primul, şi că Mântuitorul a fost produs în păcat. 

Şi astfel, cine va tolera să asculte deşartă lor vorbire, 
pe care vor să o împăneze în mod viclean cu tot felul de 
parabole, şi să se afunde în această minciună, alături de 
aceia, care le sunt fideli şi să ajungă în cele mai josnice căi 
ale necredinţei? 



434 Literal: a unui defect. Am tradus de cele mai multe ori cu „defect" şi nu cu 
„patimă", deşi e vorba despre unul şi acelaşi lucru. 



255 



Capitolul al 20-lea 

Zădărnicia argumentelor aduse de către eretici 
pentru a demonstra, prin parabole, prin vânzarea lui Iuda şi 
prin Patimile Domnului, suferinţele celor 12 eoni 



1 . Şi este inutil să mai spun că parabolele şi acţiunile 
Domnului au fost falsificate de către sistemul lor, cum am 
dovedit deja. 

Căci, spre exemplu, ei doresc să demonstreze, că 
patimile celor 12 eoni, susţinute de către ei, nu sunt decât 
pătimirile Mântuitorului iar pe cei 12 Apostoli îi consideră 
cele 12 luni ale anului. 

Căci ei spun că Domnul a predicat numai un an, după 
ce a fost botezat. De asemenea, spun ei, acest lucru se poate 
vedea în mod evident, şi din cazul celei care suferea de 
scurgerea sângelui (Le. 8, 43-48). 

Căci femeia, care suferea de 12 ani şi care s-a atins de 
veşmântul Mântuitorului, a devenit întreagă, prin puterea 
care a ieşit din Domnul. 

Despre această „putere", aceştia spun, că ea a avut-o 
într-o viaţă anterioară. Căci Puterea care suferea a ieşit din 
sine şi a curs în imensitatea creaţiei în aşa fel, încât ea era în 
pericol de a se dizolva în întreaga substanţă a eonilor. 

Dar atunci când s-a atins de prima Tetradă, care este 
reprezentată de veşmântul Lui 435 , ea s-a simţit izbăvită şi 
eliberată de patima ei. 

2. Şi iarăşi, atunci când vorbesc despre patima / 
pasiunea celor 12 eoni, ei vor să dovedească asta prin modul 
de comportare al lui Iuda. 

însă cum este posibil ca Iuda să poată fi comparat cu 
un eon, şi să fie un tip al ei, el care a fost numărat în rândul 
celor 12 Apostoli, dar nu a mai dobândit nicidecum locul său 
înapoi? 

Pentru că eonul 436 , al cărui tip ei declară că este Iuda, 
după ce s-a separat de entimema ei, a fost repus sau 
rechemat în poziţia pe care o avusese anterior. 



435 Al Mântuitorului Hristos. 



256 



însă Iuda a pierdut apostolia sa şi a fost scos afară, iar 
Matia a fost rânduit în locul lui, după cum s-a scris: „şi 
apostolia lui să o ia altul"( F. Ap. 1, 20). 

De aceea şi ei trebuiau să spună, că cei 12 eoni au fost 
scoşi afară din Plenitudine şi că au fost produşi alţii sau că 
au fost trimişi alţii ca să ocupe locul ei, ca să fie ca în cazul 
lui Iuda. 

însă mai ne-au spus şi că eonul acesta a suferit. Dar 
Iuda nu a suferit, ci el a fost trădătorul. Căci şi ei ştiu că Cel 
care a suferit e Hristos şi nu Iuda şi că Hristos a suferit 
pătimire. Atunci, cum poate Iuda, trădătorul Celui care a 
suferit pentru mântuirea noastră, să fie tipul unui eon care a 
suferit? 

3. însă, dacă, cu adevărat, patimile / pătimirile lui 
Hristos nu au avut nimic în comun cu pasiunile / patimile 
eonilor, atunci nici nu pot fi considerate la fel. Pentru că 
eonii au suferit o patimă / pasiune dizolvantă şi distructivă, 
căci cea 437 care a suferit era în pericolul de a se distruge pe 

438 

sine . 

Dar Domnul nostru Hristos a suferit cu toată 
vigoarea 439 şi nu numai a pătimit aşa, accidental. Şi El nu 
numai că nu a fost în pericolul de a Se pierde / de se distruge 
pe Sine, ci a restaurat pe omul căzut prin propria Sa putere, 
şi 1-a rechemat pe el la nestricăciune (incorruptionem 440 ) 441 . 



436 Se referă la înţelepciune. 

437 înţelepciunea. 

438 Ca fiinţă, ca entitate, ca individualitate. 

439 Deplin, cu o durere inexprimabil de mare. 

440 Gr. l,p. 323. 

441 Moartea Domnului nu a produs diminuarea puterii Domnului, adică nu L-a 
secătuit de puterea Sa dumnezeiească din trupul Său. Ci, dimpotrivă, moartea Sa se 
dovedeşte a fi plină de forţă dumnezeiască, pentru că trupul Său se dovedeşte a fi, la 
înviere, plin de har şi de lumină. 

învierea Lui arată că trupul Său a fost restaurat, a dobândit iarăşi pentru om puterea 

de a fi mai puternic decât moartea, adică decât păcatul şi decât consecinţele 

păcatului. Umanitatea întreagă a fost restaurată prin Hristos, a fost pusă, repusă 

stăpână peste fire, nu roabă firii şi a fost rechemată in corpore la nestricăciune, la 

îndumnezeire. 

După cum vedem, teologia irenică are dimensiunea restaurării în Hristos, a 

restaurării depline şi plenare a umanităţii, vorbeşte despre pnevamtizarea omului prin 

asceză şi despre faptul, că suferinţa nu îl secătuieşte pe om, ci îl întăreşte, atunci 

când suferinţa este o încordare totală a firii împotriva patimilor din noi. 

însă restaurarea, mântuirea lumii este o dimensiune hristologico-pnevmatologică şi 

nu o victorie a lumii căzute prin cunoaştere şi cultură. De aceea Ortodoxia pune la 



257 



, • • w • w 442 1 

Iar daca eonii au pătimit, pentru ca ea l-a căutat pe 
Tatăl şi a vrut să-l găsească pe El, Domnul nostru a suferit 
tocmai ca să aducă pe cei care se îndepărtaseră de Tatăl, la 
cunoaşterea şi comuniunea cu Sine. 

Ea a căutat măreţia Tatălui şi pentru aceasta a 
devenit pătimaşă, lucrul care o conducea la distrugere. 

Dar Domnul, suferind acelea, ne-a dat înţelepciunea 
Tatălui şi ne-a mântuit pe noi. 

Căci ei spun, că patima ei a dat naştere unei femei 
slabe, infirme, imature şi incapabile. 

Insă patimile / pătimirile Sale ne-au adus putere şi 
tărie (fortitudinem et virtutem) 444 . Căci Domnul, prin cele ce 
a suferit, „s-a suit la înălţime, a robit robime, a dat daruri 
oamenilor" (Ps. 67, 19 / KJV: Ps. 68, 18) şi a dat celor care 
cred în El, puterea de a „călca peste şerpi şi peste scorpii, şi 
peste toată puterea vrăjmaşului" (Le. 10, 19), adică peste toţi 
inventatorii de erezii (principis apostasiae) . 

Şi de asemenea Domnul nostru, prin patima Sa, a 
distrus moartea, a curmat păcatul şi a pus sfârşit stricăciunii, 
a distrus neştiinţa, căci El a dat viaţa şi a dezvăluit adevărul 
şi ne-a dat nouă darul nestricăciunii 446 . 



baza cunoaşterii nu efortul intelectual autonom, ci asceza şi curăţirea de patimi, 

împreună cu efortul de cunoaştere raţională şi ştiinţifică. 

Raţiunea nu e văzută, în Biserica lui Hristos, ca o dimensiune totalizatoare a omului, 

ci omul, în integralitatea sa, trebuie să devină asemenea lui Dumnezeu, plin de har şi 

de lumină divină. 

însă raţiunea trebuie să fie împreună cu voinţa şi cu sentimentele noastre, noi înşine 

trebuie să fim angrenaţi deplin, trup şi suflet în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a 

creaţiei. Sensurile lumii ni se dezvăluie mai deplin numai prin Creatorul lor şi numai 

curăţindu-ne prin fapte bune şi pocăinţă putem sesiza, din ce în ce mai mult, cu fiinţa 

noastră, în integralitatea ei, măreţia lui Dumnezeu, harul Său şi raţiunile omului, ale 

lumii şi ale lucrării Sale cu noi pentru veşnicie. 

442 înţelepciunea. 

443 Tot despre înţelepciune e vorba. 

444 Gr. l,p.323. 

445 Ibidem. 

446 După cum tuşam şi într-o notă anterioară, Sfântul Irineu prezintă o teologie a 
răscumpărării desăvârşită. Patimile Domnului au distrus moartea, pentru că El a făcut 
viu trupul Său sau pentru că moartea nu a putut intra în trupul cel de viaţă făcător al 
Domnului, căci nu avea în el germenul păcatului, cel care cauzează moartea. 
Mulţimea păcatelor El a distrus-o, prin aceea că din trupul Său putem lua puterea de 
a învinge, de a birui, de a curma revărsarea păcatului în fiinţa noastră lăuntrică. El a 
disipat această negură a păcatului, această negură a neştiinţei, pentru că ne-a arătat 
prin Sine, Cel înviat, că destinaţia noastră este aceea de a ne umple de lumină şi nu 
de negura şi pâcla patimilor demonice. 



258 



însă eonii lor, în timp ce ea suferea, au devenit şi ei 
ignoranţi şi au devenit o substanţă fără nicio formă, în afara 
tuturor celor produse în lume, ca moartea, stricăciunea, 
păcatul etc. 

4. Astfel, Iuda, unul dintre cei 12, nu a fost un tip al 
eonului suferind şi nici al patimilor Domnului. Cele două 
aserţiuni ale lor se exlud de la sine. 

Insă nu este acesta singurul caz, după cum am mai 
arătat pe parcurs, ci astfel de nepotriviri vedem peste tot. Că 
Iuda a fost trădător în rândul celor 12, sunt de acord cu toţii, 
fiindcă el face parte din şirul celor 12 menţionat în 
Evanghelie. 

însă eonul despre care vorbim nu este al 12-lea, ci al 
30-lea. Căci, conform cu afirmaţiile lor exprimate anterior, 
nu numai 12 eoni au fost produşi de către Tatăl, nici ea nu a 
produs 12, ci, dimpotrivă, ei spun despre ea, că ocupă locul 
al 30-lea în rândul producţiilor. 

Atunci cum poate Iuda, cel care face parte din cei 12, 
să fie tipul unui eon, care în sistemul lor ocupă locul 301 

5. Dar, dacă ei spun că această cădere a lui Iuda este 
imaginea entimemei / minţii ei, nici în această situaţie nu va 
fi o imagine perfectă a corespondentei sale. 

Căci entimema era separată de eon, şi numai după ce a 
primit înfăţişarea lui Hristos şi a participat la cunoştinţa 
Mântuitorului şi a făcut toate lucrurile, care sunt în afara 
Plenitudinii, după chipul / imaginea celor din Plenitudine, 
numai atunci, spun ei, a fost reprimită în Plenitudine şi, 
potrivit sistemului de uniri, ea a fost unită cu Mântuitorul, 
care a făcut toate cele de jos. 



Stricăciunea nu s-a găsit în El. în trupul şi sufletul Său uman nu a intrat păcatul, 
stricăciunea, moartea şi din acestea primim şi noi puterea de a scoate din noi 
stricăciunea, împuţiciunea patimilor. 

Putem face, prin Hristos, ca trupul nostru să nu devină stârv, ci locaş al Duhului 
Sfânt şi după moartea noastră. în Hristos avem tot adevărul, care mântuieşte şi nu 
mai trebuie să-1 căutăm în altă parte. Viaţa adevărată e trăirea prin şi din adevărul lui 
Hristos. 

în măsura în care Hristos este evident pentru noi prin cuvintele Sale şi îl simţim în 
noi, pe măsura acestei simţiri trăim şi viaţa Lui. Hristologia are consecinţe reale în 
soteriologie. Soteriologia decurge din Hristos şi din opera Sa mântuitoare şi 
simţitoare. într-o expunere dogmatică, soteriologia nu precede hristologia ci îi 
urmează, fiind o parte componentă a eclesiologiei. 



259 



însă Iuda a căzut odată pentru totdeauna şi nu s-a 
reîntors între cei 12 Apostoli. In locul lui s-a ales o altă 
persoană, care a plinit numărul celor 12. 

In afară de aceasta, şi Domnul a spus despre el : 
„Vai de omul acela prin care Fiul Omului va fi vândut" (Mt. 
26, 24). Şi iarăşi: „mai bine ar fi fost dacă acest om nu s-ar fi 
născut niciodată"(Ibidem.). 

Căci El 1-a numit pe Iuda „fiu al pierzării" (In 17, 12). 
Iar dacă ei spun că Iuda a fost un tip al entimemei, atunci nu 
este ca entimema separată de eon. 

Căci patima oricum era în ea, iar numărul 12 nu poate 
fi înţeles ca un tip şi o împlinire a numărului 3. 

Căci Iuda a căzut şi în locul lui a fost ales Matia, dar 
în cazul eonilor are loc pericolul disoluţiei şi al destructurării 
[individuale]. 

In cazul lor avem o entimema şi o patimă, căci ei 
despart entimema de patimă. Şi atunci când se vorbeşte 
despre restaurare se vorbeşte despre faptul, că entimema a 
dobândit o formă anume. 

însă pasiunea / patima, când s-a separat de entimema, 
a devenit materie 448 . Şi, de aceea, există trei lucruri, adică 
eonul, entimema şi patima. Dar Iuda şi Matia, oricare dintre 
ei, nu pot fi tipul celor trei. 



447 Despre Iuda. 

448 Din desfăşurarea cosmogenezei gnostice înţelegem, cu atât mai mult, că materia 
este o excrescenţă frauduloasă a entităţilor divine sau, mai precis, că este o parte 
murdară a divinităţii. 

Cosmogeneza se transformă astfel într-un supliment al teogenezei, pentru că materia 

este de esenţă divină, transformând sistemul gnostic într-un sistem semi-panteist, 

datorită faptului că materia nu este o formă pură a divinităţii, ci una impură. 

însă mai observăm şi altceva din acest sfârşit de capitol, că o individualitate a 

Plenitudinii se poate descompune în părţile ei componenente iar fiecare parte 

componentă poate să existe de sine stătătoare, deşi statul iniţial al eonului era 

integralitatea. 



260 



Capitolul al 21-lea 
Cei 12 Apostoli nu au fost tipuri ai eonilor 



1. Şi iarăşi, dacă ei spun că cei 12 apostoli au fost 
tipul acelui grup de 12 eoni, care a avut producţii în unire cu 
Omul şi Biserica, atunci trebuie să inventeze şi alţi 10 
Apostoli, ca tipuri ai celor 10 eoni, care au mai rămas şi 
despre care ei spun, că au fost produşi de Cuvânt şi Viaţă. 

Căci n-are nicio logică să afirmi că cei mai mici şi 
inferiori dintre eoni au fost produşi de către Mântuitorul, 
aidoma alegerii celor 12 Apostoli, pe când cei mai mari şi 
superiori celorlalţi, nu au parte de aceiaşi prevestire. 

Căci, dacă Mântuitorul, după cum spun ei, şi-a ales 
Apostolii din acest motiv, ca prin intermediul lor, El să 
prezinte eonii Plenitudinii, atunci putea alege şi alţi 10 
Apostoli, cât şi alţi 8 înaintea acestora, dacă El trebuie să 
arate şi prima Ogdoadă. 

Fiindcă nu putea să prezinte numai duodecada, şi 
pentru aceasta să fie nevoie numai de tipul celor 12 
Apostoli. 

Dar Domnul nu a ales numai acest număr de Ucenici. 
Ci, după cei 12 Apostoli, Domnul nostru a trimis şi alţi 70 
înaintea Lui. 

însă cei 70 nu pot fi tipul nici ai Ogdoadei, nici ai 
Decadei şi nici ai Treizecimii. Atunci, care este raţiunea 
pentru care eonii tineri, după cum am spus, sunt reprezentaţi 
de cei 12 Apostoli, pe când cei superiori lor, din care au 
primit fiinţa, nu sunt prefiguraţi de către nimeni? 

Dar, dacă cei 12 Apostoli au fost aleşi cu un scop, 
adică numărul celor 12 eoni să fie indicaţi prin aceia, şi cei 
70 ar fi trebuit să fie aleşi, ca să se constiuie în tipul celor 70 
de eoni. 

Dar, în acest caz, ei ar fi trebuit să afirme, mai 
degrabă, nu un număr de 30 de eoni, ci de 82. Căci El aţâţi 
Apostoli a ales şi aceştia puteau să fie tipul eonilor 
Plenitudinii şi nu se puteau constitui într-un alt tip. 



261 



însă ei nu au făcut altceva, prin indicarea Apostolilor 
Săi, decât să aprobe numărul eonilor, care sunt în 
Plenitudine. 

2. De altfel, noi nu trebuie să tăcem precum Pavel 449 , 
ci să cerem acelora, după tipul acelor eoni, a Apostolilor, 
care au fost cu noi pe pământ, să-1 includem între ei şi pe 
Mântuitorul tuturor, a cărui fiinţă derivă din darurile tuturor 
la un loc şi pe care ei îl şi numesc „Toate lucrurile", căci din 
el s-au format toate. 

Căci poetul Hesiod îi dăduse acestei fiinţe, tot ca şi ei, 
numele de Pandora, adică: „Darurile tuturor". 

Şi de aceea şi cred, că toate darurile eonilor au fost 
centrate în el. Când a descris aceste daruri, Hermes a spus 
printre altele: „a băgat cuvintele hoţie şi înşelătorie în 
minţile lor, şi i-a învăţat să fie hoţi". 

Fiindcă scopul ei era de a duce pe un drum greşit pe 
oamenii proşti, adică pe cei care au crezut în minciunile lor. 

Căci şi Mama lor, adică Leto 450 / Latona 451 , i-a 
provocat în mod tainic (în greceşte numele ei desemnează pe 
cea care stârneşte I provoacă I excită pe oameni ), şi fără să 
cunoască pe Demirug, a dat naştere unor „taine" profunde şi 
inexprimabile şi proprii numai unor urechi desfrânate 452 . 

Căci şi Mama lor 453 , nu numai că a provocat „taine" 
ca acelea despre care vorbeşte Hesiod, dar s-a priceput să 
născocească şi unele despre care vorbeşte poetul Pindar. 

Căci Pindar spune ce a făcut Demirugul, în cazul lui 
Pelope, a cărei trup a fost tăiat în bucăţi de către Tatăl şi a 
fost strâns şi pus la un loc, şi apoi a fost transformat la loc de 
către zei. 

Căci aceasta indica pe Pandora. Şi, după cum 
dovedesc minţile lor veştejite, prin ceea ce ei spun, nu se 
referă la nimic altceva, decât la lucruri, care au acelaşi duh 
cu al acelora. 



49 în a vorbi despre cele văzute în extaz, probabil. 



450 Cf. Gr. l,p. 325. 

451 Cf Liddell-Scott Lexicon, 24. 736, apud BW 6, Latona (în latină) a fost mama lui 
Apollo şi a lui Artemis, numele său fiind prezent la Homer sub forma: At|tcoo<;. 

452 Concluzia ultimă este că imoralitatea era aceea, care îi caracteriza pe gnostici şi 
nu dorinţa de învăţătură, de cunoaştere. Gnosticul nu era un căutător de adevăr, ci un 
inventator de minciuni, prin care să-şi satisfacă poftele cele mai josnice. 

453 A gnosticilor. 



262 



Capitolul al 22-lea 



Cei 30 de oni nu sunt tipul lui Hristos, care a fost 
botezat la 30 de ani. El nu a suferit în a douăsprezecea lună 
de după botezul Său, ci a avut mai mult de 50 de ani când El 

• 454 

a murit . 



1. Am arătat că numărul de 30 nu poate fi susţinut. 
Sunt prea puţini eoni, după spusa lor, în Plenitudine şi prea 
multe fiinţe create, care nu le corespund ca număr. 

De aceea nu există 30 de eoni şi nici nu a venit 
Mântuitorul să se boteze când avea 30 de ani, pentru această 
raţiune. 

Căci El putea să arate şi prin propria sa tăcere eonii 
din sistemul pe care ei îl prezintă, atât timp cât ei spun, că 
Mântuitorul a fost separat şi respins de către Plenitudine. 

însă ei mai spun şi că El a suferit în a 12-a lună şi, cu 
alte cuvinte, că a predicat numai un an, după ce S-a botezat. 

Ei doresc să stabilească acest lucru şi printr-o 
prorocie, căci e scris: „Declar ca pregătit anul Domnului, şi 
ziua răzbunării" (îs. 61,2). 

Dar, fiind pe deplin orbi, ei spun că au găsit aici 
tainele Adâncului, neînţelegând ce a vrut să spună Isaia aici, 
prin pregătirea anului Domnului şi prin ziua răzbunării. 

Căci Prorocul nu a vorbit aici despre pregătirea unei 
zile, care să aibă 12 ore şi nici despre un an, care să fie de 
12 luni. Şi asta o ştiu şi ei, că Prorocii s-au folosit adesea de 
parabole şi alegorii şi nu le-au înţeles, pe cele pe care le-au 
grăit, după sensul literal al cuvintelor. 

2. Astfel, prin ziua răzbunării, Domnul a arătat că va 
răsplăti fiecăruia după faptele sale, adică a vorbit despre 
Judecata [de apoi]. 



454 Faptul că Hristos Dumnezeu a avut mai mult de 50 de ani, atunci când a fost 
răstignit pe Cruce e o noutate şocantă pentru mine. N-am auzit pe nimeni să 
vorbească de aşa ceva. Nu ştiu ce să cred despre această afirmaţie, însă textul e 
destul de clar. 



263 



Iar pregătirea anului Domnului, iată că se întâmplă în 
vremea de acum, în care, cei care cred în El şi sunt chemaţi 
de către El, devin pregătiţi pentru Domnul. 

Căci atunci când El va veni, la plinirea timpului / la 
sfârşitul vremurilor, se vor mistui toate lucrurile şi vor fi cu 
El cei care sunt rodurile milei Sale, adică cei care s-au 
mântuit. 

Fiindcă, în acord cu cuvintele Prorocului, ziua 
răzbunării urmează anului acela de pregătire. Iar Prorocul s- 
ar fi dovedit vinovat că a minţit, dacă Domnul a predicat 
numai un an, potrivit acestui verset. 

Căci care a fost ziua răzbunării? Fiindcă au trecut 
mulţi ani şi ziua răzbunării tot nu a mai venit. Căci El încă 
„face ca soarele să răsară peste cei buni şi peste cei răi, şi 
trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Mt. 5, 
45). 

Şi Drepţii sunt văzuţi cum suferă persecuţii, întristări 
şi cum sunt ucişi, pe când păcătoşii au averi din destul şi 
„beau, ascultând sunetul harpei şi al psaltirionului, dar la 
lucrurile Domnului nu privesc" (Amos 6, 5-6 / îs. 5, 12). 

Căci, după cuvintele Prorocului, ei ar fi trebuit să 
îmbine ziua răzbunării cu pregătirea anului Domnului. 
Pentru că vorbele proroceşti sunt acestea: „declar ca pregătit 
anul Domnului şi ziua răzbunării". 

Astfel, timpul de faţă, în care oamenii sunt chemaţi şi 
mântuiţi de către Domnul, trebuie să fie înţeles prin 
cuvintele: „delar ca pregătit anul Domnului". 

Iar cele care urmează acestora, adică „ziua 
răzbunării", acestea înseamnă Judecata [de apoi]. Căci 
timpul la care se referă [Sfântul Isaia] nu este numai un 
„an", la fel şi aceea pe care a numit-o „ziuă". 

Căci atât Prorocul, cât şi Pavel Apostolul, chemând în 
minte Scriptura, spune în Epistola adresată romanilor: „Căci 
acestea s-au scris, < pentru Tine noi suntem omorâţi toată 
ziua şi suntem socotiţi ca nişte oi spre tăiere >" (Rom. 8, 36 / 
Ps. 43, 24 /NAS: 44, 22) 456 . 



455 Să vadă ca un întreg şi nu să disocieze. 

NAS: New American Standard Bible with Codes (1977). 



264 



Iar aici, expresia „toată ziua", reprezintă toate 
persecuţiile pe care noi le vom suferi 457 şi în care vom fi 
ucişi ca nişte oi. 

Şi cum această „zi" nu înseamnă o zi de 12 ore, ci 
întreaga perioadă de timp în care credincioşii în Hristos 
suferă şi sunt daţi morţii pentru El, tot la fel şi anul 
menţionat anterior, nu e format din 12 luni, ci reprezintă 
întreaga perioadă de timp în care se predică credinţa printre 
oameni şi în care cei care ascultă şi cred predicarea 
Evangheliei şi se pregătesc pentru Dumnezeu, se unesc în 
mod intim cu El. 

3. Şi ceea ce mă miră cel mai mult, este cum trec ei 
peste cele spuse 458 , şi afirmă că au descoperit tainele lui 
Dumnezeu, când ei nu au cunoscut foarte bine ce spun 
Evangheliile despre ce s-a întâmplat după botezul Domnului 
până la răstignirea Lui în Ierusalim, de Paşti. 

Căci acest lucru 459 se poate vedea la evreii din toate 
ţinuturile şi în fiecare an. Căci ei se adună în această 
perioadă la Ierusalim, şi celebrează sărbătoarea Paştelui. 

Insă, mai întîi de toate, [după botezul Său], El a 
transformat apa în vin în Cana Galileii. Apoi a venit la 
sărbătoarea zilei de Paşti, cu ocazia căreia s-a scris de către 
Ioan, Ucenicul Domnului: „pentru că mulţi au crezut în El, 
când au văzut semnele 460 pe care le făcea" (In. 2, 23). 

Şi iarăşi, îl vedem că Se retrage din Iudeea şi îl găsim 
în Samaria (In. 4, 3-4). Trecând prin Samaria, El se 
întâlneşte cu femeia samarineancă (In. 4, 7-30) şi, puţin mai 
încolo, vindecă pe fiul centurionului cu cuvintele: „Mergi, 
fiul tău trăieşte" (In. 4, 50) 461 . 

După ceva timp, îl vedem pentru a doua oară la 
sărbătoarea Paştilor, în Ierusalim şi cu această ocazie 
vindecă pe omul paralitic (In. 5, 4-9). 



457 Noi, creştinii. 

458 De Sfânta Scriptură. 

459 Sărbătorirea Paştelui. 

460 Minunile Sale. 



461 Observăm că Sfântul Irineu dezvoltă viaţa Mântuitorului şi activitatea Sa de după 
botez, pe baza Evangheliei a patra. Care e motivul pentru care procedează astfel? 
Pentru că era în filiaţie cu Sfântul Ioan Evanghelistul. 



265 



Acesta zăcuse lângă scăldătoare (the pool) 38 de ani. 
Domnul 1-a făcut să se ridice, să-şi ia patul şi să meargă (In. 
5,8). 

Şi iarăşi, îl vedem retrăgându-Se dincolo de marea 
Tiberiadei (In. 6, 1). II vedem aici împreună cu o mare 
mulţime de oameni, care venea către El şi îi hrăneşte pe toţi, 
toată această mulţime, numai cu 5 pâini. 

După festin au rămas 12 coşuri cu firimituri (In. 6, 9, 
12-13). Apoi, când El învie pe Lazăr din morţi (In. 11, 44) şi 
se făcea un complot împotriva Lui de către farisei, El se 
retrage într-o cetate numită Efraim (In. 11, 54). 

Mai departe puţin stă scris: „El a venit în Betania, cu 
şase zile înainte de Paşti" (In. 12, 1) şi că a mers din Betania 
la Ierusalim (In. 12, 12), ca să mănânce Pastile (In. cap. 13- 
17) şi apoi să sufere în zilele următoare (In. cap. 18-19). 

Şi vedem de aici, că avem 3 zile de Paşti, care nu se 
pot face toate într-un an, după cum ştie toată lumea. Iar luna 
în care e sărbătorit Pastele [iudaic] şi Domnul a suferit, nu 
este luna a douăsprezecea, ci prima lună 462 , cum spun acei 
oameni, care se laudă că cunosc astfel de lucruri, iar dacă nu 
cunosc, putem să învăţăm asta de la Moise. 

De aceea, explicaţiile lor 463 , atât în ceea ce priveşte 
anul, cât şi luna a 12-a s-au dovdit a fi false amândouă şi ei 
trebuie să se lepede de ele, dacă urmăresc Evanghelia. Şi 
privind astfel lucrurile, cum se poate ca Domnul să fii 
predicat numai un an? 

4. Căci a avut vârsta de 30 de ani, atunci când a venit 
ca să Se boteze. Atunci avea vârsta necesară pentru a fi un 
învăţător 464 (Magister 465 ). 

Şi El a venit la Ierusalim şi a arătat tuturor că El poate 
fi cunoscut de toţi ca un învăţător. Căci El nu părea una dar, 
în fapt era, altcineva. Ci toţi afirmau despre El şi îl descriau 
ca având înfăţişare omenească. 

Şi El a fost, ceea ce era evident pentru toţi că este 466 . 
De aceea, fiind un învăţător, trebuia să aibă vârsta unui 



462 Din anul evreiesc. 
3 A gnosticilor. 

464 După prescripţia evreiască. 

465 Gr. l,p. 330. 

466 Adică om. Vedeau că El e şi om, spunem noi. 



266 



învăţător, nu dispreţuind şi trecând peste condiţia omului, 
nici neluând în seamă Legea, pe care El a dat-o oamenilor, ci 
sfinţind fiecare vârstă {omnes aetatem sanctificam) , prin 
cele care s-au petrecut cu Sine 468 . 

Căci El a venit să mântuiască pe toţi oamenii întru 
Sine, pe toţi, după cum am mai spus, pe cei care S-au născut 
prin El din Dumnezeu, adică pe prunci (infantes), pe copii 
(parvulos), pe adolescenţi (pueros), pe tineri (Juvenes) şi pe 
oamenii în vârstă (seniores) 469 . 

De aceea a trecut El prin toate vârstele, devenind un 
Prunc pentru prunci: pentru ca să-i sfinţească pe prunci. A 
devenit un Copil pentru copii, pentru ca să-i sfinţească pe 
toţi care au această vârstă. 

El S-a făcut pentru toţi un exemplu de cucernicie, de 
curăţie şi de ascultare. A fost un Adolescent pentru 
adolescenţi, devenind un exemplu al lor şi prin acesta El i-a 
sfinţit şi pe ei. 

La fel S-a făcut un Bătrân / un Matur pentru oameni 
maturi, pentru ca să fie un Imvăţător desăvârşit pentru toţi, 
nu numai în ceea ce priveşte adevărul, dar şi vârsta, sfinţind 
fiecare vârstă a oamenilor şi fiind un exemplu pentru toţi. 

Şi, în utlimul rând, El a murit ca să fie „întâiul-născut 
dintre morţi, ca în toate lucrurile El să poată avea întâietate" 
(Col. 1, 18), ca împărat al vieţii, existent mai înainte de toate 
şi pricinuitor al tuturor. 

5. Astfel, aceştia pot stabili diverse lucruri false 
despre acest verset: „Declar ca pregătit anul Domnului, şi 
ziua răzbunării", ca spre exemplu: că El a predicat numai un 
an şi că a suferit în luna a 12-a. 

Prin aceste ziceri, ei uită că sunt în pierdere, 
distrugând întreaga Sa operă şi jefuindu-L pe El de acea 



467 Gr. l,p. 330. 

468 Ca om. 

469 Toate cuvintele latine ale frazei sunt cf. Gr. 1, p. 330. El mântuieşte, aşadar, toate 
vârstele, pe oamenii care cred şi se botează în El, de orice vârstă ar fi ei. Mântuirea 
nu e condiţionată de vârstă, cu alte cuvinte, şi nici de sexualitate, nici de etnia din 
care faci parte şi nici de limba pe care o vorbeşti. 

Toţi suntem chemaţi la mântuire, toţi oamenii de pe faţa pământului. Mântuirea e 
universală ca şi Biserica. Biserica cuprinde întreaga umanitate, care crede în Hristos 
cu adevărat. 



267 



vârstă, care este mai preţioasă şi mai cinstiă decât toate 
celelalte 470 . 

Căci eu cred, că vârsta cea mai prolix exprimată 471 , 
este cea de învăţător, când El a strălucit mai mult decât toţi. 
Căci cum ar fi avut Ucenici, dacă nu ar fi învăţat? Şi cum ar 
fi învăţat, dacă nu ar fi împlinit vârsta de a fi învăţător? 

Căci atunci când a venit să Se boteze, El nu avea încă 
30 de ani, ci avea aproape 30 de ani. 

Căci Luca, vorbind despre vârsta Sa, spune: „Şi Iisus 
era ca de 30 de ani" (Le. 3, 23), atunci când a primit botezul. 

însă, după aceşti oameni, El a predicat numai un an, 
înţelegând acest an, ca fiind cel de după botezul Său. Aşa că 
ar fi suferit la 30 de ani, fiind încă un Tânăr şi nu Unul, 
Care ar fi avut o vârstă mai înaintată. 

însă, că această vârstă care începe la 30 de ani 472 
cuprinde şi vârsta de 40 de ani, fiecare dintre noi vom 
admite asta. 

Dar de la 40-50 de ani un om începe să fie bătrân. 
Aceasta este vârsta pe care Domnul nostru o avea când era 
în plinătatea Sa ca învăţător . 

Acest lucru o spune Evanghelia şi toţi cei din vechime 
o mărturisesc. Cei care au vorbit în Asia cu Ioan, Ucenicul 
Domnului, afirmă că Ioan le-a transmis lor această 
informaţie 474 . Şi el însuşi a trăit printre ei până în vremea lui 
Traian 475 . 



470 Adică îl privează pe Hristos de maturitate. 



471 In Evanghelii. 

472 Adică maturitatea. 

473 Acest fragment e păstrat în variantă latină şi, cf. Gr. 1, p. 331, are următorul 
conţinut: „a quadragesimo autem et quinquagesimo anno declinat jam in etatem 
seniorem, quam habens Dominus noster docebat". 

474 Sfântul Irineu îşi autentifică cuvintele pe baza mărturiei Sfântului Ioan 
Evanghelistul, care trăieşte până în vremea lui Traian (98-117 d. Hr.). Astfel, după 
mărturia Sfântului Ioan şi a Sfântului Irineu, Mântuitorul nu are o activitate publică 
de numai 3 ani şi 6 luni după Botez, cum ştim aproape toţi, dar nu ştim de unde am 
luat data ca atare, ci cu mult mai extinsă. Mântuitorul ajunsese la vârsta unei 
maturităţi înaintate, când a fost răstignit pe cruce. 

475 Acest fragment s-a păstrat şi în limba latină şi în limba greacă şi le redăm aici pe 
ambele variante, pentru cei care vor să se convingă de veridicitatea traducerii 
noastre: 

1. „Kod iraviet; oi iTpeapuTepoi uapTupouaLV, oi Kaxk xr\v 'Aoiav TcoâvvŢ] tc3 tou 
KupLou |ia8r|Tfj auiipepXnKOTeg, TrapaSeScoK€vai rauia xbv Toâvvr|V. n<xpep.eive y^P 
auTolq |iexP L ™ v Tpaiavou xpovcov", cf. Gr. l,p. 331. 



268 



De altfel şi alţi Apostoli au văzut, nu numai Ioan şi a 
auzit acelaşi lucru despre acestea şi au mărturisit validitatea 
acestei mărturii. 

Şi cine nu i-ar crede? Căci, cum pot spune aceştia aşa 
ceva, care n-au văzut niciodată pe Apostoli sau Ptolemeu, 
care nici în visele lui cele mai bune, nu a înţeles ceva cât de 
puţin, din ce a înţeles un Apostol? 

6. Căci, pe lângă aceasta 476 , din disputa Mântuitorului 
Iisus Hristos cu iudeii, reiese foarte clar lucrul despre care 

1 • 477 

am vorbit . 

Căci atunci când Domnul le-a spus: „Tatăl vostru 
Avraam s-a bucurat să vadă ziua Mea şi el a văzut-o şi s-a 
bucurat", ei l-au răspuns: „Tu nu ai încă 50 de ani şi l-ai 
văzut pe Avraam?" (In. 8, 56-57). 

Aceste cuvinte se potrivesc unuia care deja a trecut de 
40 de ani, fără să fi împlinit încă 50 de ani, deşi nu e prea 
departe de a-i împlini (qui jam XL annos excessit, 
quinquagesimum autem annum nondum attigit, non tamem 
multum a quinquagesimo anno absistit) 478 . 

însă unuia, care ar fi avut numai 30 de ani (qui sit 
XXX annorum) 479 , ar fi trebuit să i se spună: „Tu nu ai încă 
40 de ani (Quadraginta annorum nondum es) ". 

Ci care nu doresc să fie pedepsiţi de către El pentru 
minciună nu vor extinde vârsta Sa mai mult decât vârsta pe 
care aceia au văzut-o la El. 

Căci ei 481 vorbeau despre o vârstă apropiată de vârsta 
Lui reală, fără ca prin aceasta să fie atât de precişi precum 
un registru public şi fără să fie socotită părerea lor o simplă 
constatare [inplauzibilă]. 

Căci ei au observat că El are mai mult de 40 de ani şi 
cu certitudine, nu a împlinit vârsta de 50 de ani. Şi e fără rost 
să presupunem că ei s-au înşelat şi L-ar fi considerat de 20 



2. „...sicut Evangelium et omnes seniores testantur, qui in Asia apud Johannem 
discipulum Domini convenerunt, id ispsum tradidisse eis Johannem. Permansit 
autem cum eis usque ad Traiani tempora", cf. Ibidem. 

476 Pe lângă mărturia Sfântului Ioan. 

477 Vârsta înaintată a Mântuitorului. 

478 Gr. l,p. 332. 

479 Ibidem. 

480 Ibidem. 

481 Iudeii de la In. 8, 57. 



269 



de ani, când ei, dimpotrivă, doreau să dovedească că El este 
cu mult mai mic decât Avrraam. 

Şi ceea ce au văzut, aceea au şi exprimat. Fiindcă Cel 
care era în faţa lor nu era o fantasmă, ci o fiinţă reală, cu 
trup şi sânge. 

însă acea fiinţă nu avea mai mult de 50 de ani. 
Tocmai de aceea, constatând asta, i-au spus Lui: „Tu nu ai 
nici 50 de ani, şi L-ai văzut pe Avraam?". 

Şi, de aceea, El nu a predicat numai un an de zile şi 
nici nu a suferit în a 12-a lună a anului. 

Căci perioada dintre 30 şi 50 de ani nu poate fi văzută 
ca un an {tempus enim a trigesimo anno usque ad 
quinquagesimum nunquam erit unus annus) . Asta numai 
dacă, în cazul eonilor lor, acest an înseamnă cei care au 
acelaşi rang cu Adâncul în Plenitudine. 

Despre aceste fiinţe, poetul Homer a spus, fără 
îndoială, inspirat tot de Mama lor: 

„Zeii stau împrejurul lui Jupiter 
Şi vorbeau despre pardoseala din aur". 



482 Gr. l,p. 332. 



270 



Capitolul al 23-lea 



Femeia care suferea de curgerea sângelui nu a fost un 
tip al eonului suferind 



1. De altfel, neştiinţa lor devine foarte clară, când e 
vorba de femeia aceea, care suferea de curgerea sângelui şi 
care atingându-se de tivul hainei Lui, s-a făcut deplin 
sănătoasă (Mt. 9, 20). 

Fiindcă ei spun că prin aceasta s-au dezvăluit cele 12 
puteri, care au suferit patimă şi au revărsat imensitatea 
creaţiei, adică cei 12 eoni. 

Neştiinţa lor se trage din aceea că, aşa după cum am 
arătat, potrivit sitemului lor, nu au fost numai 12 eoni. Ci 
deşi continuăm neîngăduit de mult acest subiect, existau 12 
eoni, dintre care 1 1 au rămas impasibili tot timpul şi numai 
al 12-lea a devenit pătimaş. 

însă femeia, care era bolnavă de 12 ani, a suferit şi 
timp de 11 ani şi în cel de al 12-lea an. Iar dacă ei vorbesc 
despre faptul că 11 eoni au fost pătimaşi şi că numai al 12- 
lea, singurul, s-a vindecat, atunci e mai bine să spunem, că 
femeia a fost tipul celor 1 1 . 

Căci, dacă ea a suferit 1 1 ani şi în tot acest timp nu a 
dobândit vindecare, ci s-a vindecat în al 12-lea an, poate să 
fie tipul celor 12 eoni, dacă 11, după această ipoteză, nu au 
suferit nimic, ci numai al 12-lea a suferit? 

Pentru că tipul a ceva este, fără îndoială, diferit decât 
adevărul semnificat. Insă. forma şi înfăţişarea trebuie să fie 
asemenea tipului, pe când el reprezintă doar umbra lucrului 
prezentat de acela, care va veni / care se va întâmpla. 

2. Şi nu stau lucrurile astfel numai în cazul acestei 
femei cu atâţia ani de suferinţă (pe care ei l-au corupt), ci, 
iată, şi în cazul altei femei vindecate, care a suferit 18 ani 
(Le. 13,11-17). 

Despre aceasta Domnul a spus: „Şi nu se cuvenea ca 
această fiică a lui Avraam, pe care Satana a legat-o 1 8 ani, 
să fie dezlegată într-o zi de sâmbătă?" (Le. 11, 16). 



271 



Astfel, dacă prima era un tip al celor 12, care au 
suferit, aceasta trebuie să fie un tip al celor 18 eoni suferinzi. 
Dar ei nu vorbesc nimic despre aşa ceva. Ei pot include însă 
numărul Ogdoadei prime în numărul eonilor suferinzi. 

Şi, în acelaşi timp vorbim, cu certitudine, de o altă 
persoană vindecată de Domnul, în cazul femeii care a suferit 
18 ani. Din această cauză ei ar trebui să afirme că există 38 
de eoni care suferă. 

Căci dacă spun că lucrurile făcute de Domnul sunt 
tipuri ale celor din Plenitudine, atunci se cuvine să găsim 
tipuri peste tot [în faptele Sale]. 

Insă ei nu pot să adapteze propriului lor sistem 
ficţional cazului femeii, care a fost vindecată după 18 ani, 
nici celui, care a fost vindecat după 38 de ani (In. 5, 5-9). 

Căci e cu totul absurd şi fără rost să declari că 
Domnul a prezentat un tip în fiecare dintre cazuri 483 , însă să 
găsim, în acelaşi timp, că unele nu sunt tipice. 

De aceea, tipul femeii căreia îi curgea sânge nu are 
nimic de-a face cu sistemul lor de eoni. 



483 Din cazurile de vindecare. 



272 



Capitolul al 24-lea 



Argumentele nebuneşti derivate de eretici din numere, 
litere şi silabe 



1. De asemenea am arătat că sunt cu totul false 
opiniile lor şi sistemul lor ficţional e de nesusţinut şi în cazul 
dovezilor pe care ei le aduc, referitoare la numere şi la 
silabele conţinute de anumite nume. 

Literele silabelor şi numerele potrivite de către ei, sunt 
în acord cu practicile grecilor, pe care le găsim în anumite 
scrieri ale acestora. Şi am arătat, în mod clar, că maniera lor 
confuză de a vorbi despre acestea este de nesusţinut şi că ei 
practică un mod pervers de cunoaştere. 

Căci, spre exemplu, translatând numele lui Iisus, care 
aparţine altei limbi, şi numărând apoi silabele în greacă, au 
obţinut pe Semn I Episemon, care are 6 litere iar, altă dată, 
„plenitudinea Ogdoadelor" au făcut-o să conţine un număr 
de 888. 

însă numele Său grecesc, care e Soter sau 
Mântuitorul, pentru că nu se găseşte în sistemul lor, e trecut 
cu vederea, atât în ceea ce priveşte valoarea sa numerică cât 
şi în ceea ce priveşte numărul literelor. 

Insă, bineînţeles, dacă ei s-ar referi la numele 
Domnului, în acord cu scopul lui prestabilit de către Tatăl, 
conform valorii numerice şi a literelor sale, indicând prin 
acestea un număr al Plenitudinii, Soter / Mântuitorul, fiind 
un nume grecesc, s-ar fi cuvenit ca literele şi numerele 
exprimate prin intermediul literelor să fie în conformitate cu 
limba greacă şi astfel să se prezinte taina Plenitudinii. 

însă ei nu au făcut acest lucru. Deoarece cuvântul are 
5 litere şi valoarea sa numerică este 1408. Insă numărul 
acesta nu corespunde nicidecum cu Plenitudinea lor. El 
presupune o schimbare în Plenitudine şi nu ar fi conformă ei. 

2. De altfel, Iisus, fiind un cuvânt propriu limbii 
ebraice, conţine, potrivit învăţaţilor, două litere jumătate şi 



484 î 

In greaca. 



273 



semnifică pe Domnul, Care ţine cerul şi pământul (Qui 
continet coelum et terram) . 

Iisus, în limba ebraică veche, însemna „cer", pe când 
„pământ" era exprimat prin cuvântul „sura usser" (01X 

001). Astfel, doar „Iisus" este singurul cuvânt, care conţine 

cerul şi pământul. 

In acest context, explicaţia lor referitoare la Semn 
/Episemon e falsă şi, odată cu ea, cade şi calculul numeric 
legat de acesta. 

In limba lor, Sorrp/ Mântuitorul, fiind un cuvânt 
grecesc are 5 litere însă, în ebraică, Iisus / Mântuitorul are 
numai două litere şi jumătate. 

Totalul calculat de către ei este acela de 888, însă el e 
cu totul fals. Căci, pe de o parte, literele ebraice nu 
corespund, ca număr, cu cele greceşti, însă cu toată această 
diferenţiere, pe de altă parte, fiind mai vechi şi 
neschimbătoare [aceste limbi], se poate găsi o legătură între 
aceste două nume. 

Fiindcă în această limbă veche şi originară (antiquae 
et primae) 486 , tocmai de aceea numită „limbă liturgică / 
bisericească / sfântă" (iepoupyi/câ sau iepan/ca 487 ; 
sacerdotales), literele sunt în număr de 10 (deşi, în scris, ei 
folosesc vreo 1 5) iar ultima literă este unită cu prima. 

Iar când ei scriu asemenea litere, după modul lor de 
scriere, ei le scriu invers ca noi, adică de la dreapta spre 
stânga, în aşa fel încât le citim invers decât o facem noi. 

Astfel numele „Hristos", se cuvine şi el să fie socotit 
în armonie cu eonii Plenitudinii, deşi, în acord cu sistemul 
lor, El este produs din ordinul şi după restaurarea 
Plenitudinii lor. 

Şi „Tatăl" se cuvine să fie evaluat după numărul 
literelor şi a valorii lor numerice şi să conţină numărul 
acelor eoni pe care i-a produs. 

La fel trebuie să se petreacă lucrurile şi cu Adâncul, 
dar şi cu Unul-Născut. însă, mai presus de toate numele 



485 Gr. l,p. 334. 

486 Idem, p. 335. 

487 Cf. Gr. 1, p. 335, n. 4, primul termen grecesc e propus de către Grabe şi al doilea 
de către Semler ca un corelativ al lui sacerdotales din latină. 



274 



celorlalţi ar trebuie să fie numele lui Dumnezeu, care, în 
limba ebraică conţine tot două litere şi jumătate, după cum 
găsim la Baruh. 

De aceea, din cauza acestui lucru, acest nume fiind 
mai important decât toate, atât în ebraică, cât şi în greacă, nu 
se potriveşte cu sistemul lor, nici în ceea ce priveşte numărul 
literelor sau a ceea ce gândesc despre el. 

Căci se observă destul de clar că ei forţează modul de 
calcul referitor la acesta. 

3. Şi astfel scot din lege tot ceea ce se potriveşte cu 
numerele adoptate de către ei în sistem, chinuindu-se, cu 
disperare, să obţină dovezi, care să-i valideze. 

Dar dacă acesta a fost scopul Mamei lor sau al 
Mântuitorului sau al Demiurgului, ca să dezvăluie tipuri ale 
celor din Plenitudine, ei ar trebui să aibă grijă ca tipurile, 
care se găsesc în aceste lucruri să fie şi mai exact prezentate 
şi cu mai multă sfinţenie. 

Şi, mai presus de toate, ar trebui să vadă în arca 
Legământului 488 , o mărturie a ceea ce s-a arătat prin chivot. 
Şi modul cum a fost construit el: cu lungimea de 2 coţi şi 
jumătate 489 , lăţimea de un cot şi jumătate iar înălţimea tot de 
un cot şi jumătate (leş. 37, 1). 

Dar acest număr al coţilor nu corespunde sistemului 
lor, deşi se cuvenea ca să existe aceste tipuri, cât şi altele 
asemenea. 

490 

Nici locul milei / capacul chivotului / HISŞ (leş. 
25, 17; 37, 6) nu se armonizează nicidecum cu sistemul lor. 

Şi alături de el este masa punerii-înainte, lungă de doi 
coţi şi lată de un cot şi jumătate (leş 37, 10). 

Ambele lucruri sfinte erau puse înaintea Sfintei 
Sfintelor. însă, prin niciuna dintre ele nu se indică Tetrada, 
Ogdoada sau pe cineva din Plenitudine. 

De asemenea, ce reprezintă candelabrul (leş 37, 17- 
24) cu 7 braţe şi 7 candele [pentru ei]? Dacă el este un tip, se 
cuvenea ca cele 7 braţe şi cele 7 candele să reprezinte 



Arca Sfântului Noe, care a trecut poporul lui Dumnezeu, cel puţin la număr, prin 
apele potopului, fără să se piardă cineva. 

489 Un cot are 45 de cm după unii iar după alţii 48 de cm. 

490 Transliterarea: kaporet. 



275 



Ogdoada primară, care luminează pe ceilalţi eoni şi 
iluminează întreaga Plenitudine. 

Insă ei au numărat, mai degrabă, covoarele [cortului] 
ca fiind zece (leş 36, 8), declarându-le tipuri ale eonilor, dar 
au uitat să numere şi acoperitoarele din piele [ale sale], care 
erau 11 (leş. 36, 14). 

Nu au măsurat nici covoarele, fiecare în parte, care 
aveau 28 de coţi în lungime (leş. 36, 9), însă au spus că 
lungimea stâlpilor 491 este de 10 coţi (leş. 36, 21), şi că 
această dimensiune se referă la Decada eonilor. 

Insă faptul că „lăţimea fiecărui stâlp era de un cot şi 
jumătate" (Ibidem), acest lucru nu l-au mai explicat, nici 
numărul tuturor stâlpilor sau a pârghiilor (leş 26, 26-29), 
pentru că acestea toate nu intrau în aranjamentul lor. 

însă ce rol are uleiul (leş. 30, 23-25; 37, 29), cu care 
s-a sfinţit întregul cort? Poate a scăpat din vedere 
Mântuitorului sau, pe când Mama lor dormea, Demiurgul a 

1 i / • - 492 

dat tuturor un rol / o importanţa anume . 

Şi, poate, din acest motiv, acestea nu au nimic de-a 
face cu armonia Plenitudinii, deşi vorbim despre 500 de 
sicili de smirnă, 500 de casie, 250 de scorţişoară, 250 de 
trestie mirositoare (calamus), la care se adaugă uleiul, în aşa 
fel încât avem de-a face cu 5 ingrediente (leş. 30, 23-25). 

De asemenea tămâia e compusă din mai multe 
ingrediente: ulei de smirnă (stacte), ghiară de pasăre 
(ungula), galbanum, mentă şi o varietate de tămâie (thure; 
frankincense) . 

Niciuna nu are de-a face cu sistemul lor, după cum 
nici amestecul sau greutatea fiecăreia în parte. Şi, de aceea, 
este fără minte şi cu totul absurd să spui, că tipurile nu 
indică ceva mult mai sublim şi mai propriu despre Lege. 

Dar, dacă ceva coincide cu părerile lor, ei imediat 
spun că sunt tipuri ale lucrurilor din Plenitudine. însă 
adevărul e acela, că orice număr ai alege din mulţimea de 
numere a Scripturii, aşa după cum îţi place, imediat îl poţi 
desemna ca arătând nu numai Ogdoada, Decada sau 



91 Corelativul lui „scânduri" din ediţia BOR 1988. 



492 Ironia aceasta a Sfântului Irineu ne aduce aminte de ironia Sfântului Ilie faţă de 
Baal, care s-ar putea să aibă altceva de lucru, de aceea nu-şi ascultă supuşii. 

493 Toate cuvintele latine din această frază sunt cf. Gr. 1, p. 338. 



276 



Duodecada, ci orice număr din Scripturi, poate fi înţeles ca 
un tip, care desemnează o entitate, dintr-un sistem plin de 
minciuni fără număr. 

4. Şi că ceea ce am spus acum e adevărat, vedem din 
aceea că numărul 5 (spre exemplu) nu se regăseşte deloc în 
vreo istorie de-a lor şi nici nu e în concordanţă cu sistemul 
lor, nici nu e potrivit spre a fi un tip al lucrurilor din 
Plenitudine (deşi îl găsim în multe locuri). 

Vom dovedi aceasta cu locuri din Scriptură. Sorrip 
este un cuvânt din 5 litere, ilorcep e format tot din 5 litere. 
Avaim consistă tot din 5 litere. Iar Domnul nostru a 
binecuvântat 5 pâini şi a săturat cu ele 5000 de bărbaţi (In. 6, 
10-11,13). 

Cinci dintre fecioare au fost numite de Domnul 
„înţelepte" iar celelalte cinci au fost numite „nebune" (Mt. 
25, 1-13). Şi iarăşi cinci oameni, care au fost cu Domnul, au 
obţinut mărturie de la Tatăl: adică Petru, Iacov, Ioan, Moise 
şiIlie(Lc. 17, 1-7). 

Tot cinci persoane au fost cu El, în cămara unde era 
copila moartă şi pe care El a înviat-o. Căci spune Scriptura: 
„Nu a lăsat pe niciun om să intre, în afară de Petru, Ioan şi 
Iacov, împreună cu tatăl şi mama copilei" (Le. 8, 51). 

Omul bogat care era în Iad, a mărturisit că are 5 fraţi 
(Le. 16, 28), pe care doreşte să-i scape de o astfel de 

494 

moarte . 

Scăldătoarea / piscina unde Domnul a poruncit 
slăbănogului / paraliticului să meargă la casa sa avea cinci 
pridvoare (In. 5, 2). 

Forma crucii are de asemenea 5 laturi: două în 
lungime, două în lăţime şi una la mijloc, pe care era 
persoana bătută în cuie. 

Fiecare palmă a noastră are cinci degete. Noi avem de 
asemenea cinci simţuri. Organele noastre interne sunt 
cunoscute a fi cinci: inima, ficatul, plămânii, splina şi 
rinichii 495 . 

Trupul nostru se împarte în cinci părţi: capul, pieptul, 
pântecele, mâinile şi picioarele. 



494 Rea şi care te duce în Iad. 

495 Vorbim de organe interne fundamentale. 



277 



Fiinţa umană are cinci vârste prin care trece: pruncia, 
copilăria, tinereţea, maturitatea, bătrâneţea. Moise a împărţit 
poporului Legea în cinci cărţi 496 . 

Fiecare tablă a Legii, pe care am primit-o de la 
Dumnezeu, avea câte 5 porunci. Perdeaua de la intrarea în 
Sfânta Sfintelor era sprijinită pe 5 stâlpi 497 . 

Altarul jertfelor avea cinci coţi lăţime (leş 27, 1). 
Cinci preoţi au fost aleşi în timpul pribegiei din pustiu: 
Aaron, Nadab, Abiud, Eleazar şi Itamar (leş. 27, 1). 

Efodul şi cingătoarea şi celelalte veşminte de slujbă 
au fost făcute din 5 feluri de fire. Pentru ele s-au combinat: 
fire de aur, fire albastre, fire de purpură, fire stacojii (de 
culoare roşu-aprins) şi fire de in (leş. 28, 8). 

Şi, de asemenea, au fost cinci regi amorei, pe care 
Iosua, fiul lui Nun (leş. 33, 11), i-a astupat în peşteră şi i-a 
dat pe mâna poporului (Iosua 10, 16-18). 

Şi astfel putem strânge multe mii de astfel de lucruri, 
de nume şi de altele, care să se potrivească lor, fie din 
Scripturi, fie din cărţile cu observaţii din natură. 

Insă prin toate acestea noi nu spunem că aceşti 5 eoni 
sunt mai presus de Demirug, şi nici nu vrem să instituim o 
Pentadă sau altceva dumnezeiesc. Nici nu ne străduim să 
susţinem lucruri fără niciun fundament, nici nu delirăm 
lucruri aidoma cu aceştia, care au creat toată această poveste 
deşartă. 

Nu pervertim creaţia pentru ca să o adaptăm unui 
Dumnezeu creat de către noi, schimbând-o în lucruri, care 
nu au nici cea mai mică realitate, nici nu căutăm să 
născocim învăţături necredincioase şi dezgustătoare, ci 
încercăm să dezvăluim şi să distrugem, cu de-amănuntul, 
toate aceste [fabulaţii], cu toate mijloacele raţiunii 
noastre 498 . 



496 O mărturie patristică despre autorul Pentateuhului. 

497 La leş. 26, 32 se vorbeşte de 4 stâlpi şi nu de 5. Şi în LXT avem acelaşi număr de 
4. Insă perdeaua de la uşa cortului, adevărat, se sprijinea pe 5 stâlpi, cf. leş. 26, 37. 

498 însă raţiunea de care vorbeşte aici Sfântul Irineu, care judecă toate pe îndelete şi 
demonstrează că erezia nu se sprijină pe nimic real, nu e raţiunea ştiinţifică 
autonomă, care separă toate, omoară întregul pentru parte, ca să judece partea, dar 
apoi nu mai ştie să pună la loc părţile sau nu mai poate să judece întregul părţilor, ca 
un întreg veritabil. 

Ci raţiunea pe care o promovează Sfântul Irineu e raţiunea mlădiată de har, e raţiunea 
duhovnicească, care găseşte peste tot motive de a se minuna de Dumnezeu, care vede 



278 



5. Căci cine poate admite că anul are 365 de zile, 
pentru că cele 12 luni, de câte 30 de zile, sunt după tipul 
celor 12 eoni, când tipul 499 este, de fapt, în dizarmonie totală 
cu antitipull 

Pentru că ar trebui ca fiecare eon să fie a treizecea 
parte din Plenitudine. în altă parte, aceştia scot în evidenţă 
faptul, că luna este a 12-a parte dintr-un an. Iar dacă anul se 
divide în treizeci de părţi iar luna în doisprezece, atunci 
acest tip nu se va regăsi în sistemul lor ficţional. 

Dar, dacă, dimpotrivă, aşa stau lucrurile, Plenitudinea 
lor se împarte în 30 de părţi şi, fiecare parte, în alte 
doisprezece iar fiecare an se împarte în doisprezece părţi, iar 
fiecare parte în treizeci de subpărţi. 

De aceea şi Mântuitorul a făcut lucruri fără 
înţelepciune prin constituirea tipurilor din Plenitudine, dacă 
anul este un tip al Duodecadei, care există în Plenitudine. 

Căci ar fi trebuit, mai degrabă, să împartă anul în 30 
de părţi, decât în 12 luni, pentru că aţâţi sunt eonii din 
Plenitudine. 

De altfel, ei împart Plenitudinea în trei mari părţi, 
fiindcă avem Ogdoada, Decada şi Duodecada. 



în natură multă frumuseţe şi înţelepciune divină, care vede în toate o necontenită 
purtare de grijă dumnezeiască şi care ia totul ca pe un dar al lui Dumnezeu, pentru 
care trebuie să mulţumească şi nu să-1 strivească cu nepăsarea şi cu bădărănia sa. 
Nu poate să judece erezia cu detaşare sfântă, decât omul care nu face din 
comdamnarea răului un atac la persoană, ci e purtat, în fiecare clipă, de grija pentru 
adevăr şi pentru iubirea şi mântuirea oamenilor. 

Pe eretic nu îl îndrepţi cu bâta şi nici cu un sac de haine dat pe degeaba şi nici măcar 
cu Sfânta Scriptură în mână, din care citezi pe rupte, numai pentru că ai chef de 
ceartă cu cineva şi, în egosimul tău, chiar dacă ai dreptate, vrei să ai tu ultimul 
cuvânt şi nu zidirea fratelui în adevăr. 

îndreptarea ereticului ţine de îndepărtarea duhurilor rele de la el, prin rugăciune şi 
răbdare din partea ta şi, mai ales, prin adevărul necenzurat despre credinţă. 
Mărturisirea adevărului trebuie să fie acompaniată de un duh smerit şi de o inimă 
blândă, iubitoare, care să ştie să spună adevărul, dar să şi încurajeze pe cel care nu-1 
cunoaşte sau are un surogat în locul lui. 

Mai întâi de toate trebuie să laşi să se observe în tine duhul adevăratei nevoinţe şi 
credinţe, pentru ca să insufli şi altora dragostea de adevăr şi conştiinţa mântuirii. Fără 
sfinţirea ta, a celui ce se pregăteşte să înveţe pe altul, învăţătura poate fi adevăr, dar 
nu adevărul deplin al lui Hristos, adică cel spus în Sfântul Duh. 
Când rosteşti cuvintele lui Hristos, fiind plin de Sfântul Duh, atunci cuvintele tale au 
putere, rănesc inima cu dulceaţa curăţiei lui Hristos şi, înainte de a spune multe 
cuvinte, omul care crede greşit sau nu crede, e învăluit deja de căldura şi curăţia care 
emană din fiinţa noastră. Şi acestea spun despre tine, dacă eşti mireasmă a lui Hristos 
sau mireasmă a păcatului, spre moarte. 
499 Indicat aici. 



279 



însă noi împărţim anul în patru părţi: primăvară, vară, 
toamnă şi iarnă. Şi iarăşi, nu putem face din luni tipuri ale 
Treizecimii, după numărul de 30 de zile, căci fiecare lună 
are mai mult sau mai puţin de 30 de zile, şi am avea încă 5 

•i 1 500 

zile in plus . 

însă nici ziua nu constă, în mod fix, din 12 ore, ci 
creşte de la nouă la cincisprezece ore şi scade de la 
cincisprezece până la nouă ore. 

De aceea nu se poate susţine nici că o lună are mereu 
numai 30 de zile, ca să fie un tip al eonilor, pentru că nu 
toate lunile au 30 de zile; nici zilele lunilor nu pot fi tipuri 
ale celor 12 eoni, pentru că o zi nu este întotdeauna de 12 
ore. 

6. Şi alături de acestea, ceea ce ei numesc substanţe 
materiale „ale mâinii stângi", sunt acele lucruri prin care 
cazi, în mod evident, în păcat. 

Căci ei spun că Mântuitorul a căutat oaia cea pierdută 
şi a pus-o pe umărul drept, fiindcă 99 erau în siguranţă, şi 
pierise numai aceasta, singura (Le. 15, 4). 

însă, mai departe, adaugă faptul, că ea a fost pe 
umărul stâng 501 şi aceasta înseamnă că trebuie să cunoaştem 
că stăpânirea unui lucru nu înseamnă şi mântuirea lui. 

Şi, privind astfel lucrurile, după cum au înţeles şi 
numerele, ei se silesc să înţelagă, că ceea ce aparţine mâinii 
stângi e cu totul în păcat. 

Cuvântul grecesc ayaTiri / dragoste, conform literelor 
care îl compun, după cum recunosc şi ei, are o valoare 
numerică de 93. 

După modul lor de a vede lucrurile el face parte din 
cele de-a stânga. 

De asemenea cuvântul ăXr\%em I adevăr, după acelaşi 
principiu de mai sus, are o valoare numerică de 64, fiind şi 
el tot din cele de-a stânga. Şi astfel ei vor găsi, că toate 
numele sfinte nu au o valoare mai mare de o sută şi, prin 
urmare, că numerele lor însumate le indică a fi din cele de-a 
stânga, adică materiale şi păcătoase. 



500 La un an de zile. 

501 Aceştia presupuneau că ea fusese mai întâi pe umărul Său stâng, de aceea se 
pierduse de celelalte. 



280 



Capitolul al 25-lea 



Dumnezeu nu trebuie să fie căutat numai la nivelul 
literelor, al silabelor şi al numerelor. Pentru astfel de 
cercetări [teologice] e nevoie de umilinţă 



1. Şi ce ar putea să spună cineva împotriva acestor 
lucruri? Este un lucru accidental şi fără niciun înţeles, 
alegerea numelor şi alegerea Apostolilor, şi lucrările 
Domnului şi tot ce cuprinde lucrurile create? 

Noi răspundem: cu siguranţă că nu! Căci cu mare 
înţelepciune şi dibăcie au fost făcute toate lucrurile de către 
Dumnezeu iar fiecare lucru a fost creat desăvrâşit şi cu un 

502 

scop anume . 

Iar cuvântul Său a făcut toate, de la primele lucruri din 
vechime şi până la cele de astăzi. Iar oamenii se cuvine să nu 
lege toate lucrurile numai de numărul 30, ci să armonizeze 
toate cu câte există acum sau cu o raţiune mai presus de ele. 

Căci nu trebuie să căutăm, în mod programatic, să ne 
întrebăm despre Dumnezeu, apelând la numere, silabe şi 
litere. Căci acesta este un mod îndoielnic de a pune 
problema şi pe care îl găsim în multe sisteme [de gândire] şi, 
mai ales, fiindcă fiecare ipoteză pe care o aducem, va fi alta 
decât cele de până atunci. 

Ei pot scoate multe argumente împotriva adevărului 
din aceste teorii, fiindcă pot opta pentru diversele ramuri ale 
acestora. 

însă, s-ar cuveni, mai degrabă, să adapteze numerele 
şi lucrurile create, la adevărul care a existat înainte de ei . 
Fiindcă un sistem nu poate inventa de la sine numere şi nici 
Dumnezeu nu îşi derivă existenţa din lucrurile create, ci 
acestea au fost făcute de El. Pentru că toate lucrurile au fost 
originate / create de unul şi acelaşi Dumnezeu. 



502 Raţionalitatea dumnezeiască a creaţiei şi a omului, unul dintre răspunsurile cheie 
date filosofiilor secolului al XX-lea, de către teologii ortodocşi, era dezbătută încă 
din secolul al II-lea de Sfântul Irineu. 

503 Adică la adevărul ecumenic, deplin al Bisericii. 



281 



2. însă, dacă lucrurile create sunt numeros de multe, ei 
ar trebui să se raporteze la întreaga creaţie, deşi, atunci când 
privim lumea, noi vedem şi lucruri haotice şi care se opun 
reciproc, aidoma cântecului unei lire, care fiind format din 
multe note diferite, poate scoate la iveală o melodie cu multe 
asperităţi, deoarece există intervale, care separă fragmentele 
melodice unul de altul. 

Insă iubirea pentru adevăr nu trebuie să fie dusă în 
eroare de intervalul existent între ele, nici nu trebuie văzută 
ca fiind creaţia unui artist sau a unui autor uman, nici a unui 
triplet de persoane, în care poţi să departajezi pe bariton, de 
glasul subţire al tenorului. 

Ci unul singur este Cel care a făcut totul, lucru 
dovedit de judecata, bunătatea şi modul diferit al întregii 
lucrări şi a înţelepciunii, după care a fost rânduită. 

Căci cei care ascultă o melodie, trebuie, în acelaşi 
timp, să laude pe artist şi să admire cursul melodiilor iar, în 
acelaşi timp, încearcă să nu îi deranjeze pe ceilalţi, care 
ascultă ca şi ei, atât accentele joase dar şi pe cele înalte ale 
muzicii şi consideră ambele tonuri ca având rolul lor. 

Iar a interpreta după cum simţi ariile muzicale pe care 
le-ai auzit, din cauza varietăţii lor, nu contravine regulii 
noastre, nici nu duce la concluzia unui alt artist 504 . 

Şi, prin aceasta, nici nu ne lepădăm de singurul 
Dumnezeu, Care a creat toate şi nici nu spunem blasfemii la 
adresa Creatorului nostru. 

3. Dar, dacă nu găsim cauza lucrurilor, care constituie 
obiectul nostru de cercetare, atunci să gândim că omul este 
infinit inferior lui Dumnezeu; că el primeşte harul numai în 
parte şi nu este egal şi asemenea cu Creatorul său. 

Şi, de aceea, el nu poate avea experienţa şi nici nu-şi 
poate crea o idee despre toate lucrurile, ca Dumnezeu însuşi. 
Ci el are o cunoaştere conformă cu cea pe care o dobândeşte 
zilnic. 

Căci, de la început, a fost o creatură a Sa şi este 
inferior Celui care 1-a creat. Căci omul este cu ceea ce este 
mereu, căci el este identic cu sine. 



504 în afara celui pe care l-am ascultat. 



282 



însă în ceea ce priveşte cunoaşterea şi puterea de a 
cerceta cauzele lucrurilor, el este inferior Celui care 1-a 
făcut. Căci tu, omule, nu eşti o fiinţă necreată, nici nu ai fost 
coexistent cu Dumnezeu, nici cu Cuvântul Său. Ci, din prea 
multa Sa bunătate, ai primit începutul tău prin creare şi ai 
învăţat zilnic din cele ale Cuvântul lui Dumnezeu, care te-a 
făcut pe tine! 505 

4. Căci El a pregătit calea cunoaşterii tale, şi nu tu. 
Aceasta ca să nu fi un neştiutor al adevăratei bunătăţi şi să 
cauţi în cele de sus pe Dumnezeu, fără a putea să treci peste 
El. 

Şi nici nu poţi să cauţi pe cineva mai presus decât 
Creatorul, căci nu vei putea descoperi aşa ceva, fiindcă 
Creatorul tău este fără limite. 

Căci tu nu poţi cunoaşte nici măcar toate din univers 
şi nici să le înţelegi pe toate câte El le-a creat. Fiindcă 
găseşti că toate au adâncimea, înălţimea şi lăţimea lor, însă 
în acelaşi timp crezi, că există altul mai presus de Tatăl. 

Iar dacă tu nu poţi să gândeşti tot ceea ce a creat El, ci 
te pierzi în gândul că multe sunt în neregulă, dovedeşti că 
suferi de multă prostie. 

Iar dacă continui această goană [după înţelegere 
nechibzuită], vei cădea în cea mai mare nebunie, pentru că te 
consideri, tu, cel mai mic, mai mare decât Creatorul tău şi îţi 
imaginezi, că poţi pătrunde dincolo de Puterile Sale. 



505 Fundamentul creaţiei stă în bunătatea lui Dumnezeu. Dumnezeu a dorit ca omul 
să existe, să fie creat. Şi, nu numai atât, ci fiecare creştem în înţelegere, din ceea ce 
ne luminează Cuvântul lui Dumnezeu. 

Purtarea de grijă a Cuvântului, luminarea activă a omului de către El, extinde 
conclucrarea lui Dumnezeu cu omul la toată omenirea, chiar dacă ideile bune ale 
multora, nu sunt socotite de către ei, luminări de la Dumnezeu. înţelepciunea 
adevărată o primim numai de la Cuvântul lui Dumnezeu. 



283 



Capitolul al 26-lea 

„ Cunoaşterea îngâmfa, pe când dragostea zideşte "(I 
Cor. 8, 1) 

1 . De aceea ar fi mult mai bine şi mai frumos să fim 
oameni simpli şi fără carte / agramaţi însă, prin iubire, să ne 
aflăm în intimitate cu Dumnezeu, decât să ne imaginăm 
despre noi înşine că suntem învăţaţi şi cunoscători a toate, 
dovedindu-ne însă nişte oameni, care spun blasfemii 
împotriva lui Dumnezeu, după cum aceştia se roagă la alt 
Dumnezeu decât la Tatăl 506 . 

Căci pentru această raţiune a spus Pavel: 
„Cunoaşterea îngâmfă, pe când dragostea zideşte". Fiindcă 
nu a vorbit împotriva adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu, 
căci s-ar fi acuzat pe el însuşi, ci a unuia care cunoaşte, dar 
se îngâmfă cu pretinsa sa cunoaştere, căzând departe de la 
dragostea lui Dumnezeu. 

Căci cei ca acesta îşi imaginează despre ei că sunt 
desăvârşiţi, dar tocmai ei vorbesc despre un Dumnezeu 
nedesăvârşit, fiindcă pun, mai presus de toate, mândria lor 
decât cunoaşterea. 

Şi, de aceea a spus el: „Cunoaşterea îngâmfă, pe când 
dragostea zideşte". Căci cine poate concepe ceva mai mare 
decât Acesta, adică pe cineva mult mai desăvârşit decât Cel 
care este Creatorul nostru şi Care ne-a dat suflare de viaţă, şi 
Care a prouncit tuturor să vină întru existenţă? 

Fiindcă de aceea am spus, că e mai bine să nu cunoşti 
raţiunea vreunui lucru creat, dar să crezi în Dumnezeu şi să- 
L iubeşti pe El. 

Căci primul se mândreşte cu acest fel de 
cunoaştere 507 , şi de aceea cade din dragoste, care este viaţa 
omului 508 . 



506 Sfântul Irineu nu indică nicidecum aici, că e mai bine să fii prost şi incult, decât 
cu carte şi luminat la minte prin învăţătură. Ci e de preferabil să fii un om liniştit şi 
iubitor de Dumnezeu, care poate nici nu ştii să citeşti, dar nu te îngâmfi, ci asculţi de 
cei care cunosc adevărul lui Dumnezeu, decât să fii un om cultivat şi să îţi foloseşti 
mintea în rău, creând dumnezei fantomă. Sfântul Irineu nu putea indica aşa ceva 
prietenului său, atâta timp cât şi el, şi acela, erau doi creştini cultivaţi şi nu doi 
analfabeţi. 

507 A lucrurilor create. 



284 



Iar ceea ce el va găsi după multe căutări, va fi altceva 
decât cunoaşterea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care 
S-a răstignit pentru noi. 

Acest lucru este mult mai important [de ştiut] decât 
orice altă întrebare subtilă şi decât orice expresie 
meşteşugită, care te aruncă în necredinţă 509 . 

2. Căci, cum ar fi dacă, cineva, plin de astfel de 
învăţături, auzind că Domnul a spus: „şi perii capului vostru 
sunt număraţi" (Mt. 10, 30), ar începe să numere câte fire de 
păr are în cap şi ar dori să ştie pentru ce are el atâtea fire de 
păr în cap, şi dacă altul are tot atâtea fire de păr în cap ca el? 

Căci ar fi mii şi mii de oameni de cercetat şi cifrele ar 
varia, fiind mai multe fire de păr sau mai puţine, pe când 
unii nu mai au aproape deloc păr în cap. 

Şi ce ar fi dacă, cei care şi-au numărat firele de păr din 
cap, ar înţelege că de aceea s-a spus asta [în Evanghelie], ca 
să îşi facă fiecare câte o sectă? 

Sau, ce ar fi dacă, cineva, auzind din Evanghlie: „Nu 
se vând două vrăbii pe un ban? Şi totuşi nici una nu va cădea 
la pământ, dacă nu va dori Tatăl vostru" (Mt. 10, 29), ar 
începe să numere păsările pe care le poate vedea într-o zi, 
într-o anume regiune a lumii şi s-ar întreba, pentru ce raţiune 
au fost atât de multe păsări capturate ieri, dar şi mai multe 
alaltăieri, dar şi mai multe în altă zi? 

Şi dacă ar vrea să calculeze toate păsările, ca să 
ajungă la un rezultat, nu ar fi unul ca acesta un om cu totul 
rătăcit şi un nebun de-a binelea pentru toţi, dacă s-ar ocupa 
toată ziua cu astfel de lucruri, vrând să dovedească, ca şi 
aceştia, lucruri şi mai mari decât învăţătorii lor? 510 



508 Dragostea e viaţa omului, pentru că dragostea de Dumnezeu e aceea care ne face 
plini de harul dumnezeiesc. Fără să simţi că eşti al lui Dumnezeu, nu te bucuri cu 
adevărat de viaţă, de libertatea pe care o dă harul dumnezeiesc. 

Şi, chiar dacă eşti în putere, dacă te bucuri de viaţa pământească, plină de huzururi, 
nu te simţi împlinit fără Dumnezeu, pentru că împlinirea este umplerea de harul lui 
Dumnezeu, adică de viaţa cea veşnică. 

509 E mai importantă hristologia decât orice altă filosofie la modă. Hristos, Care a 
murit pentru noi ne-a adus mântuirea, pe când filosofia nu ne dă decât nişte 
cunoştinţe de care ne putem debarasa foarte bine, fără urmări grave. însă lepădarea 
de Hristos e tot una cu moartea noastră veşnică, cu chinurile Iadului. 

510 Umorul Sfântului Irineu este extraordinar şi, în faţa unor astfel de aberaţii, a unor 
creaţii atât de alambicate, nici că poţi să te raportezi altcumva. 



285 



3. Iar dacă cineva ne-ar întreba, care este numărul 
tuturor lucrurilor care au fost create şi sunt create [acum], i- 
am spune că acest lucru îl cunoaşte numai Dumnezeu, căci 
fiecare lucru în parte a fost făcut prin purtarea Sa de grijă, 
primind statutul pe care îl are. 

Fiindcă noi trebuie să înţelegem referitor la acest 
lucru, că nimic din ce s-a făcut şi se va face nu a scăpat 
cunoaşterii lui Dumnezeu, ci El poarte de grijă de fiecare în 
parte, ca fiecare lucru să fie după firea, rangul şi numărul 
lor, cu o anume greutate, şi că nimic din ce s-a făcut sau se 
va face nu este întâmplător şi fără niciun rost, ci fiecare e 
făcut cel mai potrivit, pentru scopul pe care îl are 511 . 

Căci, pentru o asemenea muncă trebuie să avem o 
cunoaştere duhovnicească şi o minte cu adevărat 
dumnezeiască şi încântătoare, ca să distingem cauzele 
proprii ale lumii. 

Iar dacă, zic, cineva ar câştiga atenţia şi 
consimţământul nostru şi ar începe să gândească şi să 
numere boabele de nisip şi pietrele pămânului, ori s-ar gândi 
la valurile mării şi la stelele cerului şi ar vrea să ştie din ce 
cauză sunt atâtea, câte a descoperit el că sunt, nu ar fi munca 
lui în zadar şi nu ar fi declarat nebun, dar pe drept, un astfel 
de om şi fără minte, conform bunului simţ? 

Căci ocupându-se cu astfel de lucruri şi crezând că e 
mai presus decât ceilalţi, el este, de fapt, un om 
neîndemânatic, neştiutor şi decăzut 512 . 

Căci cine ar vrea să cunoască munca lui, ar vedea că e 
mai degrabă o adevărată nebunie, o prostie, căci vrea să fie 
ca un fulger, deşi el este, în orice privinţă, inferior lui 
Dumnezeu. 



511 Sfântul Irineu pune creaţia în mod deplin sub semnul perfecţiunii şi a purtării de 
grijă a lui Dumnezeu. Nici un lucru creat nu trebuie să ne nedumerească! Chiar dacă 
noi nu înţelegem multe lucruri, trebuie să fim încredinţaţi că ele au un rost 
dumnezeiesc şi că fiecare lucru din viaţa noastră este sub atenta şi curenta grijă a lui 
Dumnezeu. 

Pentru o cunoaştere aprofundată a lumii şi a voii lui Dumnezeu trebuie să ne curăţim 
de patimi, trebuie să ne sfinţim viaţa. însă, întotdeauna, rămân infinit de multe 
lucruri neştiute pentru om. 

Literal: o fiinţă necuvântătoare. 



286 



Şi prin ceea ce crede el că a descoperit, el vorbeşte, de 
fapt, despre alt Dumnezeu şi admiră în sine ceva, considerat 
mai presus decât măreţia lui Dumnezeu. 



287 



Capitolul al 27-lea 



Adevăratul mod de interpretare al parabolelor şi a 
locurilor grele din Scriptură 



1 . O minte sănătoasă şi care nu tinde spre o astfel de 
greşeală, fiind cu totul dăruită evlaviei şi dragostei de 
adevăr, va medita cu înfocare la acele lucruri, pe care 
Dumnezeu le-a lăsat în seama puterii oamenilor şi care sunt 
obiectul cunoaşterii noastre şi va spori întru ele, înţelegând 

CIO »- 

mai uşor cele pe care le studiază . 

Aceste lucruri aşadar cad sub atenţia minţii noastre, şi 
le putem exprima în mod clar şi fără nicio ambiguitate, 
potrivit termenilor găsiţi în Sfintele Scripturi (iw raîc Odaiţ 
rpacpaiţ) 

De asemenea, parabolele se cuvine să nu le explicăm 
prin tot felul de expresii ambigue. Căci dacă nu procedăm 
astfel, putem explica lucrurile fără niciun pericol 515 iar 
parabolele vor avea aceeaşi interpretare pentru toţi, şi 
adevărul va rămâne nestricat, fiind prezentat conform cu 
înţelegerea oamenilor 516 şi fără amestecuri străine. 

Dar, dacă adaugi expresii, care nu sunt clare sau 
interpretezi parabolele după cum vrei, atunci nu are rost [să 
continui]. 

Căci, în acest fel, nu vei avea de partea ta regula / 
canonul adevărului (regula veritatis) 517 . Şi, după numărul 
celor care tălmăcesc parabolele, vom avea numeroase 



513 înfocarea pentru adevăr şi pentru cunoaşterea celor dumnezeieşti este proprie 
celor cu minte sănătoasă, cu minte duhovnicească. Aceia care şi-au curăţit fiinţa lor, 
care şi-o curăţesc continuu simt înţelegerea celor duhovniceşti ca propria căutare a 
lui Dumnezeu. 

Căutându-L pe El, înţeleg cele ale Lui. Conţinutul dragostei lor pentru Dumnezeu îl 
constituie cunoaşterea celor duhovniceşti şi, pe măsura cunoaşterii Lui, creşte şi 
dragostea pentru El. De aceea nu putem vorbi despre o anterioritate a dragostei 
asupra cunoaşterii sau a cunoaşterii asupra dragostei de Dumnezeu, ci de o 
simultaneitate a celor două. 

514 Gr. 1, p. 347. Atragem atenţia asupra expresiei „Sfintele Scripturi", care apare 
pentru prima dată în această carte. 

515 De a greşi. 

516 Cu sensul de: adaptat după puterea de înţelegere a credincioşilor. 

517 Gr. l,p. 348. 



288 



sisteme „ale adevărului", care se opun unul altuia şi prezintă 
învăţături potrivnice, asemănătoare cu problemele, care îi 

CIO 

animau pe filosofii păgâni (gentilium philosophorum) . 

2. De aceea, legat de astfel de mod de lucru, oamenii 
se vor întreba mereu şi niciodată nu vor găsi, fiindcă ei 
resping adevărata metodă de înţelegere. 

Iar când Mirele va veni (Mt. 25, 6), cel care are 
candela neîmpodobită şi nu va arde în ea lumina, care să 
lumineze cu tărie, atunci va rămâne în rândul celor care au 
intrepretat în mod obscur parabolele, fiind părăsiţi de Cel 
care anunţase în mod clar, că împarte daruri tuturor precum 
voieşte, atunci când El va veni şi că vor intra cu El în 
cămara de nuntă (Mt. 25, 10). 

Căci întreaga Scriptură, Prorocii, şi Evangheliile pot fi 
înţelese de către toţi în mod clar, fără ambiguităţi şi 
armonios, deşi poate că nu toţi cred în ele. 

Şi, dacă spun că există un singur Dumnezeu, 
nevorbind de alţii, Care a făcut toate lucrurile prin cuvântul 
Său, atât pe cele văzute cât şi pe cele nevăzute, atât pe cele 
cereşti cât şi pe cele pământeşti, atât pe cele din apă cât şi pe 
cele de sub pământ, după cum am arătat şi eu de multe ori 
cuvintele Scripturii; şi dacă noi mărturisim întreaga creaţie, 
adică tot ce cade sub mintea noastră, ca fiind toate făcute şi 
conduse de către o Fiinţă atunci aceia, care nu văd claritatea 
acestor adevăruri sunt cu adevărat orbi şi nebuni şi nu au 
lumina celor care s-au făcut. 

Căci ei se încătuşează prin ceea ce îşi imaginează, 
prin acele obscure interpretări ale paraboleleor, căci nu L-au 
găsit pe Dumnezeu în ei. Căci nu există nimic, care să nu 
iasă la lumină, dacă este dezvăluit. Şi nu negăm, dacă în 
vreo parte a Scripturii, Tatăl e conceput de către cei de altă 
părere, după cum mărturisesc ei. 

Căci ei spun că şi Mântuitorul a dat numai unora să 
gândească aceste lucruri, dar nu tuturor, căci şi în cazul Său, 
numai Ucenicii au înţeles unele lucruri, pe când ceialalţi le- 
au înţeles prin disputele [avute cu ceilalţi], prin enigme şi 
parabole (Mt. 13, 10-11; Mc. 4, 10-11; Le. 8, 9-10). 



518 Ibidem. 



289 



însă aceştia trebuiau să gândească în cele din urmă, că 
există doar o singură Fiinţă, Care este Dumnezeu şi nu există 
alt Tată [în afară de El]. Despre El vorbeau toate parabolele 
şi enigmele Sale. 

3. Dar, după cum parabolele admit multe interpretări, 
pe care numai iubitorul de adevăr le va înţelege 519 , le putem 
spune că Dumnezeu e mai presus de toate acestea 520 . 

însă, dacă ei s-au lepădat de ceea ce este cert, 
indubitabil, adevărat, cum să nu se arunce pe ei în mare 
pericol, cu multă înverşunare, prin acest lucru fără de minte? 

Şi cum să ducă o astfel de cale la zidirea unei case pe 
stâncă, care să dureaze, să rezistente şi nu, mai degrabă, la 
una pe nisipuri mişcătoare? Căci o astfel de zidire se va 
dărmâna uşor, dacă e făcută pe nisip. 



519 Numai omul duhovnicesc, care iubeşte să adaste în faţa cuvintelor lui Dumnezeu, 
Dumnezeu îi luminează mintea ca să le înţeleagă în parte. Cel care nu iubeşte pe 
Dumnezeu în mod real, trece repede peste cuvinte, crede că le-a înţeles. Cel care este 
intim cu Dumnezeu însă, aşteaptă de fiecare dată o înţelegere şi mai deplină a 
cuvintelor Sale, pe care le ştie şi le crede fără de sfârşit. 

Şi chiar dacă cunoaşte că cuvintele Sale sunt adânc de negrăit, totuşi el aşteaptă să 
vadă puţin din ele. Şi aceasta e bucuria lui zilnică, pentru că se bucură de Dumnezeu 
înţelegându-I cuvintele şi le înţelege pentru că aşteaptă nu de la mintea lui, ci de la 
Dumnezeu, înţelesul lor profund. 

Căci cum ar putea să aştepte de la sine răspunsuri, dacă cuvintele nu-i aparţin şi sunt 
ale lui Dumnezeu? Şi noi, oamenii, vrem ca să ni se înţeleagă cuvintele aşa cum le 
gândim. Şi pentru ca să înţelegi cum gândesc eu, trebuie să-ţi explic. Tot la fel 
aşteptăm de la Dumnezeu răspunsuri, pentru că El e singurul, Care ni le poate da. 

520 De toate cele spuse despre El. 



290 



Capitolul al 28-lea 



Cunoaşterea desăvârşită nu se atinge în viaţa 
aceasta. Multe din întrebările noastre trebuie să fie lăsate, 
mai degrabă, în mâinile lui Dumnezeu 



1 . De aceea, având adevărul însuşi ca regulă / canon / 

C-) 1 

dreptar (regulam ipsam veritatem) al nostru şi mărturia 
despre Dumnezeu {de Deo testimonium) 52 ' păstrând-o 
nestricată de la cei de dinainte [de noi], se cuvine ca să nu 
alergăm după numere şi răspunsuri la întrebări diverse, şi să 
ne lepădăm, prin acestea, de adevărata cunoaştere de 
Dumnezeu. 

Ci, e mult mai potrivit, ca să ne întrebăm şi să ne 
nevoim să înţelegem taina şi lucrarea Dumnezeului Celui 
viu, şi să creştem în dragostea Lui, a Celui care a creat toate 
şi Care a făcut asemenea lucruri mari pentru noi . 

Căci, prin aceasta 524 , nu vom cădea din credinţă, ci 
vom mărturisi, în mod deschis, căci această unică Fiinţă este 
Dumnezeu şi Tatăl, Care a creat lumea şi pe om, şi i-a dat 
putere acestuia de a creşte şi a cere să vină peste el cele ale 
lui Dumnezeu 525 . 

Căci El la creat pe om ca pe un copil zămislit în 
pântece, ca să vadă lumina soarelui şi 1-a făcut să se ridice ca 
pe un fir de grâu, când i-a dat putere să meargă. Căci unul şi 
acelaşi este Creatorul pântecelui, cât şi al soarelui. 



521 Gr. l,p. 349. 

522 Ibidem. 

523 Sfântul Irineu ne dă adevăratul dreptar al Teologiei. Teologia nu se ocupă cu 
evidenţierea unor lucruri mărginaşe, colaterale, obscure, ci cu lucrurile centrale, cu 
existenţa şi lucrarea lui Dumnezeu faţă de oameni iar noi trebuie să cercetăm acestea, 
pentru a ne umple şi mai mult de dragostea Sa. 

Teologia trebuie să ne umple de evlavie şi nu să ne facă sceptici şi necredincioşi. 
Adevăratul teolog se umple pe fiecare zi de sfinţenie, prin vorbirea despre Dumnezeu 
şi lucrarea Sa cu lumea. E o contradicţie în termeni să afirmi că teologul este altceva 
decât un om în care sfinţenia este evidentă. 

524 Prin iubirea prin care vrea să îl cunoască pe El. 

525 Literal: cele care sunt ale Sale, intime Lui. Vedem în această formulare prototipul 
unei formulări ulterioare, ca : „cele din jurul lui Dumnezeu", adică lumina necreată 
sau darurile Sale multiple. 



291 



Şi unul şi acelaşi este Domnul, Care a aruncat 
sămânţa, a fâcut-o să crească şi să se înfrăţească şi să devină 
spic de grâu, tocmai bun de pus în hambar. 

2. Căci, dacă noi nu căutăm să descoperim explicaţii 
la toate lucrurile din Scriptură, care pot face obiectul 
cercetării noastre, asta nu înseamnă că noi căutăm un alt 
Dumnezeu, în locul Celui care există cu adevărat. 

Fiindcă ar fi cea mai mare dovadă de necredinţă. Căci 
nu ne lepădăm de fiinţa lui Dumnezeu, a Celui care ne-a 
creat pe noi, fiindcă suntem încredinţaţi că Scripturile sunt 
desăvârşite, şi ele ne vorbesc şi de Cuvântul lui Dumnezeu şi 
de Duhul Său. 

Insă noi suntem cu mult inferiori [lui Dumnezeu] şi 
am venit mai târziu la existenţă, decât Cuvântul lui 
Dumnezeu şi Duhul Său. 

Insă, prin aceasta, nu am fost lipsiţi de cunoaşterea 
tainelor Sale. Şi nu e niciun motiv să ne mirăm, despre 
lucrurile duhovniceşti şi cereşti şi să cerem să ni se dea să le 
cunoaştem, atâta timp cât sunt atâtea lucruri, care stau la 
picioarele noastre (mă refer la cele ale acestei lumi, pe care 
noi le putem pipăi, le putem vedea, le putem cunoaşte în 
de-aproape) şi care sunt mai presus de cunoaşterea noastră. 
Insă pentru acest lucru nu trebuie să II părăsim pe 
Dumnezeu. 

Fiindcă nu e nimic mai desăvârşit, decât Cel care e 
mai presus de toată cunoaşterea. Căci, spre exemplu, ce am 
face în cazul, când am vrea să explicăm, de ce curge Nilul? 

Am spune, în primul rând, că e un lucru greu de 
înţeles, unii ar spune că se poate înţelege iar alţii că acest 
lucru reprezintă o problemă. Insă, cu adevărat, fără nicio 
îndoială, acest lucru îl ştie numai Dumnezeu 526 . 



526 Sfântul Irineu propune gnoseologia teocentrică, ca singura gnoseologie autentică, 

cu tot paradoxul ei inextricabil. Cu toate că noi nu ştim toate lucrurile, ştim că 

Dumnezeu care le-a creat le-a făcut pe toate cu un rost. 

Şi în aceasta constă paradoxul de nedepăşit, că noi credem lumea ca deplin 

inteligibilă în faţa lui Dumnezeu, cu toate că noi nu înţelegem inteligibilitatea ei 

absolută. 

însă credinţa în Dumnezeu exclude orice îndoială, că aşa stau lucrurile. Acolo unde 

nu mai putem cunoaşte, trebuie să admitem că sunt lucruri care ne depăşesc, dar care 

sunt cunoscute de Dumnezeu, care singur are dezlegarea necunoscutelor noastre. 



292 



Şi iarăşi, locul acelor păsări , care vin primăvara şi 
se întorc de unde au venit, în pragul toamnei, deşi e un lucru 
al acestei lumi, totuşi el depăşeşte cunoaşterea noastră. Ce 
explicaţii dăm fluxului şi refluxului oceanului, dacă 
admitem cu toţii că există acest fenomen? 

Sau ce putem spune despre natura acelor lucruri din 
atmosferă? Ce spunem despre cum se formează ploaia, 
fulgerul, tunetul, despre cum se adună norii, vaporii de apă, 
şi cum de se pornesc vânturile, şi despre alte lucruri ca 
acestea? Ce spunem aşadar despre zăpadă, grindină şi altele 
ca ele? Ştim noi din ce se compun norii sau care este 
adevărata natură a vaporilor din atmosferă? 

Care e raţiunea pentru care luna creşte şi descreşte sau 
care e motivul pentru care există atâtea diferenţe între firea 
apei, a metalelor, a stâncilor şi a altora de acest fel? Toate 
aceste lucruri sunt într-adevăr greu de înţeles, dacă noi vrem 
să le ştim cauzele, însă numai Dumnezeu e singurul care le-a 
făcut şi care poate spune adevărul cu privire la ele. 

3. De aceea, dacă cu privire la creaţie există atât de 
multe lucruri de înţeles, pe care numai Dumnezeu le ştie, şi 
altele ca acestea, depăşesc gradul nostru de cunoaştere, 
atunci de ce ne plângem, că multe din cele duhovniceşti ale 
Scripturii, nu ne învrednicim, cu harul lui Dumnezeu, ca să 
le explicăm? 

Căci mai degrabă se cuvine ca aceste lucruri să le 
lăsăm în mâinile lui Dumnezeu 528 , căci şi aici, şi în viaţa ce 
va să vină, tot Dumnezeu e Cel care ne învaţă pe fiecare şi 
oamenii vor învăţa întreaga veşnicie lucrurile create de 

529 

Dumnezeu . 



Cu sensul de: locul de unde vin aceste păsări. Locul de unde provin păsările este 
necunoscuta acestei fraze. 

528 în seama Sa. 

529 Teocentrismul gnoseologic al Sfântului Irineu însă nu este prevăzut numai pentru 
timpul istoric al omului, ci pentru întreaga sa veşncie. Ceea ce nu se înţelege aici, se 
va înţelege în veşncie, toată veşnicia, fără să se expuizeze cele pe care Dumnezeu ne 
va învăţa. 

Paradoxul acestei gnoseologii se dovedeşte nu o aporie, nu un lucru care stagnează 

înţelegerea, ci care reprezintă capacitatea noastră umană de înţelegere. Dumnezeu 

înţelege lucrurile perfect, din totdeauna. Omul le învaţă, e învăţat de către 

Dumnezeu. 

El nu le va cuprinde cum le cuprinde Dumnezeu şi niciodată nu va cuprinde 

definitiv, cele ale lui Dumnezeu. Gnoseologia ortodoxă e gnoseologia precizată aici 



293 



Căci şi Apostolul a zis, că atunci când vom împlini 
toate, vor mai rămâne acestea trei: „credinţa, nădejdea şi 
dragostea, iar ultima va rămâne" (I Cor. 13, 13). 

Credinţa în Stăpânul nostru, păstrată fără schimbare, 
ne dă încredinţarea că există numai un singur Dumnezeu şi 
că noi II vom iubim, cu adevărat, pentru totdeauna, văzând 
în El pe singurul nostru Tată. 

Nădejdea va primi întotdeauna din ce în ce mai multe 
de la Dumnezeu şi va învăţa de la El, din cauză că El este 
bun şi are întreaga bogăţie fără margini, adică o împărăţie 
fără sfârşit şi care nu poate fi depăşită cumva. 

De aceea, dacă după regula de care am vorbit, noi 
vom lăsa nedumeririle noastre în mâinile lui Dumnezeu, ne 
vom păstra credinţa fără pată şi vom merge pe cale fără 
primejdie. 

Căci toate Scripturile, care ne-au fost date de 
Dumnezeu (omnis Scriptura, a Deo nobis data) vor fi 
înţelese de noi ca desăvârşite şi vom armoniza parabolele cu 
acele versete, care au fost explicate iar ceea ce a fost spus cu 
claritate, ne va servi la explicarea parabolelor. 

Şi astfel, multele exemple ale Scripturii vor fi o 
muzică armonioasă pentru noi, un imn de slavă adus lui 

o i 

Dumnezeu (laudantem hymnis Deurn) , Care a creat toate 
lucrurile 532 . 

Căci, spre exemplu, dacă cineva întreabă: „Ce a făcut 
Dumnezeu înainte de a face lumea?", noi trebuie să 



de Sfântul Irineu, e gnoseologia fără limită, dar care va avea întotdeauna limita 
diferenţei abisale de fiinţă, dintre Dumnezeu şi om. 

530 Gr. l,p. 352. 

531 Ibidem. 

532 Dumnezeiescul Irineu ne mai învaţă aici o lecţie importantă referitoare la ierminia 
Scripturii şi anume: tălmăcirea trebuie să aibă coerenţă interioară, coerenţa unui imn 
de slavă adus lui Dumnezeu. Comentariul sciptural nu trebuie să fie o aventură 
halucinantă, plină de ipoteze şi păreri personale antagonice, ci un discurs evlavios, o 
încântare a inimii, în care adevărul e mărturisit pe măsura înţelegerii personale şi a 
harului dat nouă de către Dumnezeu. 

Comentariul la Scriptură trebuie să vadă adâncimea Scripturii nu presupuse 
divergenţe ale ei, sau, şi mai mult, presupuse lipsuri, erori sau, şi mai grav, 
contrafaceri ale textului. Comentariul ortodox trebuie să aibă părtăşie, contiguitate 
cu modul de a vedea al Părinţilor, care au comentat mai înainte şi care s-au arătat 
adevăraţi purtători de Dumnezeu. Comentariul nostru trebuie să aibă afinitatea 
Tradiţiei, conglăsuirea cu Tradiţia şi nu disjuncţia faţă de Tradiţiei sau condamnarea 
ei. 



294 



răspundem, că răspunsul la această întrebare aparţine numai 
lui Dumnezeu. 

Fiindcă această lume a fost creată de la început de 
Dumnezeu ca desăvârşită şi a primit un început în timp, 
după cum ne spun Scripturile. 

însă Scripturile nu ne revelază ce a făcut Dumnezeu 
înainte de acest eveniment . 

De aceea răspunsul la această întrebare rămâne al lui 
Dumnezeu şi nu se cuvine nouă să dorim a-1 afla, apelând la 
tot felul de nebunii necugetate şi la supoziţii pline de 
blasfemii. 

Căci unii ca aceştia, imaginându-şi că au descoperit 
cauzele lucrului cercetat, s-au situat, de fapt, în afara lui 
Dumnezeu, Care a făcut toate lucrurile. 

4. Şi, consider, că toţi cei care au inventat astfel de 
opinii, s-au depărtat de Tatăl, care este singurul Dumnezeu, 
Care există cu adevărat şi au ajuns la unul ca Demiurgul. 
Fiindcă Scripturile ne învaţă că există numai un singur 
Dumnezeu. Iar Domnul a spus despre Sine că are un singur 
Tată şi că nu cunoaşte un altul. 

Şi eu am arătat asta, citând cuvintele Sale, când am 
spus că ei descriau Fiinţa ca un fruct al defectului / al 
păcatului şi ca o mlădiţă a neştiinţei, şi vorbeau despre El ca 
despre unul, care nu cunoscuse lucrurile de deasupra Lui şi 
alte astfel de afirmaţii referitoare la El. Fiindcă este o 
îngrozitoare blasfemie, şi e demnă de pedeapsă, această 
împotrivire în faţa lui Dumnezeu, care este singurul 
Dumnezeu cu adevărat. 

Şi, după cum nu e nimic mai serios şi mai vrednic de 
cinste, decât a spune că crezi în Dumnezeu, tot la fel, nu e 
nimic mai nefolositor, decât a inventa alţi dumnezei şi a 



533 Dacă suntem atenţi la modul de explicitare al Sfântului Irineu, observăm că şi 

ceea ce nu ştim şi nu ni s-a revelat sunt motive să ne umplem de şi mai multă 

înţelepciune şi evlavie, pentru că despre ele ştie numai Dumnezeu. 

Pentru credinciosul ortodox matur în credinţă, ceea ce el nu ştie sau nu ni s-a revelat 

de către Dumnezeu nu sunt motive de sminteală sau de panică, pentru că înţelege că 

voia lui Dumnezeu e mai importantă decât curiozitatea sa păcătoasă. 

Căci, dacă Dumnezeu nu a vrut să ne dezvăluie acele lucruri, cu siguranţă, că ele ne 

depăşesc sau nu ne sunt de folos. Pentru că tot ceea ce este de folos, El ni le-a spus şi 

ne luminează să le înţelegem, pe fiecare, la timpul lor. învăţăm de aici că adevărata 

smerenie se abţine de la a se întreba lucruri, care nu ni s-au descoperit şi care nu ţin 

de noi, ci de Dumnezeu. 



295 



spune, că Fiinţa în care ei cred, este fructul păcatului şi o 
zămislire a neştiinţei. 

Dar aceşti orbi şi nebuni despre care îţi vorbesc atât 
de mult 534 , nu au vrut deloc să vorbească despre 
Dumnezeu , ci au dorit, mai degrabă, să vorbească despre 
naşterea lui Dumnezeu, despre Gândirea Sa, despre 
Cuvântul Său, despre Viaţă şi Hristos. 

însă trebuie să înţelegi că nu vorbesc decât despre 
lucruri care ţin de experienţa umană. Căci ei nu înţeleg, ceea 
ce am spus mai înainte, adică, că în cazul omului, care e o 
fiinţă compusă, numai aici vorbim despre minte şi despre 
gândul omenesc. 

Şi de aceea, când vorbim de gândul care se naşte din 
minte, despre intenţia pe care o naşte mintea noastră şi 
despre cuvânt, (care la greci este principiul gândirii dar şi 
instrumentul prin care se exprimă ceea ce gândim) şi despre 
ceea ce oamenii numesc tăcere şi odihnă, şi care 536 e în alte 
momente promotorul vorbirii şi al acţiunii, acelea ţin de 
oameni. 

Căci Dumnezeu e mintea desăvârşită, raţiunea 
deplină, activitatea supremă, adevărata lumină a tuturor, şi 
toate sunt depline la Dumnezeu. 

CIT 

Fiindcă noi ne folosim de ele pentru a gândi pe 
Dumnezeu şi astfel am învăţat despre El din Scripturi, însă 
sentimentele şi modul în care vorbim despre El, nu pot fi 
înţelese ca. potrivite, în mod desăvârşit, pentru Sine. 

Căci gura noastră trupească nu este în stare să facă 
faţă rapidităţii minţii şi, cu atât mai mult, pentru o fire 
duhovnicească. Raţiunea cuvintelor noastre ţine de noi şi nu 
desemnăm prin ele tot ceea ce gândim cu mintea. Fiindcă ar 
trebui un efort continuu, pentru ca limba noastră să expime 
ceea ce gândeşte omul. 

5. Dar când spunem că Dumnezeu este Mintea prin 
excelenţă, Cuvântul desăvârşit, nu spunem decât că El 
gândeşte, şi gândeşte tocmai ceea ce spune. 



534 Literal: atât de volubil, cu atât de multe date. 

535 Despre adevăratul Dumnezeu. 

536 Cuvântul, puterea de a cuvânta. 

537 De cuvinte şi de acţiuni umane. 



296 



Fiindcă gândirea Sa e Cuvântul şi Cuvântul e Mintea 
şi Mintea cuprinde toate cele ale Tatălui. De aceea, când El 
spune despre mintea lui Dumnezeu şi descrie modul ei de a 
fi, spune despre El că e o Fiinţă, Care este Dumnezeu şi 
Mintea Lui dintotdeauna. 

Şi iarăşi, când spune despre Cuvânt, cineva îi atribuie 
al treilea loc în modul de ieşire din Tatăl. Dar cel ce spune 
acest lucru e un neştiutor al măreţiei Sale şi vorbeşte despre 
Cuvânt ca fiind separat de Dumnezeu. 

însă Prorocul spune despre El: „Iar neamul Lui cine îl 
va spune?" (îs. 53, 8). Dar dacă pretinzi că ieşirea Lui din 
Tatăl e la fel cu modul de formare al cuvântului omenesc, 
care are loc prin deschiderea buzelor, şi acesta este Cuvântul 
lui Dumnezeu, atunci, pe drept, ne-am robit acestor lucruri, 
necunoscând nici ceea ce este omenesc şi nici ceea ce este 
dumnezeiesc. 

6. Căci, mai presus de mintea ta îngâmfată şi pe care 
tu o crezi înţeleaptă, care presupune acestea, sunt cele de 
negrăit ale tainelor lui Dumnezeu. 

Căci Domnul, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, a 
mărturisit că numai Tatăl cunoaşte ziua şi ceasul judecăţii, 
după cum se vede aici: „Dar ziua şi ceasul acela nu e 
cunoscut de către oameni, nici Fiul nu-1 cunoaşte, ci numai 
Tatăl" (Mt. 24, 36, Mc. 13, 32; F. Ap. 1, 7). 

Atunci, dacă Fiul nu Se ruşinează să spună, că acea zi 
e cunoscută numai de către Tatăl şi spune că acesta e 
adevărul, atunci nici nouă nu trebuie să ne fie ruşine să 
rezervăm lui Dumnezeu acele lucruri, adică cele care ne 
depăşesc pe noi. 

Fiindcă omul nu e mai mare decât Stăpânul său. Iar 
dacă cineva va zice: „Cum a fost născut Fiul de către 
Tatăl?", atunci trebuie să-i răspundem, că oamenii nu cunosc 
această naştere sau generare, sau numire, sau revelare sau 
orice alt nume am da, care ar vrea să descrie generarea Sa, 
fiindcă ea este inexprimabilă. 

Nici Valentin, nici Marcion, nici Saturnin, nici 
Vasilide, nici îngerii, nici Arhangelii, nici începătoriile, nici 
Puterile nu cunosc aceasta, ci numai Tatăl, Care L-a născut 
şi Fiul, Care a fost născut. 



297 



Căci naşterea Lui este de negrăit, pentru toţi câţi s-ar 
strădui să gândească cu mintea lor acest lucru, căci ei nu pot 
înţelege lucruri, care sunt inexprimabile. 

Pentru că şi un cuvânt omenesc poate fi înţeles deplin 
de către mintea noastră, numai dacă îl înţelegem cu toţii. Iar 
cei care nu au abilitatea de a înţelege lucrurile grele sau nu 
înţeleg tainele profunde, atunci nu pot să vorbească decât în 
mod simplu 538 , despre ce au înţeles ei şi să vorbească în 
aceşti termeni despre Unul-Născut şi Cuvântul lui 
Dumnezeu. 

Insă acele lucruri de negrăit şi nearătate de către El, ca 
veşnica şi unica Lui naştere, auzind despre ea, lor li s-a părut 
că au asistat la propria Lui naştere, fiindcă au văzut naşterea 
Sa în conformitate cu termenul omenesc, [care desemnează 
naşterea]. 

7. Insă noi nu vom face greşeala să spunem acelaşi 
lucru despre un asemenea fapt . Numai Dumnezeu însuşi 
poate spune aceasta. Fiindcă am învăţat din Scripturi că 
Dumnezeu stăpâneşte peste toate lucrurile. Insă despre cum 
a fost El născut 540 , nu se spune nicăieri în Scriptură. 

Şi noi nu vom presupune acest lucru, ca, după mintea 
noastră, să vorbim despre aşa ceva, care ţine de Dumnezeu, 
ci vom lăsa o astfel de înţelegere în mâinile lui Dumnezeu. 

în acelaşi fel trebuie să procedăm şi cu răspunsul la 
întrebarea, de ce au fost făcute lucrurile de către 
Dumnezeu. 

Fiindcă aceasta au făcut îngerii 541 păcătoşi, care s-au 
răsculat împotriva lui Dumnezeu, pe când alţii, cei mai 
mulţi, s-au păzit de a face aceasta, şi se păzesc şi acum, şi nu 
întreabă de ce au fost făcuţi de către El şi ce fire au cei 
căzuţi, cât şi cei care s-au păzit de a cădea. 

Căci ei lasă aceste lucruri, şi noi trebuie să facem asta, 
să le lăsăm în seama lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său. 

Căci doar Lui 542 I s-a spus: „Şezi de-a dreapta Mea, 
până ce voi pune pe duşmanii Tăi, aşternut picioarelor Tale" 



538 Redus ca înţelegere. 

539 Naşterea Fiului din Tatăl. 

Literal: creaturile. 
542 Cuvântului lui Dumnezeu. 



298 



(Ps. 109, 1; Mt. 22, 44; Mc. 12, 36; Le. 20, 42; F. Ap. 2, 34- 
35; Evr. 1, 13). Căci noi, care suntem pe pământ, nu avem 
cum să stăm pe tronul Lui. Iar Duhul 543 , Care locuia în 
Mântuitorul, Acela „cercetează toate lucrurile şi adâncul lui 
Dumnezeu" (I Cor. 2, 10). 

Şi, deşi noi primim „daruri diferite, iar slujirile sunt 
felurite şi, la fel, şi lucrările" (I Cor. 12, 4-6) pe care le 
avem, aici pe pământ, totuşi Pavel ne spune: „în parte 
cunoaştem şi în parte profeţim"(I Cor. 13, 9). 

De aceea, dacă noi cunoaştem în parte, se cuvine să 
lăsăm problemele grele în mâinile lui Dumnezeu, pentru ca 
El să verse peste noi harul Său. De exemplu, focul cel veşnic 
este pregătit pentru cei păcătoşi. Domnul spune acest lucru 
în mod explicit şi în mai multe locuri din Scripturi se spune 
acelaşi lucru. însă El pregătise acest foc, la început, pentru 
cei care păcătuiseră mai înainte 544 . 

Insă care este cauza unei asemenea păcat, nici o carte 
a Scripturii nu ne spune, nici un Apostol şi nici Domnul 
însuşi nu ne-a învăţat 545 . 

De aceea trebuie să lăsăm înţelegerea acestui lucru în 
seama lui Dumnezeu. Iar dacă Domnul nu ne-a spus ziua şi 
ceasul judecăţii, nu trebuie să căutăm un astfel de lucru, care 
ne duce la lucruri pierzătoare / periculoase pentru noi, ci să 
lăsăm şi acestea în mâinile Sale şi nu vom primi harul Său 
cu măsură. 

Dar, dacă vom cerceta lucruri ca cele spuse mai sus şi 
nu vom fi mulţumiţi cu ceea ce am înţeles, e absurd să 
vorbim lucruri mincinoase despre Dumnezeu şi despre 
lucruri, care nu ne-au fost descoperite, căci prin acestea deja 
ne-am îndepărtat de El şi vorbim despre emisii deşarte la 
Dumnezeu, la Creatorul tuturor lucrurilor şi spunem ca ei, că 
El derivă dintr-o fire apostată şi neştiutoare, după cum spun 
atât de hulitor, învăţăturile lor, care se războiesc cu 
Dumnezeu. 



543 Duhul Sfânt. 

544 Pentru demoni adică, cf. Mt. 25, 41: „focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi 
îngerilor lui". 

545 Focul Iadului era pregătit numai pentru demoni. Dar Scriptura nu ne spune cauza 
pentru care au căzut, spune Sfântul Irineu. Alţi Sfinţi Părinţi vor vorbi despre faptul 
că demonii au căzut din mândrie şi astăzi aceasta este părerea cea mai răspândită. 



299 



8. Fiindcă ei nu dovedesc ceva în sistemul lor, ci au 
numai anumite lucruri pe care le-au inventat recent, cu 
referire la numere, silabe şi nume. Iar dacă există cuvinte 
care sunt conţinute de alte cuvinte, iar dacă parabolele nu 
trebuie intrepretate astfel şi se pot face conjecturi josnice, ei 
se străduiesc să stabilească faptul, că aceste lucruri fabuloase 
există de fapt. 

Şi dacă cineva s-ar întreba pentru ce raţiune Tatăl a 
lucrat împreună cu Fiul toate lucrurile, poate ajunge la 
concluzia, că numai Domnul cunoaşte ziua şi ceasul 
judecăţii, şi va găsi acest lucru mult mai bun sau mai sigur 
decât (căci, într-adevăr, Domnul este singurul nostru 
Stăpân), că noi putem învăţa de la El, că Tatăl este mai 
presus de toate lucrurile. Căci El a spus: „Tatăl este mai 
mare decât Mine" (In. 14, 28). 

De aceea, Tatăl este mărturisit de către Domnul ca 
având mai multă cunoaştere decât Sine. Şi pentru aceasta, 
noi care gândim ca cei de pe pământ, vom avea cu atât mai 
puţin o cunoaştere desăvârşită, despre astfel de probleme, ca 
existenţa lui Dumnezeu şi nu avem nicio şansă, ca să 
cercetăm firea cea prea înaltă a Tatălui, ci vom cădea, făcând 
aceasta, într-o mare primejdie, întrebându-ne, dacă nu 
cumva există alt Dumnezeu mai presus decât Dumnezeu. 

9. Iar dacă cineva iubeşte faptul de a căuta contradicţii 
/ nepotriviri peste tot, va găsi şi aici, în ceea ce spune 
Apostolul, când a zis: „noi cunoaştem în parte şi în parte 
profeţim" (I Cor. 13,9), şi îşi va imagina că ceea ce el caută 
nu e din cele nedepline, ci din cele depline şi că el cunoaşte 
toate lucrururile câte există. 

Căci asta fac cei ai lui Valentin sau ai lui Ptolemeu 
sau ai lui Vasilide sau ai altora, care spun că ei cercetează 
adâncurile lui Dumnezeu. 

Insă se umflă degeaba, iubind slava deşartă şi crezând 
că sunt mai deştepţi decât alţii, atât la cunoaşterea celor 
nevăzute cât şi a acelora, care pot fi cercetate. Insă trebuie să 
îi întrebăm liniştiţi [în cugetul nostru], pentru ca să ne spună, 
cum obţin ei informaţii de la Tatăl? 

Să ne spună atunci raţiunea lucrurilor create, pe care 
ei n-o cunosc, de fapt. Şi, ca în exemplul pe care l-am dat cu 
firele de păr şi cu păsărelele căzute în laţ şi în alte exemple, 



300 



îi rugăm să ne spună, cum stau lucrurile. Numai aşa putem 
să-i credem, dacă ne răspund la aceste întrebări. 

însă, dacă ei nu sunt desăvârşiţi şi nu înţeleg lucrurile 
pe care le ţin în mână, şi care sunt la picioarele lor şi în faţa 
lor, pe întregul pământ, şi nici pe cele care ţin de culoarea 
părului lor 546 , cum putem să credem că astfel de oameni 
cunosc lucrurile duhovniceşti şi pe cele mai presus de îngeri, 
când ei spun numai deşertăciuni despre Dumnezeu? 

Şi eu am spus mai multe lucruri despre numere, nume 
şi silabe şi despre lucrurile pe care noi le înţelegem ca fiind 
deasupra noastră, cât şi despre modul impropriu în care ei 
comentează parabolele. Nu mai adaug nimic în această 
privinţă. însă din acestea toate tu poţi să extinzi cele pe care 
le cred ei. 



546 Adică pe cele ce ţin de vârsta lor. 



301 



Capitolul al 29-lea 



Respingerea părerilor ereticilor referitoare la 
destinul sufletului şi al trupului 



1. Să revenim aşadar, la punctele pe care nu le-am 
dezbătut din sistemul lor. Căci atunci când ei vorbesc, 
despre arderea / consumarea tututor lucrurilor, Mama lor va 
reintra în Plenitudine şi va primi de la Mântuitorul pe soţul 
ei. Şi ei înşişi, fiind fiinţe „duhovniceşti", vor părăsi 
sufletele animale pe care le au şi vor deveni duhuri raţionale, 
şi se vor însoţi cu îngerii duhovniceşti. 

însăşi Demiurgul, despre care ei vorbesc ca despre un 
animal, va trece în locul Mamei iar sufletele celor Drepţi se 
vor odihni în locul de mijloc. Iar atunci toate vor fi 
împreună, cele duhovniceşti cu cele duhovniceşti, cele 
trupeşti cu cele asemenea lor şi, în contradicţie flagrantă cu 
ce spun ei, nu după mult timp, sufletele vor trece, potrivit 
naturii lor, în locul de mijloc, alături de cele asemenea lor, 
după faptele pe care le-au făcut pe când erau în trup, cu toate 
că ei spun, că cei Drepţi vor intra într-un locaş al lor iar cei 
necredincioşi vor fi în foc. 

Dar, dacă toate se întâmplă potrivit naturii sufletelor, 
şi toate obţin ceea ce le place, şi apoi vor fi cu toate în locul 
de mijloc, pentru simplu motiv că sunt suflete şi au naturi 
asemănătoare, atunci înseamnă că credinţa lor este fără rost 
şi Mântuitorul a coborât degeaba în această lume 547 . 

Iar dacă cei Drepţi ajung la odihnă, atunci nu ştim 
dacă se întâmplă asta, pentru că ei sunt nişte suflete sau 
pentru că sunt sufletele unor oameni Drepţi. 

Iar dacă sufletele nu se pierd, indiferent dacă sunt sau 
nu ale celor Drepţi, atunci dreptatea lor nu are puterea de a 
mântui trupurile, în care au locuit aceste suflete 548 . 



547 De acum. 

548 Distingem de aici, că soteriologia, după autorul nostru, înglobează, deopotrivă, 
sufletul şi trupul şi că el nu vorbeşte de o mântuire numai a sufletelor, ci de o 
mântuire a omului în integralitatea sa. 



302 



Atunci, pentru ce să se mai nevoiască să fie Drepţi, 
dacă acest lucru nu mântuieştel Iar dacă mântuirea depinde 
de firea pe care o ai, atunci toate sufletele vor fi mântuite 549 . 

Insă dacă dreptatea şi credinţa nu mântuiesc trupurile 
şi sufletele lor, de ce mai au parte de nemurire 1 ? Căci 
dreptatea pare, în acest cadru, după cele spuse, ca ceva 
nefolositor şi nedrept, dacă se mântuieşte firea de la sine şi 
nu prin altceva. 

2. Insă s-a spus în mod clar, că faptele care ne fac 
Drepţi le-am făcut pe când aveam trupuri. De aceea, fie că 
toate sufletele vor trebui să treacă în locul de mijloc şi nu va 
avea loc nicio judecată, fie trupurile, care au participat la 
dreptate, vor ajunge în locul în care le place, împreună cu 
sufletele pe care le-au avut, dacă dreptatea este îndeajuns de 
puternică ca să le aducă împreună pe acestea două. 

Dacă se vor crede acestea din urmă, adică învăţătura 
referitoare la învierea trupurilor, în care şi noi credem, 
atunci ea va apare cu adevărat şi în sistemul lor. Căci noi 
spunem că Dumnezeu, când va învia trupurile noastre 
muritoare, care au gustat dreptatea, atunci ele vor primi 
nestricăciunea şi nemurirea 550 . 

Pentru că Dumnezeu este superior nouă după firea Sa 
şi are în Sine dispoziţia de a ne arăta bunătatea Sa. Căci El 
este bun şi va face aceasta, fiindcă El e puternic. Şi pentru că 
ne poartă de grijă în mod desăvârşit, arată că El este 
puternic şi desăvârşit. 

3. Dar ei sunt în contradicţie cu ei înşişi, când spun că 
nu toate sufletele trec în locul de mijloc, ci numai sufletele 
Drepţilor. Fiindcă, mai înainte, ei au susţinut, că se produce 
asta după firea fiecăruia şi au vorbit despre trei feluri de 
fiinţe produse de către Mamă. 

Prima fire a fost produsă din îngrijorare, slăbiciune şi 
teamă şi ea e firea materială. 

A doua fire are multă impetuozitate, pentru că este 
firea animală. Ea a fost creată, după ce ea 551 a avut viziunea 



549 Căci toate sunt suflete şi nu le mai trebuie nimic altceva, conform concepţiei 
gnostice, ca să se mântuiască. 

550 învăţătura despre trupurile înviate ale Sfinţilor indică faptul că întregul om va fi în 
viaţa veşnică plin de slava lui Dumnezeu. 

551 Mama lor. 



303 



îngerilor, care coborau peste Hristos, care reprezintă firea 
spirituală I duhovnicească. 

Astfel, dacă această fire, pe care ea a introdus-o în 
Plenitudine, cum spun toţi, este spirituală, atunci ea este 
spirituală, firea materială va rămâne jos, pentru că e 
materială şi ea va fi arsă deplin de focul ce o va cuprinde. 
Atunci de ce firea animală va merge în locul de mijloc, unde 
va merge şi Demiurgul? 

De ce nu merge şi el în Plenitudine? Căci ei spun că 
sufletele vor rămâne pentru totdeauna în locul de mijloc, pe 
când trupurile, pentru că sunt materiale, vor fi arse de foc. 
Dar dacă trupurile vor fi distruse iar sufletele lor rămân în 
locul de mijloc, atunci nicio parte a omului nu intră în 
Plenitudine. 

Căci inteligenţa umană, mintea, gândul, intenţiile 
omului şi altele asemenea lor nu sunt decât ale sufletului. Iar 
emoţiile şi gândurile sufletelor nu se petrec în afara 
sufletelor. 

Atunci cu care parte a lor, vor rămâne aceştia să intre 
în Plenitudine? Fiindcă ei înşişi, adică sufletele lor, rămân în 
locul de mijloc, pe când trupurile sunt consumate şi distruse 
de foc. 



304 



Capitolul al 30-lea 



Absurditatea pretenţiei lor de a fi consideraţi fiinţe 
spirituale, când Demirugul este declarat un animal 



1. Aşa stând lucrurile în acest caz, aceşti oameni 
infatuaţi se declară mai presus decât Demiurgul, căci spun 
despre ei că sunt superiori Dumnezeului, Care a făcut şi a 
întocmit cerul şi pământul şi toate lucrurile din ele. 

Fiindcă ei se cred a fi spirituali I duhovniceşti, deşi 
sunt în cel mai ruşinos grad cu putinţă nişte oameni trupeşti, 
care suferă de o mare necredinţă. 

Căci ei spun că Cel care a făcut pe îngeri şi a 
împodobit cu luminători firmamentul ceresc şi 
împrejumuieşte pământul şi îl stăpâneşte, şi care îi vede pe 
locuitorii lui ca pe nişte lăcuste şi care este Creatorul şi 
Domnul tuturor firilor spirituale, acesta are o fire animală. 
Şi chiar şi numai această singură declaraţie trădează marea 
lor nebunie. 

Insă ei se străduiesc să lase impresia unui tunet, adică 
mai presus decât giganţii despre care vorbesc fabulele 
păgânilor, prin aceste opinii ale lor împotriva lui Dumnezeu, 
născute dintr-o minte lăudăroasă şi din slava deşartă . Insă 
pentru ei nu este de ajuns tratarea cu tot spânzul 554 de pe 
lume, căci nu pot scăpa de marea lor nebunie. 

2. O persoană superioară e arătată de faptele sale. 
Astfel, ţinând cont de acest lucru, dacă ei se consideră 
superiori Creatorului (şi, prin acest argument putem înţelege 
nivelul lor de necredinţă, dacă ei sunt în stare să facă o 
comparaţie între Dumnezeu şi oamenii proşti; şi, prin acest 
argument, noi putem să le contrazicem opiniile. 



552 Nişte fiinţe infime. 

553 Dar, de fiecare dată, impozantele sisteme doctrinare eretice, la o cercetare 
amănunţită în cadrul Tradiţiei una a Bisericii, se dovedesc nişte însăilări putrede, 
prea slabe pentru a fi băgate în seamă. 

554 O plantă curativă. în paragraful de mai sus, ideea textului ar fi pe deplin redată, 
prin expresia românească: „toate doctoriile din lume, dacă le-aţi lua, tot nu vă 
vindecaţi", pentru că sunteţi prea bolnavi. Sfântul Irineu arată că nebunia şi 
necredinţa lor e mai mare decât orice închipuire. 



305 



Iar dacă Dumnezeu mă ajută, voi arăta aceste 
declaraţii ale lor, nu numai prin prisma lucrurilor care reies 
din compararea lor cu Dumnezeu, ci mai mult, voi învinge 
şi voi fărâma cu totul opiniile lor nebuneşti.), ce oameni 
nebuni vor admira atât de mult asemenea persoane, încât să 
înveţe lucruri mai preţioase de la ei, decât de la adevărul 
însuşi?! 

Căci cuvântul Scripturii: „Căutaţi şi veţi afla" (Mt. 7, 
7), ei îl interpretează potrivit acestei opinii, că sunt mai 
presus decât Creatorul lor, fiindcă spun că sunt mai mari 
decât Dumnezeu, pentru că ei se cred oameni spirituali I 
duhovniceşti, dar Creatotul lor e un animal. 

Şi dacă spun, că pentru acest lucru ei sunt mai presus 
decât Dumnezeu, ar fi trebuit să intre în Plenitudine, dacă El 
rămâne în locul de mijloc. Astfel, cerem să ne dovedească 
faptele lor, că ei sunt superiori Creatorului. Căci o persoană 
superioară se cuvine să dovedescă nu prin ceea ce spune, ci 
prin ceea ce face cu adevărat 555 . 

3. Astfel, ce lucru au săvârşit ei, atât de mare şi de 
glorios ca şi Mântuitorul sau ca Mama lor sau mai mare şi 
mai plin de frumuseţe şi înţelepciune, decât cei care au fost 
produşi de către El, Care a făcut toate din jurul nostru? Care 
dintre ceruri au fost create de către ei? 

Care pământ a fost zidit de către ei? Pe care dintre 
stele le-au chemat întru existenţă? Sau ce lumini cereşti au 
făcut să aibă strălucire? 556 Ce pământ au îngrădit ei? 55 

Sau ce ninsori, geruri sau zăpezi, sau ceea ce este 
specific fiecărui anotimp, adică propria climă a fiecăruia, au 
creat ei pe pământ? 

Şi iarăşi, în opoziţie cu aceia 558 , ce căldură şi ce apă 
au făcut să fie pe pământ, mai presus decât ei? Ce râuri au 
făcut să curgă? Ce izvoare au ţâşnit din cauza lor? Cu ce 
flori şi cu ce copaci au împodobit lumea de sub cer? 



555 înţelepciunea autentică este cea care arată ceea ce poate. Dar nu cun stridenţă, ci 
cu moderaţie, cu atenţie, cu smerenie. Cuvintele sunt superflue fără faptele care să le 
probeze. 

556 Se referă la stele. 

557 Se referă la modul în care Dumnezeu a pus stăvili apelor, la locul lor, peste care 
ele nu trec. 

558 Cu divinităţile uraniene. 



306 



Sau ce număr de animale au creat ei, cât şi oameni, şi 
alte fiinţe fâră minte, pe care să le încununeze cu mai multă 
frumuseţe? Şi cine poate enumera, unul câte unul, lucrurile 
pe care le-a făcut Dumnezeu prin puterea Sa şi care sunt 
stăpânite de înţelepciunea Sa? 

Sau cine poate cerceta măreţia a ceea ce a făcut 
Dumnezeu în fiecare dintre ele? Şi cine poate cuprinde pe 
cele din cer şi care nu sunt trecătoare, adică îngerii, 
Arhanghelii, Tronurile, Domniile şi Puterile inumărabile? 
Ce spun ei împotriva tuturor acestor lucruri? Ce pot ei să 
arate asemănător acelora, pe care să le fi făcut ei înşişi sau 
cu ajutorul mai multora ai lor, încât să fie socotiţi Creatori şi 
în acelaşi timp creaturi ale Creatorului? 

Căci pentru ce Mântuitorul sau Mama lor (ca să 
folosim expresiile lor, pentru a dovedi falsitatea termenilor 
pe care îi conţin) au folosit această Fiinţă 559 , după cum spun 
ei, ca să facă un chip al lucrurilor care sunt în Plenitudine şi 
al acelor fiinţe, pe care ea le-a văzut coborând peste 
Mântuitorul? 

Pentru ce a folosit pe Demiurg ca pe o fiinţă 
superioară sieşi şi mai bună, ca să împlinească prin el ce şi-a 
propus, şi 1-a folosit ca pe o unealtă, când putea foarte bine, 
să facă chipurile acelora după cei inferiori ei, decât după 
nişte fiinţe superioare ei? 

4. Căci, dacă îi urmărim conform declaraţiile pe care 
le fac, toate cele prezentate de ei ca fiind o învăţătură 
duhovnicească, observăm că nu vorbesc decât despre 
fiinţele, care pot fi contemplate în jurul Pandorei. Şi dacă ei 
continuă acelaşi traseu, atunci Mama nu face totul într-un 
mod instumental. 

Pentru că ar trebui în acest caz, ca ea să fie pasivă şi 
toate lucrurile să fie făcute de către Mântuitorul. Şi atunci nu 
ar fi apărut nimic desăvârşit, pentru că nu ar fi făcut nimic 
împreună. însă Dumnezeu, potrivit lor, a produs toate, deşi 
prin argumentele lor El se dovedeşte a fi inferior acestora, 
căci are o natură animală. 

însă ei nu au fost niciodată forţa activă, care să anime 
toate lucrurile şi să le zidească efectiv şi să desăvârşească tot 



59 Demiurgul. 



307 



ce s-a făcut, în aşa fel încât, să fie chipurile tuturor lucrurilor 
create, adică nu numai a lucrurilor care se pot vedea, ci şi a 
celor nevăzute, a îngerilor, Arhanghelilor, Domniilor, 
Puterilor şi Stăpâniilor, dacă spun că sunt supeiori şi capabili 
de a naşte o asemenea dorinţă. Insă, se pare, că Mama nu a 
făcut ceva cu ajutorul lor, după cum ştiu şi ei asta. 

Şi fiecare om cu judecată ştie că un avort ar fi produs 
o mare durere Mamei lor. Căci nu un obstretician i 1-a 
provocat, ci ei au căzut asemenea unui copil avortat, care nu 
mai e bun de nimic şi care nu se formase deplin de către 
Mamă 560 . 

Şi, cu toate că ei se cred nişte fiinţe superioare Lui se 
dovedesc nişte făpturi jalnice, pe când El este atât de 
admirabil şi atât de divers în lucrările Sale, pe care le-a făcut 
şi le-a desăvârşit. 

5. Şi să fim şi mai concişi. Dacă unul are două unelte 
de fier şi cu una este mereu în mână şi munceşte iar pe a 
doua o foloseşte când îi place, şi când arta şi meşteşugul i-o 
cere, pe când la alţii uneltele rămân nefolositoare şi puse 
deoparte, atunci, în cazul ultimilor, nu avem de-a face cu 
nicio lucrare, pentru că muncitorii nu fac nimic, nu produc 
nimic prin munca lor. 

însă primul, chiar dacă nu face nimic cu una dintre 
unelte, decât arareori, prin aceea el îşi arată măestria lui, căci 
prin ea şi-a câştigat reputaţia pe care o are. însă ceilalţi, dacă 
gândesc despre el că este un imbecil, acest lucru nu 
caracterizează mintea lui. 

Ci astfel trebuie consideraţi 561 aceia, care spun despre 
ei înşişi că sunt fiinţe spirituale şi superioare, pe când 
Creatorul lor are o natură animală, şi care spun că pentru 
acest motiv ei intră în lumină şi în Plenitudine cu soţii lor 
(căci în acord cu declaraţiile lor, ei sunt fiinţe feminine 562 ), 



560 Prima referire la avort a cărţii de faţă. Avortul provoacă dureri imense. Cei care se 
cred mai deştepţi decât Creatorul lor, se dovedesc a fi nişte copii avortaţi, care nu 
gândesc nimic bun în viaţa lor. 

Avortonul de aici trebuie văzut în paralel cu fiinţa, care se zideşte în Hristos, despre 
care vorbea Sfântul Pavel (Efes. 4, 24; Col. 3, 10). Sfântul Irineu foloseşte imaginea 
avortonului pentru a desemna starea de involuţie în Hristos sau negarea lui Hristos, 
care te face să fii un fetus fără viaţă. 

561 Adică imbecili. 

562 E foarte interesantă această afirmaţie a gnosticilor. Dacă ei se credeau a fi cu toţii 
femei, atunci nu dădeau prea mare importanţă sexualităţii diferenţiate pe genuri. Cel 



308 



dar Dumnezeu, Creatorul, are o natură inferioară lor, şi 
rămâne în locul de mijloc, deşi nu aduc nicio dovadă în acest 
sens. 

Căci omul ar trebui să arate, mai degrabă, lucrarea sa 
şi toate lucrurile create de către Dumnezeu. Insă ei, neavând 
nicio raţiune, spun că ei au făcut totul. Fiindcă „munca" lor 
nu e decât nebunia cea mai mare şi de nevindecat. 

6. De aceea, dacă ei spun că au făcut lucrurile 
materiale, la fel cu cele din cer şi că întreaga lume, care e 
aici, jos, a fost făcută de către Demirug, atunci toate 
lucrurile mult mai duhovniceşti decât acestea, care sunt în 
cer, adică Incepătoriile, Puterile, îngerii, Arhanghelii, 
Domniile, Stăpâniile, au fost produse printr-o naştere 
duhovnicească (căci aşa spun ei), atunci, noi putem să 
arătăm din Scripturile canonice 563 , că toate lucrurile, care au 
fost menţionate, văzute şi nevăzute, au fost făcute de către 
Dumnezeu 564 . 



care vrea astăzi să-şi schimbe sexul şi e bărbat, invocă, cel mai adesea, că se simte 

femeie şi că el trebuia să se nască femeie, şi că schimbarea sexului său nu înseamnă 

decât o intrare pe făgaşul „normal", a ceea ce se simte el. 

E o patimă enormă dorinţa de a-ţi anula propria ta sexualitate pentru experienţe 

sexuale inedite, prin intermediul unui sex cu care tu nu te-ai născut, care ţi-e 

impropriu. Dedublarea sexuală nu e decât urmarea unui egoism sexual puternic, care 

te determină să optezi radical pentru o altă fizionomie, numai pentru a trăi „ca o 

femeie". 

însă transsexualul bărbat nu va fi decât o femeie în adâncul său, iar transsexualul 

femeie nu va fi decât un bărbat închis într-un trup de femeie. Operaţia chirurgicală de 

schimbare de sex nu strică ontologia diferenţiată sexual a umanităţii, ci doar o 

perverteşte. 

Transsexualii sunt fiinţe confuze, pentru că nu îşi pot extirpa din suflet conformaţia 

pe care sufletul le-a dat-o trupului lor. E o adevărată dramă viaţa acestor oameni, 

care se ascund de ei înşişi în propriile lor trupuri. 

563 Scripturile canonice fac notă discordantă cu apocrifele. Apocrifele vor fi 
întotdeauna glasuri ale Satanei, care a amestecat binele cu răul, pentru a pierde pe 
mulţi. 

Traducerea supra e făcută după limba engleză. în latină avem Dominicis Scriptures, 
adică Scripturile Domnului, cf Gr. 1, p. 365, ca şi în greacă: Kupuov Tpa^ov, cf Gr. 
1, p. 365, n. 2. 

însă Scripturile Domnului sunt cele canonice, cele stabilite şi garantate ca revelate de 
către Biserica ecumenică, pentru că s-au făcut în cadrul ei şi nu apocrifele, care au 
fost scrieri făcute de către eretici şi păgâni, în afara Bisericii şi împotriva ei. 

564 Atragem atenţia cititorului atent, că în acest capitol sunt enumerate de trei ori o 
parte dintre ierarhiile cereşti. Sfântul Irineu a trăit în secolul al II-lea. Mulţi dintre 
teologii recenţi socotesc, în mod inacceptabil şi împotriva întregii Tradiţii a Bisericii, 
că Sfântul Sfinţit Mucenic Dionisie Areopagitul a trăit în secolul al V-lea sau al VI- 
lea şi nu în secolul întâi şi că el ar fi „inventat" ierahiile cereşti. Dar cum de ştie 
despre ele Sfântul Irineu, din secolul al II-lea, dacă ele au fost „inventate" în secolul 
al V-lea sau al Vl-lea? 



309 



însă aceşti oameni nu se ţin de Scripturi şi nu dau 
importanţă cuvintelor Domnului, celor ale lui Moise şi ale 
Prorocilor, care au spus adevărul, ci se încred numai în ei, 
care nu au făcut nimic din cele văzute, ci delirează numai 
lucruri fără sens. 

Iar dacă lucrurile de deasupra sunt cereşti şi ele au 
fost făcute cu ajutorul lor, atunci să ne spună şi nouă care 
este firea celor nevăzute, să ne spună numărul îngerilor şi 
rangul Arhanghelilor, să ne arate taina Tronurilor şi să ne 
înveţe diferenţa dintre Domnii, începătorii, Puteri şi 
Stăpânii 565 . 

însă ei nu pot să spună nimic despre acestea, căci n-au 
fost create de către ei. Iar dacă ele au fost făcute de către 
Creator, lucru care e adevărat şi sunt fiinţe duhovniceşti şi 
sfinte, atunci urmează că El a creat fiinţe duhovniceşti iar El, 
în concluzie, nu are o natură animală. 

Prin acest raţionament se răstorană astfel acest 
înfricoşător sistem plin de blasfemii. 

7. în ceruri însă sunt fiinţe duhovniceşti, după cum 
spun cu multă tărie toate Scripturile. Şi Pavel declară, în 
mod expres acest lucru, că există fiinţe duhovniceşti, când el 
spune că a fost ridicat până la al treilea cer şi că a fost purtat 
prin Paradis şi a auzit cuvinte de negrăit, care nu se cuvin ca 
oamenii să le grăiască (II Cor. 12, 2-4). 

însă ce a câştigat el, prin intarea lui în Paradis sau prin 
ridicarea sa la al treilea cer, mai presus de acele lucruri, care 



însă ierarhiile cereşti nu sunt nişte invenţii improprii Bisericii, ci reprezintă o imensă 
descoperire făcută Sfântului Dionisie şi altor Sfinţi Părinţi, despre lumea nevăzută. 
Cei care neagă pe Sfântul Dionisie Areopagitul vor să scoată din secolul I al Bisericii 
lui Dumnezeu, cunoştinţa despre Sfintele Taine, despre Biserică, despre Ierarhiile 
cereşti şi despre vederea luminii dumnezeieşti. Cei care secularizează lumea 
continuu vor să fărâme forţa Bisericii, care a rămas neclintită peste veacuri, în Sfinţii 
săi. 

în măsura în care ne vom impropria Tradiţia autentică a Bisericii, în măsura în care 
vom fi una cu palpitaţiile fiecărui membru al Bisericii, cu bucuriile şi necazurile lui, 
vom înţelege ce înseamnă a fi mădular al Bisericii. însă dacă începem să negăm 
vieţile Sfinţilor, monumentele Tradiţiei, dacă discredităm hotărârile şi canoanelor 
Sinoadelor Ecumenice, dacă ne îndoim de minuni şi de Sfintele Taine, dacă credem 
că curăţirea de patimi nu mai are niciun rost şi că Biserica trebuie să se „adapteze" 
vremurilor, atunci nu vom gusta niciodată din savoarea Bisericii, din măreţia 
sfinţeniei şi a frumuseţii ei, chiar dacă suntem în Biserică. 

565 Iată a patra enumerare a 7 dintre ierarhiile cereşti! Lipsesc numai Heruvimii şi 
Serafimii, care nu puteau să fie neştiuţi de Sfântul Irineu, când ei apar, în mod, 
explicit în Scriptură. 



310 



sunt sub puterea Demiurgului, dacă unii ca aceştia 
îndrăznesc să fie de pe acum văzători şi ascultători a acelor 
taine, pe care ei le desemnează a fi mai presus decât 
Demiurgul? 

Iar dacă e adevărat că el a devenit / a ajuns ca 
lucrurile, care sunt deasupra Demiurgului, e de la sine 
înţeles că nu a rămas în regiunea unde e Demiurgul, iar 
Demirugul nu poate vedea unde este el. 

Spunem aceasta potrivit modului lor de vorbire, căci 
între ei sunt patru ceruri, dacă el a ajuns unde e Demiurgul, 
iar apoi a intrat în al 7-lea cer, deasupra Demiurgului. 

însă putem înţelege, poate, şi că el a ajuns în locul de 
mijloc, unde este Mama şi a primit de la ea informaţii despre 
lucrurile din Plenitudine 567 . 

Pentru că omul interior din el şi care vorbeşte în el, 
după cum spun ei, i-au spus despre lucrurile nevăzute, prin 
aceasta el a putut atinge nu numai al treilea cer, ci chiar 
prezenţa Mamei lor. Iar dacă ei spun că omul interior sunt ei 
înşişi, şi că sunt mai presus de Demiurg şi depărtaţi de 
Mamă, cu atât mai mult trebuie să fie omul interior al unui 
Apostol. 

Căci dacă Demiurgul nu-1 stânjenea, acesta, după cum 
spun ei, ar fi fost robit de către Mântuitorul. Dar dacă el s-ar 
fi străduit să îl stânjenească 568 , efortul lui nu ar fi avut niciun 
succes. 

Căci nu e posibil ca el să se dovedească mai puternic 
decât purtarea de grijă a Tatălui. Fiindcă s-au spus acestea 
într-un limbaj omenesc despre cele nevăzute, adică şi despre 
Demiurg. Insă Pavel descrie urcarea sa la cer ca pe ceva 
măreţ şi care s-a întîmplat anterior şi nu poate fi comparat cu 
aceşti oameni, care spun că s-au urcat în al 7-lea cer, deşi ei 
nu sunt superiori nicidecum Apostolului. 

Dacă aceştia spun că sunt mai mari decât Pavel, 
atunci să dovedească asta prin faptele lor, lucru pe care ei nu 
îl fac niciodată. 



566 Sfântul Pavel. 

567 Sfântul Irineu include extazul Sfântului Pavel în schema doctrinară a acestor 
eretici, pentru a dovedi, încă o dată, inconsistenţa sitemului lor. 

568 Pe Sfântul Pavel. 



311 



însă Pavel pentru această raţiune adaugă: „fie în trup, 
fie în afară de trup, Dumnezeu ştie" (II Cor. 12, 3): căci 
trupul a luat parte la vedere / descoperire / extaz, dacă a 
putut participa la vederea şi auzirea acelor lucruri 569 şi 
pentru ca nimeni să nu spună că nu poate să se ocupe de cele 
înalte din cauza greutăţii trupului . 

Insă, dacă, mai degrabă, putem să vedem fără trup 

C-7 1 

tainele duhovniceşti (sacramenta spiritalia) , care au fost 
create de către Dumnezeu, Care a creat şi cerul şi pământul 
şi 1-a făcut pe om, şi să fim văzători a acelora [de sus, 
cereşti], după cum spun ei, la fel ca Apostolul, atunci am 
atins o mare înălţime a desăvârşirii şi a dragostei de 
Dumnezeu. 

8. Insă lucrurile duhovniceşti făcute de această Fiinţă 
au fost văzute de către Apostol în al treilea cer. Şi el a fost 
un văzător al lor şi a auzit cuvinte de negrăit, care nu se 
cuvin oamenilor să le grăiască, pentru că ele sunt 
duhovniceşti 572 . 

Insă El însuşi a dat darul acesta lui Pavel, ca să-L 
vadă imediat / repede / extatic, pentru că El este Paradisul . 



569 De taină. 

570 Sfântul Irineu vorbeşte aici, în mod deschis, despre participarea omului, în 
completitidunea sa, la vederea lui Dumnezeu. Vederea lui Dumnezeu, extazul nu au 
fost niciodată în Biserică un lucru ascuns, ci extaze au avut mereu, de-a lungul 
secolelor, adevăraţii trăitori ai credinţei ortodoxe. 

Vieţile Sfinţilor şi Scriptura sunt pline de descoperiri ale lui Dumnezeu. 
Comunicarea reală dintre Dumnezeu şi oameni are loc prin vederea luminii 
dumnezeieşti necreate şi mulţi dintre Sfinţi au trăit descoperirile, ca pe nişte mari 
daruri de la Dumnezeu. 

Trupul nu e o problemă în a ne curaţi de patimi, ci el este cel care ne ajută să facem 
acest lucru. Un trup înduhovnicit nu e o povară pentru noi, ci un mijloc real, foarte 
lesnicios, prin care se manifestă bogăţia sufletului. Sfinţii au văzut pe Dumnezeu 
încă fiind în trup, în viaţa aceasta. De aceea, spune autorul nostru, greutatea trupului 
nu e o stavilă, o incomodare a noastră pentru a nu vedea pe Dumnezeu, ci, 
dimpotrivă, şi în trup se arată dulceaţa harului, care curge din suflet. 

571 Gr. l,p. 366. 

572 Ceea ce a văzut Sfântul Pavel nu e era de negrăit la propriu, adică el nu a văzut 
lucruri despre care nu putea să spună nimic. Ci el a văzut lucruri dumnezeieşti, sub 
anumite forme, pe care nu le-a înţeles deplin şi pe care, cei care le-ar fi auzit sau le- 
ar auzi, le-ar înţelege foarte periferic, dacă nu sunt oameni duhovniceşti. Ceea ce nu 
şi-a permis Sfântul Pavel să vorbească multora, alţi Sfinţi Părinţi au vorbit mai cu de- 
amănuntul, însă tot ce s-a spus despre decoperirile cereşti, depăşeşte puterea noastră 
de înţelgere. 

573 Sfântul Pavel îl vede instant, repede, extatic, pe Domnul, care e Raiul cel 
cugetător. Afirmaţiile Sfântului Irineu vorbesc foarte corect, atât despre modul cum 
se petrece un extaz, cât şi de Cel care este focalizarea extazului, adică Dumnezeu. 



312 



Şi El este, cu adevărat, Duhul lui Dumnezeu şi nu un 
animal ca Demiurgul, căci altfel nu ar fi putut crea vreun 
lucru duhovnicesc 574 . 

Şi dacă Demiurgul are o natură / o fire animală, atunci 
merită să ne spună aceştia, cum au fost făcute lucrurile 
duhovniceşti? Căci ei nu pot aduce nicio dovadă, după cum 
face ascetul (friar), care să vorbească despre travaliul 

C-7C 

Mamei lor, deşi ei spun că sunt ca aceia . 

Dar aceştia nu vorbesc despre niciun lucru 
duhovnicesc. Căci nu au făcut nicio zburătoare sau un ţânţar 
sau vreun animal cât de mic. Ci ei au vorbit despre cele 
găsite în Scripturi, unde [se spune că] primele animale au 
fost făcute de către Dumnezeu şi au fost rânduite să se 
înmulţească în cadrul aceleiaşi specii 576 . 

Căci nimic nu a fost făcut de către Mamă (fiindcă ei 
spun că Demirugul a fost produs de către ea), ci numai 
Domnul este autorul întregii creaţii. 

Iar dacă ei spun, că Domnul şi Creatorul tuturor a avut 
o fire animală, dar spun despre ei înşişi că sunt duhovniceşti, 
atunci ei nu au nimic de-a face cu crearea lumii şi nu sunt 
niciun fel de creatori ai ei, nici a lucrurilor extravagante 
despre care vorbesc şi nici a propriilor lor trupuri. 

Căci dacă ei sunt duhovniceşti şi superiori 
Creatorului, aceasta nu le va aduce decât o mare durere 
trupească, care luptă, în mod grozav, împotriva voinţei lor. 

9. Dar noi îi putem convinge cu adevărat că s-au 
depărtat şi despărţit de adevăr. 



574 Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu sunt împreună, în actul extazului. Ortodoxia a 
învăţat şi învaţă de la început, împreună lucrarea Fiului cu Sfântul Duh. Acolo unde 
Fiul Se separă de Duhul apare erezia, apare atacul hulitor şi eretic la adresa 
învăţăturii despre Sfânta Treime. 

575 „Friar" desemnează la propriu pe monah sau pe cerşetor. însă, am crezut că ar fi 
mai bine aici termenul de ascet, care desemnează pe cel care se luptă cu el însuşi, 
care trece prin multe dureri pentru a ajunge la curăţirea de patimi. Ascetul poate să 
vorbească în cunoştinţă de cauză despre travaliu, despre durerea creării omului 
duhovnicesc. De aceea, prin cuvântul „ascet" am îmbinat munca interioară, de 
asceză, a celui ce se curăţeşte de patimi, cu travaliul lui Achamoth. 

576 Comentatorii Sfinţi ai Scripturii au ţinut cont întotdeauna de acest lucru: 
înmulţirea speciei se face în cadrul ei şi nu în afară de ea. Dacă veţi urmări 
comentariile la primele două capitole ale Facerii, la Sfinţii Părinţi, veţi găsi cu 
acrivie această informaţie, care e conformă cu Scriptura şi cu obsevarea atentă a 
plantelor, a animalelor şi a păsărilor. Nici o specie nu şi-a depăşit limitele. Numai 
omul vrea să se împreuneze cu animalele sau să îşi facă părţi din el din metal, numai 
el vrea să se înmulţească altfel decât normal şi tehnologic. 



313 



Căci, dacă Mântuitorul a făcut toate lucrurile, şi El 
este Demiurgul, atunci se dovedeşte că El nu poate fi 
inferior lor, ci superior, pentru că El este Cel care i-a creat 
pe ei şi ei fac parte din cele create. 

Atunci, cum pot dovedi că sunt duhovniceşti, dacă cel 
care i-a creat este un animali Sau iarăşi, dacă (şi acesta este 
adevărul, pe care eu l-am arătat până acum, prin numeroase 
argumente, într-un mod cât se poate de clar) El este 
Creatorul tuturor lucrurilor şi prin puterea Sa, El a creat şi a 
desăvârşit toate, şi voinţa Sa este cea care a creat toate 
lucrurile, atunci El S-a revelat pe Sine ca fiind singurul 
Dumnezeu, Care a creat toate lucrurile, singurul 
Atotputernic, şi singurul Tată, Care a creat şi ţine toate 
lucrurile, pe cele văzute şi pe cele nevăzute, pe cele care pot 
fi percepute de simţurile noastre cât şi pe acelea, care nu le 
putem percepe, pe cele cereşti şi pe cele pământeşti, şi pe 
toate le ţine „cu cuvântul puterii Sale" (Evr. 1, 3). 

El este Cel care a creat şi a desăvârşit toate lucrurile 
prin înţelepciunea Sa, Care ţine toate lucrurile şi le cuprinde 

c n n a 

pe toate, dar nimeni nu-L cuprinde pe El. El este întâiul, 
Creatorul, Descoperitorul / Revelatorul, Făcătorul, Domnul 
tuturor. Şi nimeni nu mai era în afară de El şi niciunul 
deasupra Lui. 

Nu exista nicio Mamă [în afara Lui], după cum îl 
descriu aceştia în mod mincinos, şi niciun alt Dumnezeu 
secund, după cum şi-a imaginat Marcion. Nu era nicio 
Plenitudine de 30 de eoni, cum presupun aceştia în mod 
deşert, nici vreo fiinţă ca Adâncul sau întâiul început. 

Nici nu existau atâtea ceruri sau o lumină feciorelnică, 
sau un eon de nenumit, şi nimic din acele lucruri pe care le 
visează aceştia într-un mod nebunesc şi pe care le inventează 
toţi ereticii. 

Ci era doar un singur Dumnezeu, Creatorul. El era 
deasupra tuturor începătoriilor, Puterilor, a Domniilor şi a 
Stăpâniilor, deoarece este Tatăl, Dumnezeu, întemeietorul, 
Făcătorul, Creatorul celor făcute de El şi Care le-a făcut prin 



Literal: niciunul dintre lucruri. 



314 



Cuvântul şi înţelepciunea Sa (per Verbum et per Sapientiam 
Suam 578 ) 579 . 

El a creat cerul şi pământul, mările şi toate lucrurile 
care sunt în ele. El e drept, bun, a creat pe om, a sădit 
Paradisul, a făcut lumea, a făcut pe cele care au ieşit din apă, 
a mântuit pe Noe. 

El este Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac 
şi Dumnezeul lui Iacov, Dumnezeul cel Viu. El este Cel care 
a dat Legea, Care a învăţat pe Proroci, pe Care L-a 
descoperit / revelat Hristos, pe Care Apostolii ni L-au făcut 
cunoscut şi în care crede Biserica 580 . 

El este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Prin 
Cuvântul Său, Care este Fiul Său, El a fost revelat / arătat 
tururor celor cărora El S-a descoperit. 

Şi L-au cunoscut numai aceia, care au primit 
descoperirea despre El de la Fiul. Căci Fiul este împreună 
veşnic cu Tatăl şi deopotrivă cu El, căci dintotdeauna e cu 
El. Şi El a descoperit pe Tatăl îngerilor, Arhangelilor, 
Puterilor, Stăpâniilor şi tuturor celor cărora El a dorit ca 
Dumnezeu să fie cunoscut de către ei 581 . 



578 Gr. l,p. 368. 

579 Cu siguranţă, că se referă la Fiul şi la Sfântul Duh. 

580 învăţătura despre adevăratul Dumnezeu, spune Sfântul Irineu, a fost aceea care a 
fost crezută în toate veacurile, de la începutul lumii şi pe care Biserica o moşteneşte, 
ca o iubitoare şi atentă păstrătoare a adevărului. 

Dumnezeu, realitatea lui Dumnezeu nu a fost un secret de care oamenii au fost 
privaţi, ci, dimpotrivă, Dumnezeu S-a descoperit, S-a revleat oamenilor, le-a vorbit 
despre Sine şi oamenii Sfinţi au păstrat această mărturie în inimile lor şi unii au scris 
aceste mărturii. 

581 Fiul este Cel care revelează pe Tatăl şi înainte de întrupare, dintotdeauna. El îl 
descoperă pe Tatăl Puterilor cereşti, dar şi celor care El a vrut. Astfel, descoperirea, 
revelarea lui Dumnezeu e activitatea dintotdeauna a Fiului, pe care El o lucrează în 
cei credinincioşi. Fiul descoperă Treimea şi astăzi, ca întotdeauna, celor care sunt 
pregătiţi, care doresc să îl cunoască pe Dumnezeu. 

Aşa că orice sclipire de adevăr a omenirii e datorată Cuvântului lui Dumnezeu. 
Dumnezeu Cuvântul e Cel care vorbeşte despre Dumnezeu în inimile oamenilor şi 
cei care receptează aceste vorbe dumnezeieşti se schimbă cu schimbarea cea bună. 



315 



Capitolul al 31-lea 



O recapitulare a argumentelor anterioare şi 
aplicabilitatea lor 



1. Astfel, [prin cele pe care le-am spus până acum], au 
fost învinşi cei care sunt din şcoala lui Valentin şi, la fel, 
toată mulţimea de eretici. 

Pentru că toate argumentele pe care eu le-am adus 
împotriva Plenitudinii şi împotriva lucrurilor care sunt în ea, 
au avut drept scop, ca să arate că Tatăl tuturor este cu 
neputinţă de descris, de cel care este mai presus de El (dacă, 
într-adevăr, există ceva dincolo de El) şi că este absolut 
necesar ca, în teoria lor, să se conceapă mai mulţi Taţi, mai 
multe Plenitudini, mai multe creaţii ale lumii, care să 
înceapă cu unul şi să se sfârşească cu ultimul dintre ei 582 . 

Şi că fiecare dintre ei trebuie să aibă grijă de 
stăpânirea lui şi să nu se intereseze de ceea ce fac ceilalţi, 
dacă nu există un interes comun al eonilor şi nicio unitate 
între ei. Şi, prin urmare, că nu există un Dumnezeu al 
tuturor, decât, dacă toate aceste nume [ale eonilor], nu 
aparţin decât numai Atotputernicului. 

Şi toate argumentele mele se pot aplica foarte bine 
tuturor, atât şcolii lui Marcion, cât şi a lui Simon, cât şi a lui 
Menandru sau a oricărui altcuiva, care, la fel ca ei, a tăiat / a 
separat creaţia [ de Dumnezeu], cu care noi am fost înfrăţiţi 

COT 

iconnected) de către Tatăl 



582 Dintre eonii cereşti. 

583 Dacă separi creaţia de Dumnezeu, creaţia nu mai are niciun sens bun, nicio 
împlinire şi nici nu-şi găseşte nicidecum fundamentul existenţei sale. Omul este legat 
de universul în care s-a născut, de lumea aceasta, pentru că Dumnezeu L-a conexat 
cu ea, l-a înfrăţit, l-a pus să fie în ea şi să o înduhovnicească prin munca şi asceza sa. 
O lume, care ar evolua de la sine, pe care nu a creat-o nimeni, ar fi o lume fără nicio 
logică, o lume haotică. 

însă lumea are armonie, are frumuseţe, pentru că Dumnezeu este Cel care a creat-o şi 
o susţine, Care întăreşte viaţa şi întreţine existenţa, cu toate păcatele oamenilor. în 
măsura în care ne cunoaştem lumea în care trăim şi avem grijă de ea, în aceeaşi 
măsură creştem în responsabilitatea şi faţă de trupul nostru, în convieţuirea paşnică 
cu noi înşine şi, mai ales, în supunerea faţă de Dumnezeu. 

Sfinţii, care s-au împăcat cu Dumnezeu şi cu ei înşişi, care au realizat în ei împărăţia 
lui Dumnezeu, dau dovadă despre această împăcare cu natură şi despre frumuseţea 



316 



Şi iarăşi, argumentele pe care le-am adus împotriva 
acelora care spun, că Tatăl este, fără îndoială, Cel care 
conţine / cuprinde toate lucrurile, dar că, creaţia nu a fost 
făcută de El, ci de o altă putere sau de îngeri şi că ea nu a 
fost cunoscută de întâiul Tată, care împrejmuie ca un centru 
întreaga imensitate a universului şi că el e ca o pată pe o 
mantie; au constat în aceea că, nu e potrivită această 
supoziţie, cum că o altă fiinţă este creatorul tuturor şi nu 
Tatăl tuturor. 

Acelaşi lucru se poate spune şi împotriva urmaşilor lui 
Saturnin, Vasilide, Carpocrat şi a tuturor gnosticilor, care au 
învăţături similare. Iar argumentele la faptul, că toate au fost 
făcute prin emanaţii şi, la fel, şi eonii, şi că există o 
presupusă degenerescentă în rândul lor, şi că Mama lor are 
un caracter schimbător, şi prin care am învins şi pe Vasilide 
şi pe cei care în mod fals se numesc „gnostici" [cunoscători], 
le-am dat atunci, când am afirmat, că ei de fapt repetă 
acelaşi lucru sub diferite nume şi că există mai multe lucruri 
decât cele prime [cereşti] şi că ei aduc tot feluri de lucruri 
din afara adevărului în propriul lor sistem. 

Şi am remarcat, totodată, că prin acele numere pe 
care le folosesc, ei luptă împotriva acelora, care şi-au însuşit 
acele numere pe nedrept din cele ale adevărului şi le-au 
inclus în sistemul lor. 

Şi prin toate pe care l-am spus cu privire la Creator 
[Demiurg], am arătat că nu există decât un singur Dumnezeu 



legăturii dintre om şi natură, dacă te înduhovniceşti şi înduhovniceşti şi natura şi pe 
oameni, prin prezenţa ta binefăcătoare. 

Cunoaşterea lui Dumnezeu, în această situaţie, nu e decât dovada că Dumnezeu este 
în tine, pentru că L-ai cunoscut pe El şi te-ai sfinţit pentru El. Nu mai deduci 
existenţa lui Dumnezeu din raţionamente, ci îl dezvălui pe El în inima ta şi îl arăţi 
din minunea omului nou, care tu ai devenit. 

Sfinţenia e dovada unică, autentică, că îl cunoaştem pe Dumnezeu şi că ne 
împărtăşim de vorbirea cu El şi de darurile Sale. Orice altă dovadă e deficitară, 
pentru că nu te expune ca un întreg în această afirmare, ci numai mintea sau gura ta 
afirmă existenţa lui Dumnezeu. 

Dar când oamenii văd în tine că eşti mai presus de omul trupesc, de omul supus 
patimilor şi în tine viază viaţa harului, atunci aceasta aduce certitudinea că 
Dumnezeu există, pentru că El lucrează astfel de minuni copleşitoare cu oamenii. 
Dacă oamenii se schimbă, atunci (ca un raţionament invers), Dumnezeu există. Şi 
Dumnezeu există şi oamenii se sfinţesc, dacă se silesc cu tot dinadinsul, în viaţa lor, 
să scape de omul cel vechi al păcatului şi să se zidească făptură nouă în Hristos. 



317 



şi Tată al tuturor şi toate pe care le voi spune în cărţile ce 
vor urma, le voi susţine împotriva tuturor ereticilor. 

Fiindcă mi-ar fi fost mult mai uşor şi mai cuviincios, 
să te conving de toate blasfemiile lor despre Creatorul, 
Făcătorul, Susţinătorul [tututor] şi Domnul, şi că naşterea 
Lui nu are nimic de-a face cu neştiinţa sau păcatul. însă 
aceste animale sălbatice şi fără minte, te-ar fi putut târî după 
ele şi nu ai fi putut rezista vorbirii lor prosteşti . 

2. Mai mult decât atât, am respins şi pe aceia care, 
împreună cu Simon şi Carpocrat, spun că fac minuni. Căci ei 
nu fac minuni prin puterea lui Dumnezeu, adică fiind de 
partea adevărului, nici nu sunt oameni desăvârşiţi. 



584 Cu alte cuvinte, Sfântul Irineu îi spune prietenului său iubit, că ereziile nu au 
nevoie doar de mărturii ortodoxe, spuse ca o concluzie mică, pe o foaie-două. Ci 
adevărata combatere a ereziilor este cea metodică, care ia fiecare nebunie în parte, o 
disecă şi arată lipsa ei de minte. 

Poate că mulţi dintre cititorii acestei cărţi vor găsi sau au găsit deja fără sens, disputa 
Sfântului Irineu cu gnosticismul; această dispută scrupuloasă, atentă, obiectivă. Insă 
această carte este o lecţie dură adresată nouă, care nu luăm în seamă, atât de atent, 
ereziile vremii noastre. 

Sfântul Irineu a vorbit în mod extins despre ce credeau ereticii din vremea lui. Nu a 
încercat să ascundă vreun text de-al lor, vreo idee. Nu a considerat că cea mai mare 
hulă şi inepţie nu e demnă de discutat sau că ei nu i se poate da un verdict, în 
comparaţie cu adevărul Bisericii. 

Această refutatio magistrală trebuie să ne umilească şi să ne înveţe să fim 
cunoscători cu adevărat ai credinţei noastre şi, mai ales, să fim în stare să o explicăm 
cu adevărat şi să combatem cu adevărul ei, inepţiile diverse, tot la fel de bogate ca şi 
atunci, ale vremii noastre. 

O respingere de asemena anvergură merită toate ereziile şi filosofiile antihristice 
care au străbătut veacurile până la noi, toate ideologiile dezumanizante şi toate 
tabieturile, care nu au nimic de-a face cu o viaţă evlavioasă. 

Ca şi în al doilea secol creştin, şi în secolul al XXI-lea oamenii cred în nebunii cu 
carul, de la venirea unor presupuşi extratereştii foarte „luminaţi" şi „avansaţi 
tehnologic", a încrederii în fabricanţii de minuni şi de speranţe utopice, până la o 
viaţă fără sens şi fără constrângeri, în care cauţi să te distrugi, să te anulezi, să te 
dizolvi. 

Sfântul Irineu putea să stea liniştit şi să nu se ocupe cu lucruri, care te umplu de 
scârbă şi de durere, ca ereziile. El putea să nu mai scrie această carte, după cum cer 
unii dintre noi, care sunt lacşi şi îndobitociţi de cele ale lumii. 

însă el a scrie această dumnezeiească carte, această monumentală carte, ivită din 
purtarea de grijă pentru umanitate, tocmai pentru că i-a păsat mult, ca de propria sa 
viaţă, de sănătatea credinţei ortodoxe şi de sănătatea duhovnicească a mădularelor 
Bisericii. 

Cei care se ocupă de adevărul Bisericii şi scriu cărţi despre El, au sau trebuie să aibă 
dorul după adevăr şi grija pentru autenticitatea credinţei ortodoxe. Falsul, imitaţia, 
compromisul şi decăderea trebuie arătate cu smerenie şi nu cu furie. Trebuie să 
îndreptăm cu rugăciune şi cu atenţie pe cele pe care unii le strică, din ambiţie şi crasă 
neştiinţă. 



318 



Ci ei distrug şi îi conduc pe oameni în mod mincinos, 
pentru că învaţă pe cei care cred în ei, că e mai de preţ 
stricăciunea / păcatul decât binele, şi prin multe lucruri de 
acest fel, îi duc pe drumul cel greşit. 

Căci ei nu pot da vedere unui orb, nici auzul unui 
surd, nici nu pot îndepărta tot soiul de demoni, ci numai pe 
cei care sunt trimişi în alţii de către ei înşişi 585 , dacă pot face 
şi acest lucru 586 . 

Nici nu pot vindeca pe un slăbănog, nici pe un olog, 
nici pe un paralitic sau pe alţii, cu alte afecţiuni, şi nicio altă 
boală a trupului. Ei nu pot vindeca pe cei cu asemenea boli, 
pe care i-am enumerat. Şi, cu atât mai mult, ei nu pot fi în 
stare să învie pe cineva dintre morţi, cum a făcut Domnul şi 
cum au făcut Apostolii prin rugăciunea lor, şi cum se 
întâmplă, în mod frecvent, fraţilor, care au astfel de 

CO-7 

metehne . 

Căci întreaga Biserică de undeva se roagă fierbinte, 
posteşte şi se roagă mai mult, şi face să se reîntoarcă sufletul 
celui adormit. Şi el este dăruit [iarăşi] lor, ca un răspuns la 
rugăciunile Sfinţilor 588 . 

Căci cei care nu cred că se poate face una ca asta, şi 
nu pot să creadă că cineva poate învia din morţi, nu au nici 
cea mai mică legătură cu adevărul pe care îl mărturisesc 589 . 



585 Adică prin vrăjile pe care le făceau împreună cu demonii. 

586 Răspunsul Sfântului Irineu, despre modul cum se fac minunile false, este mereu 
actual. Demonii intră şi ies din oameni, la cererea falşilor vindecători, pentru că vor 
ca, în acest fel, să se înmulţească numărul celor care aştepată de la demoni 
vindecarea şi nu de la Dumnezeu. 

587 Sfântul Irineu era familiarizat cu vindecările în timpul său. Mulţi fraţi făceau 
minuni prin harul lui Dumnezeu. 

588 Un pasaj elocvent despre dragostea şi frăţietatea membrilor Bisericii din timpul 
său! întreaga comunitate a Bisericii se întrunea şi se ruga, postea. întreaga 
comunitate a unei Biserici de undeva, dintr-un sat sau oraş se ruga pentru cineva să 
învie şi erau ascultaţi, dacă se ruga şi trăiau ca nişte Sfinţi. Aveau curajul rugăciunii, 
pentru că aveau o viaţă de sfinţenie, care le permitea intimitatea cu Dumnezeu. Se 
rugau şi posteau îndelung şi aşteptau totul de la Dumnezeu. Şi minunea era socotită 
un răspuns al lui Dumnezeu la rugăciunea lor şi nu rezultatul unui efort uman. 

589 Cred că aceste fraze ultime au în vedere pe creştinii care mărturiseau învierea dar 
nu credeau, în mod efectiv, că acest lucru e posibil şi în vremea lor. Adevărata 
credinţă e credinţa care face minuni. Minunile nu sunt nişte întâmplări previzibile, pe 
care le credem că se pot materializa cumva, ci adevăratele minuni trec mai presus de 
aşteptările noastre şi de orice imaginaţie. Minunile adevărate sunt perplexante, 
pentru că evidenţa lor nu au nimic de-a face cu ceea ce ştim noi, că trebuia să se 
întâmple în cazul unui bolav de SIDA. 



319 



3. Şi, întrucât există în ei păcate şi gânduri rele, 
tocmai de aceea sunt şi pregătiţi astfel de oameni, ca să vadă 
iluzii magice şi necuviinţe de tot felul 590 . 

însă, în Biserică, iubirea, împreuna suferinţă cu 
ceilalţi, credincioşia, adevărul, ajutorul şi încurajarea 
aproapelui, nu numai că nu se fac pentru plată sau cadouri, 
ci fiecare dintre noi nu primim daruri unii de la alţii 591 
[pentru acestea]. 



Dacă aflăm, că prin rugăciunile şi ajutorul unui Sfânt Părinte el a fost vindecat, 
evidenţa acestui fapt ne lasă fără grai, pentru că noi ştiam că această boală nu are 
încă o soluţie. Cazurile fără scăpare, cazurile limită vindecate ne arată cât de colosală 
e minunea, ajutorul lui Dumnezeu. Dacă ţi-e frică să te rogi lui Dumnezeu să îţi 
ajute, dacă crezi că El nu te ajută, dacă nu crezi că te poţi vindeca de patimi, de o 
boală, de o răutate anume, înseamnă că nu ţi-ai pus cu totul nădejdea în El şi nu ai o 
credinţă, care să fie urmată de faptele curăţirii de patimi. 

Oamenii lui Dumnezeu au îndrăzneală la El, nu pentru că ar avea vreo întâietate, pe 
care ei şi-o arogă în mod pretenţios, ci pentru că ei cred, că şi lucrurile care nu pot fi 
înţelese şi cuprinse de către ei, se pot petrece, dacă Dumnezeu vrea. 
Acest adevăr: „dacă Dumnezeu vrea", este sursa întregii minuni. Dacă ne rugăm Lui 
cu credinţă, dacă credem că El poate face ceea ce noi nici nu putem intui că va face, 
atunci Dumnezeu Se poate milostivi de noi şi ne ajută, umplându-ne de lacrimi de 
bucurie, de mulţumire şi de eliberare interioară. 

590 Dacă omul de astăzi ar urî răul, păcatul, patima, înşelarea de orice fel şi ar iubi 
adevărul deplin, netrunchiat, atunci nu ar suporta să creadă în vreo idee greşită, 
păcătoasă şi să se conducă după ea. Dar mulţi dintre noi, trăind în toate poftele, sunt 
pregătiţi de minuni demonice, de năluciri, pentru că trăiesc în rău şi sunt fascinaţi de 
magia lui falsă. Un admirator al muzicii rock sau a filmelor triller va purta cu emoţie 
drăcească pe piept, un craniu, pete de sânge, expresii ale morţii şi ale terorii. El va 
devasta cimitire, va fi pregătit să ucidă, va spune că iubeşte pe Satana şi că vrea să 
moară pentru el. 

De aceea, e pregătit să intre în contact cu persoanele din care emană răul 
personalizat, adică cu demonii. însă şi cel care fumează, care se uită la filme porno, 
care bea şi se îmbată, pregăteşte culcuşul inimii lui, ca să vină dracii la el sau 
locuieşte cu ei la un loc. 

Ce să mai spunem despre vrăjitori, eretici, atei, liber cugetători? Dracii sunt 
împreună cu ei şi nu îşi dau seama prea bine de efectul distructiv al propriilor lor 
ambiţii. Filmele şi cărţile ultimilor ani ne pregătesc pentru o dorire masivă a 
demonilor. Invazia extraterestră poate fi văzută foarte bine ca o invazie masivă a 
demonilor, ca o populare masivă a omenirii de către demoni şi ca o nouă eră a 
depravării umanităţii. 

Cei care văd o „nouă eră", era fără Hristos, nu propagă decât un veac demonic. Omul 
pământesc, decăzut, e jalnic, în orice secol l-ai urmări şi ai vorbi despre el. Dacă 
doriţi să faceţi un asemenea experiment, puteţi lua un om libertin al istoriei, din orice 
secol doriţi, şi să urmăriţi viaţa şi cuvintele ce ne-au rămas de la el, în funcţie de 
cuvintele Scripturii şi ale Sfinţilor, şi veţi vedea că are multe dintre prostiile în care 
credem şi noi, cei de astăzi. 

591 Adică o plată făcută pentru un bine, care ni s-a făcut. în Biserica lui Dumnezeu s- 
au făcut dintotdeauna cadouri şi milostenie, dar ca expresii ale dragostei şi ale 
mulţumirii. Nu se dă însă o remuneraţie cuiva pentru că a făcut o faptă bună, ci fapta 
bună înseamnă însăşi sănătatea lui duhovnicească. Dacă eşti om şi creştin, atunci 
binele este însăşi modul tău de a fi. Şi nu vrei să fii plătit, dacă ai făcut cuiva un bine, 



320 



Şi, deobicei, cei care sunt vindecaţi nu au adesea 
lucrurile pe care aceia le cer , dar pe care le primesc de la 
noi. Dar, şi în acest caz, aceia dovedesc fără tăgadă, cât de 
departe sunt de firea lui Dumnezeu şi de binefacerile Sale şi 
de toată desăvârşirea duhovnicească . 

Căci sunt în cea mai mare înşelare (deceit) în toate ale 
lor, conduşi de duhul apostaziei, lucrând cu demonii, şi 
izvodind fantasmele idolatriei, şi sunt adevăraţii iniţiatori ai 
dragonilor / zmeilor / balaurilor, care prin astfel de 
înşelătorii, vor face să cadă a treia parte din stele şi le va 
arunca pe pământ (Apoc. 12, 4). 

Şi, de aceea, se cade ca noi să zburăm spre ei, şi să 
facem şi noi acelaşi lucru 594 . 

Şi mai mari lucruri putem face, decât cele pe care ei 
spun că le fac, [decât „minunile" lor], dacă vom privi cu mai 
multă grijă la ei / mult mai atent şi vom vedea ce mare duh 
de viclenie {major em nequitiae spiritum) 595 îi poartă 596 . 

Iar, dacă cineva se întreabă despre „profeţiile" lor şi 
despre cele pe care le fac aceşti oameni, vor înţelege că şi 
unele şi altele le fac împreună cu demonii. 



ci tocmai binele este expresia celei mai netulburate acţiuni de către patimă. Interesul 
meschin, care se insinuează într-o faptă bună, strică toată dragostea autentică şi fapta 
ca atare. 

592 Ereticii. 

593 Ereticii care vindecau prin vrăji şi cereau bani, cadouri pentru aceste şiretlicuri 
satanice, se dovedesc a nu avea nimic în comun cu harul lui Dumnezeu, care umple 
de bunătate pe om şi care face şi pe acela bun cu alţii, din bunătatea pe care 
Dumnezeu 1-a învăţat s-o aibă. 

594 Cu ei, adică să-i zdrobim pe demoni prin faptele noastre bune. 

595 Gr. l,p. 371. 

596 Adică e mai minunat lucru şi mai mare să recunoşti înşelarea, erezia, decât să faci 
minuni false, cu demonii. 



321 



Capitolul al 32-lea 



Continuarea expunerii referitoare la învăţăturile 
viclene şi pline de blasfemii ale reticilor 



1. Pe lângă cele spuse, părerile lor necredincioase 
despre fapte, arată că ei au experienţa unor astfel de fapte, 
atât de îngrozitoare. Căci ele au fost repinse de învăţătura 
Domnului, Care a respins nu numai adulterul, dar şi pe omul 
care doreşte să comită un adulter (Mt. 5, 27-28); Care a 
respins nu numai pe criminalul vinovat de uciderea altora şi 
condamnat, ci şi pe cel care se enervează pe fratele său fără 

CQ-7 

nicio pricină (Mt. 5, 21-22) ; Care a poruncit ucenicilor 
Săi nu numai să nu urască, ci să îşi iubească şi vrăjmaşii 
(Mt. 5, 44); şi Care nu le-a îngăduit nu numai să nu jure fals, 
ci să nu jure deloc (Mt. 5, 33-37); şi nu a spus numai să nu 
îţi vorbeşti de rău pe vecinii pe care îi ai, ci să nu spui 
nimănui „raca" şi „nebune", spunând că unuii ca aceştia sunt 
în primejdia de a fi aruncaţi în focul Iadului (Mt. 5, 22); şi 
Care nu a zis numai să nu lovim pe cineva, ci chiar dacă alţii 
ne lovesc, noi să întoarcem şi celălalt obraz (Mt. 5, 39); şi nu 
ne-a învăţat numai să dăm ale noastre altora, ci şi pe noi, 
dacă vrea să ne ia alţii cu forţa, noi să nu ne dăm înapoi de la 
ai urma (Mt. 5, 41-42); şi Care nu ne-a spus numai să nu 
nedreptăţim pe vecinii noştri, şi să nu le facem niciun rău, 
dar şi atunci, când ei ar lucra în mod viclean, noi să îi 
răbdăm îndelung şi să arătăm bunătate faţă de ei şi să ne 
urgăm pentru ei (Mt. 5, 44), căci numai prin pocăinţă pot fi 
aceştia mântuiţi şi astfel, să nu ne arătăm în niciun fel a 
imita aroganţa acelora, desfrânarea şi mândria lor. 

Şi întrucât El cere acestea oamenilor lăudăroşi, ca un 
Stăpân al lor şi ei spun despre El că a avut cel mai înalt şi 
sfânt suflet (lucru adevărat), ar fi trebuit, cu atât mai mult, să 



597 La fel avea şi Fericitul Augustin în Predica de pe Munte, textul Sfintei Scripturi: 
enervare fără nicio pricină, fără nicio motivaţie, fără nicio cauză reală. A se vedea 
traducerea noastră, cf. Fericitul Augustin, Predica de pe Munte a Domnului nostru 
Iisus Hristos, tra. din lb. engl., introd. şi note de Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş, cu 
postfaţă de Rev. David Schley Schaff, Ed. Agnos, Sibiu, 2006, p. 55. 



322 



fie încredinţaţi, că prin poruncile Sale cineva devine bun şi 
desăvârşit, şi nu numai că s-ar fi lăsat de fărădelegile pe care 
le fac, ci, deşi sunt conduşi de gânduri viclene, vătămătoare 
şi urâte, s-ar fi gândit însă, cum să scape de a fi puşi în 
încurcătură 598 . 

Căci cum pot să afirme că Stăpânul a avut cel mai 
înalt şi sfânt suflet, şi, cu toate că le-a dat poruncile Sale, ei 
se opun cu totul învăţăturilor Sale? 

Şi iarăşi, dacă lucrurile nu sunt nici bune şi nici rele, 
dar unele lucruri au fost socotite bune iar altele rele, numai 
după o părere omenească, El nu ar fi spus niciodată în 
predica Sa: 

„Drepţii vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui 
lor" (Mt. 13, 43), ci ar fi trimis pe nedrepţi şi pe cei care nu 
fac faptele dreptăţii „în focul cel veşnic, unde viermele 599 lor 
nu moare şi unde focul nu se stinge" (Mc. 9, 43-44; 45-46; 
47-48). 

2. Ci ei spun că în acestea constau faptele lor, în avea 
experienţa oricărui fel de lucru şi de comportament şi că, 
dacă e posibil, să facă acest lucru în toată viaţa lor şi astfel 
devin desăvârşiţi. 

Dar vor fi desăvârşiţi, fără nicio schimbare, dacă se 
vor strădui să facă acele lucruri care duc la virtute şi care se 
dovedesc a fi grele, dar slăvite, care cer multă iscusinţă şi 
sunt aprobate de către toţi, ca fiind lucruri bune. 

Şi pentru că e necesar să facă tot felul de lucruri şi 
lucrări, ei ar trebui să înveţe toate artele / ştiinţele, adică 
toate care se referă la teorie sau la practică, tot ceea ce cere 
renunţare la sine şi să devină stăpâni pe fiecare dintre ele, 
prin muncă şi practică asiduă. 

Adică ar trebui să cunoască orice fel de muzică, 
aritmetică, geometrie, astronomie şi toate celelalte ştiinţe 
care au ţeluri intelectuale. 

Dar alături de acestea ar trebui să studieze medicina în 
integralitatea ei şi să cunoască plantele, adică cum să le 
prepare şi să le folosească pentru a-i însănătoşi pe oameni, 



98 Cu sensul de a fi daţi judecăţii Domnului. 



599 Viermele, conştiinţa lor plină de păcate, nu se opreşte niciodată în a-i inculpa, în 
a-i chinui. 



323 



pictura şi sculptura, cum să prelucreze metalele sau să taie 
marmura şi pe toate ca acestea. 

Ei ar fi trebuit să înveţe orice muncă care se face la 
ţară, adică cum să te ocupi de bolile animalelor şi de 
creşterea şi întreţinerea lor, alături de tot felul de munci, care 
îţi cer o mare îndemânare şi care se pretează la toate nevoile 
omului. 

Trebuia să ştie cum e viaţa celor care se ocupă cu 
ambarcaţiunile maritime, să facă exerciţii gimnastice, să 
vâneze, să lupte în război şi toate câte mai există şi care cer 
multă muncă. Dar pe acestea toate ei nu le pot învăţa în 1 
sau 40 de ani şi nici pe durata întregii lor vieţi. 

Căci, de fapt, ei nu doresc să înveţe nimic din toate 
acestea, ci spun numai că ar trebui să aibă experienţa tuturor 
acestor lucruri. Ci îşi petrec timpul în tot felul de plăceri şi 
desfrânări şi în fapte de ruşine, şi prin aceasta se auto- 
condamnă de către propria lor învăţătură. Şi pentru că ei sunt 
străini de orice virtute, despre care am vorbit, vor trebui să 
fie daţi focului spre chinuire. 

Căci aceşti oameni, care se laudă că Iisus este 
Stăpânul lor, se arată prin fapte, că sunt la întrecere cu 
filo sofia lui Epicur şi cu indiferenţa cinicilor. Şi ei spun că 
Iisus e Stăpânul lor. Dar Acesta nu numai că a întors pe 
ucenicii Săi de la faptele cele rele, ci El i-a oprit de la orice 
cuvânt rău şi de la orice gând rău, după cum am spus mai 
devreme. 

3. Şi iarăşi, aceştia mai spun, că ei au sufletele din 
aceeaşi sferă cu a lui Iisus şi că ei sunt asemenea Lui şi 
uneori ei spun, că sunt superiori Lui. Dar când ei afirmă că 
produc ca şi El, ar trebui ca lucrurile lor să fie în folosul şi 
spre binele oamenilor. 

Dar ei nu au făcut nimic din cele pe care le-a făcut El 
şi nici altceva, care să se compare cu cele ale Sale. Şi dacă ei 
au făcut ceva cu adevărat „remarcabil" l-au făcut prin magie, 
căznindu-se să înşele şi să prostească poporul, şi prin 
aceasta, ei nu le-a dat un ajutor real sau o binecuvântare, 
deşi se consideră „experţi" în domeniul „puterilor 
supranaturale". 



324 



Ci ei aduc în faţă numai copii (pe care îşi fac vrăjile) 
şi le înşală vederea acelora, prin fantasme care încetează la 
comandă şi care nu durează decât o clipă 600 . 

Prin acestea însă ei dovedesc că sunt ca Simon Magul 
şi nu ca Domnul nostru Iisus. Căci Domnul nostru a înviat a 
treia zi din morţi cu adevărat şi S-a arătat Apostolilor Săi şi 
pe El L-au văzut ridicându-Se la cer. Dar când aceşti oameni 
mor, ei nu învie iarăşi, nici nu se arată cuiva, şi prin aceasta 
se dovedesc a nu fi asemenea cu Iisus. 

4. Iar dacă ei spun că Domnul a făcut minunile Sale în 
aparenţă 601 , noi vom aduce cărţile proroceşti şi vom dovedi, 
că toate lucrurile spuse cu referire la El s-au întâmplat 
negreşit şi că El este singurul Fiul al lui Dumnezeu 602 . 

Iar toţi cei care sunt, într-adevăr, ucenicii Săi, primesc 
harul Său, şi fac întru numele Său minuni. Şi acestea 
dovedesc că ei sunt desăvârşiţi în comparaţie cu alţii, 
datorită darului pe care ei, în comparaţie cu mulţi alţii, l-au 
primit de la El. Căci cei care scot afară relele din ei cu 
adevărat, sunt cei care se curăţesc continuu de duhurile 
rele 603 şi cred în Hristos şi se adună în Biserică. 

Şi aici 604 unii au cunoaşterea lucrurilor viitoare, alţii 
văd vedenii, iar alţii profeţesc. Unii vindecă pe cei bolnavi 
punându-şi mâinile peste ei şi aceia se fac sănătoşi (I Cor. 
12,4-10). 

Şi, mai mult decât atât, după cum am spus mai înainte, 
cel mort învie şi rămâne printre noi mai mulţi ani 605 . Şi de ce 
să nu spun şi mai mult decât atât? Căci nu putem să 
numărăm darurile pe care Biserica le-a risipit / le-a 
împărăştiat în întreaga lume, şi pe care le-a primit de la 
Dumnezeu, în numele lui Iisus Hristos, Care a fost răstignit 



600 Minunile satanice ale secolului al II-lea, sunt identice, în esenţa lor, cu cele ale 
secolului nostru. Iluzionismul satanic al magicienilor nu durează decât câteva clipe. 
Minunea vindecării reale însă rămâne, nu se dizolvă într-o clipă. Efemerele lumi 
demonice, pe care le găsim adesea în ispitirile Sfinţilor, se năruie ca nişte vise urâte. 
Ele nu rezistă. Când demonii nu îşi ating ţinta şi anume să-i înşele pe oameni, pentru 
ca să păcătuiască, atunci ci pleacă făcându-se de ruşine. 

601 Adică păreau rele dar erau simple năluciri. 

602 Sfântul Irineu apelează la profeţiile mesianice ca să arate faptul, că Domnul a 
făcut minuni cu adevărat. 

603 Se dezlipesc de demonii, care îi subjugă şi îi stăpânesc în inimile lor. 

604 în Biserica lui Dumnezeu. 

605 Adică mai trăieşte o bună perioadă de timp, până adoarme iarăşi. 



325 



sub Ponţiu Pilat şi pe care ea 606 le dăruie zilnic spre 
binefacerea neamurilor, fără să înşele pe cineva şi fără să ia 
vreo plată de la ele, după cum i-au aceştia pentru „minunile" 
eonilor. 

Căci Biserica le-a primit în dar de la Dumnezeu şi le 
dăruieşte în dar tuturor (Mt. 10, 8; I Cor. 12, 7, 1 1). 

5. Căci Biserica nu săvârşeşte ceva prin chemarea 
îngerilor 607 sau prin incantaţii sau prin vreo curioasă lucrare 
vicleană, ci se adresează în rugăciune Domnului, Celui care 
a făcut toate lucrurile, în mod direct / nemijlocit, în curăţie, 
adevăr şi tăria duhului şi cheamă peste ea numele Domnului 
nostru Iisus Hristos şi săvârşeşte minuni spre binele 
oamenilor şi nu pentru a-i duce în păcat 608 . 

Iar dacă numele Domnului nostru Iisus Hristos dă şi 
acum vindecare oamenilor şi vindecă deplin pe oricine crede 
în El, atunci numele lui Simon, al lui Menandru, al lui 
Carpocrat şi al oricărui altcineva 609 , nu poate să facă aceasta. 

Căci El a făcut pe om şi S-a îmbrăcat cu propria Sa 
creaţie 610 şi ne-a dat tot adevărul prin puterea lui Dumnezeu, 
conform cu voia Tatălui tuturor, cum spuseseră mai îninte 
Prorocii. 

Dar [dacă vrem să ştim] lucrurile pe care El ni le-a 
dat, le vom găsi pe toate descrise şi mărturisite de către 
cărţile proroceşti. 



606 -n ■ 

Biserica. 

607 Sfântul Irineu nu se referă la urgăciunile către Sfinţii îngeri ci la invocarea 
demonilor. 

608 Observăm aici o descriere foarte clară a modului în care era văzută Biserica. 
Biserica e Biserica rugăciunii, nu a disputelor şi a intrigilor de tot felul, care se roagă 
pentru toţi şi toate lui Dumnezeu şi care conduce omenirea spre mântuire. 
Rugăciunea trebuie să fie după adevăr şi ca să te rogi trebuie să te simţi un mădular 
viu, autentic, al Bisericii. Numai în Biserică rugăciunea devine o chemare directă a 
lui Dumnezeu, pentru că venim în faţa Lui cu cereri potrivite adevărului, cu curăţia 
cugetului şi cu tăria, încredinţarea, că vom fi ascultaţi de către El. 

609 Dintre eretici. 

610 Adică cu trup şi suflet. 



326 



Capitolul al 33-lea 

Absurditatea învăţăturii despre transmigraţia 
sufletelor 

1 . Dar noi putem să răsturnăm şi învăţătura lor despre 
transmigrarea / călătoria sufletului dintr-un trup în altul, prin 
aceea, că aceste suflete nu-şi amintesc nimic despre lucrurile 
care s-au petrecut cu ele într-o altă existenţă anterioară. 

Iar dacă ele migrează, cu scopul de a avea experienţa 
oricărui fel de lucru, ar trebui ca, în mod necesar, ele să-şi 
amintească acele lucruri pe care le-au învăţat anterior, pentru 
ca să se ocupe de acele lucruri unde ei au deficienţe şi să nu 
stea tot timpul, fără încetare, numai într-un anume lucru, 
trundindu-se în van (deşi unirea sufletului cu trupul nu poate 
curma amintirea a ceea ce ele au comtemplat la început) şi 
să ajungă în lumea pe care ele o doresc. 

Pentru că atunci, când trupul doarme şi se odihneşte, 
lucrurile pe care sufletul le vede în somn sau într-o vedenie, 
şi le aminteşte după aceea şi le împărtăşeşete altora. Şi se 
întâmplă mereu, ca la trezire, să spui, după mult timp, ceea 
ce ai văzut în vis. 

Şi nu poţi spune, fără îndoială, decât ce ţi-ai reamintit, 
din ceea ce ai visat pe când dormeai. Şi chiar dacă ai visat 
puţin timp sau ai un avut un vis cât de mic, acestea le-ai avut 
prin suflet şi ţi le aminteşti la trezire. 

Şi, când te ridici în picioare, cu atât mai mult îţi aduci 
aminte de lucrurile pe care le-ai visat în timpul nopţii. Iar 
dacă lucrurile stau astfel, cu atât mai mult ar trebui să îţi 
aduci aminte lucrurile trăite într-o viaţă anterioară. 

2. Căci, cu referinţă la aceste lucruri, Platon, acel 
atenian din vechime, care a fost primul care a introdus astfel 
de învăţături {Plato, vetus iile Atheniensis, qui et primus 
sententiam hanc introduxit ), când nu a putut să îi atragă 
de partea lui [pe contemporanii săi], a inventat noţiunea de 
„paharul/ vinul uitării" (oblivionis poculum 612 ; cup of 
oblivion), crezând că prin aceasta scapă de probleme. 



611 
6 



Gr. l,p. 377 



ur. i, p. j / /. 
12 Idem, p. 377-378. 



327 



El n-a cutezat să dovedească cumva părerea sa, ci a 
răspuns în mod searbăd obiecţiilor ridicate, cum că, atunci 
când sufletele intră într-o nouă viaţă, ele sunt împinse să bea 
paharul uitării, de către demonul, care păzeşte intrarea în 
lume, sufletele uitând tot ce au trăit la intrarea lor în noile 
trupuri. 

Acest lucru îl spun şi ei. însă ceea ce a spus el 613 , ne 
facem să cădem în altă nedumerire şi mai mare. Căci dacă 
această cupă a uitării, după ce a fost băută, poate şterge 
aminitrea tuturor faptelor pe care le-au făcut, atunci, cum ai 
putut tu, Platon, să cunoşti acest lucru (dacă sufletul tău e în 
trup), dacă, înainte de a intra în acest trup, ţi s-a dat să bei, 
de către acel demon, băutura care cauzează uitarea? 

Căci dacă ţi-ai reamintit de demon, şi de cupă, şi de 
intrarea în această viaţă, se cuvine să ştii şi alte lucruri. Dar 
dacă tu nu ştii nimic din toate acestea, atunci nu e adevărată 
povestea pe care ne-ai spus-o despre demon şi nici despre 
cupa uitării, pe care ai ticluit-o atât de prozaic (artificiose 
compositum) . 

3. Insă, în opoziţie cu cele afirmate anterior, cum că 
trupurile beau din cupa uitării, putem să facem această 
observaţie. Cum pot trece [în starea de trezie] ceea ce văd 
sufletele în vis? Cum reţinem deopotrivă şi visele şi 
gândurile şi lucrurile serioase, deşi trupul nostru doarme în 
acel moment? Cum de ne amintim lucrurile pe care le 
spunem altora? 

Căci dacă trupul este cauza uitării [sufletelor], atunci 
sufletul care locuieşte în trup nu ar trebui să îşi amintească 
lucruri din trecut, pe care le-am trăit cu ochii şi urechile 
noastre, dar nici pe cele mai recente pe care le-am văzut, ci 
amintirea lor ar fi trebuit să se piardă cu totul. Pentru că 
sufletul, fiind cauza uitării, nu ar putea să cunoască altceva, 
decât ceea ce vede în momentul de faţă. 

Atunci, cum pot cunoaşte lucrurile dumnezeieşti şi 
reţine cele pe care le-am făcut în trup, dacă ei spun, că trupul 
e cauza uitării? 



613 Filosoful Platon, care, de fapt, era un teolog păgân, care a efeminat şi cerebralizat 
misterele păgâne în care era iniţiat. 

614 Gr. l,p. 378. 



328 



Atunci Profeţii, când erau pe pământ, îşi aminteau 
unele lucruri dintr-o viaţă anterioară, adică lucruri pe care ei 
le văzuseră şi le auziseră în vedenie, despre cele din cer şi 
despre acelea vorbeau? 

De aici, tragem concluzia, că trupul nu cauzează 
sufletului uitarea, atâta timp cât acele lucruri duhovniceşti au 
fost mărturisite. Ci sufletul învaţă trupul şi se bucură 
împreună cu trupul de vederea duhovnicească 615 (Se anima 
docet corpus et participat de spiritali eifacta visione) . 

4. Pentru că trupul nu are o mai mare putere decât 
sufletul, chiar dacă, e adevărat că trupul este zămislit, 
însufleţit, crescut şi stăpânit (spiratur, et vivificatur, et 
augetur, et articulator) 617 de către suflet 618 . 

Căci sufletul conduce şi stăpâneşte trupul. Şi, fără 
îndoială, că omul e mai încet în mişcări, în măsura în care 
vorbim de mişcările trupului. Insă, pentru aceasta nu îşi 
pierde nicidecum cunoaşterea pe care o are. 

Căci trupul poate fi comparat cu un instrument, pe 
când sufletul este raţiunea artistului. Şi, după cum artistul 
găseşte o idee folosindu-se de rapiditatea minţii sale şi o 
transportă foarte uşor la nivelul instrumetului, din cauza unei 
perfecte înzestrări de a pune o idee pe note, în puţine 
momente, şi face totul într-un mod cumpănit, de la cap la 
coadă, conform cu ceea ce a gândit, tot la fel şi sufletul, fiind 
unit deplin cu trupul, nu e stânjenit de acesta, ci curge rapid 
prin trupul, care se mişcă încet 619 . 

însă niciunul dintre ele nu îşi pierde puterile proprii. 
Ci atunci, când îşi împarte viaţa împreună cu trupul, nu este 
el însuşi cauza încetării vieţii. 



615 Pentru a doua oară, Sfântul Irineu arată în această carte, participarea deplină a 
omului la vederea lui Dumnezeu. 

616 Gr. l,p. 379. 

617 Ibidem. 

618 Avem aici elemente antropologice indispensabile. Trupul e format şi crescut de 
către suflet şi el îl stăpâneşte. Lupta dintre trup şi suflet nu se datorează modului 
genetic de apariţie a omului, ci datorită mişcărilor spre rău ale persoanei umane. 

619 Sufletul e unit cu trupul în mod deplin iar rapiditatea minţii nu cauzează trupului, 
dacă ea nu este utilizată în exces. Uneori supraaglomerarea mentală produce dureri, 
halucinaţii, boli psihice. Dar dacă vorbim de isteţimea minţii, de modul rapid în care 
ea lucrează, procesează tot felul de date, putem spune că mintea e mai rapidă decât 
trupul. 



329 



De asemenea, dacă comunică altora pe cele care ţin de 
trup, nu-şi pierde cunoaşterea lor şi nici amintirea a ceea ce 
a spus. 

5. De aceea, dacă sufletul nu-şi aminteşte nimic din 
existenţa anterioară, dar ţine minte lucrurile pe care le 
percepe acum, înseamnă că el nu a fost niciodată în alte 
trupuri, nici nu a făcut lucrurile pe care nu le cunoaşte, nici 
nu cunoaşte lucruri pe care nu şi le poate aminti. 

Căci fiecare dintre noi primim trupurile pe care le 
avem prin măiastră lucrare a lui Dumnezeu şi fiecare dintre 
ele au un suflet 620 . 

Şi, pentru că Dumnezeu nu e atât de sărac, încât să nu 
dea un suflet propriu fiecărui trup în parte, El dă mai mult 
decât atât şi un caracter personal fiecăruia 621 . 

Şi, de aceea, pentru că s-a fixat acest număr 622 , pe 
care El 1-a prestabilit în sfatul Său veşnic, toţi cei care vor 
învia pentru viaţa cea veşnică, vor avea propriile trupuri şi 
propriile suflete şi propriile duhuri / spirite, prin care au 
plăcut lui Dumnezeu. 

Iar cei care învie spre pedeapsă, vor merge acolo, 
având şi ei propriile trupuri şi propriile suflete, prin care au 
stat departe de harul lui Dumnezeu. 

Şi unii şi ceilalţi nu vor mai avea fii şi fiice, nici nu se 
vor mai căsători (Mc. 12, 25) iar numărul întregii umanităţi 
va fi acela prestabilit de către Dumnezeu, şi va fi deplin, şi 
Tatăl va împăraţi deplin întru toţi. 



620 Sufletele şi trupurile sunt personale şi create de către Dumnezeu. 

621 Adică trupului şi sufletului omenesc. 

622 De doi: trup şi suflet. 



330 



Capitolul al 34-lea 



Sufletele se recunosc unele pe altele în viaţa veşnică 
şi sunt nemuritoare, deşi ele au un început 



1. Domnul a învăţat cu foarte mare putere, că 
sufletele, nu numai că îşi continuă existenţa după moarte, 
dar nici nu trec dintr-un trup în altul, ci ele îşi păstrează 
aceeaşi formă, asemenea trupului de care au fost legate 623 . 

Ele îşi amintesc faptele pe care le-au făcut în viaţa 
aceasta şi pe care au părăsit-o. Acest lucru se poate vedea 
din parabola omului bogat şi a acelui Lazăr, care se 
odihneşte în sânul lui Avraam (Le. 16, 19-31). 

In aceasta El spune cum bogatul 1-a văzut pe Lazăr 
după moarte şi la fel şi pe Avraam, şi că fiecare dintre ei 
aveau propria lor viaţă şi că bogatul a cerut pe Lazăr, pe cel 
care odinioară nu îl servea nici măcar cu firimiturile de la 
masa sa. Şi ni se spune şi răspunsul lui Avraam, care nu i-a 
împlinit dorinţa, şi cum i s-a spus bogatului, că cei care nu 
doresc să vină în locul de chinuire, atunci aceia trebuie să 
creadă în ce au spus Moise şi Prorocii, şi să primească 
predicarea Celui care a înviat din morţi. 

Şi prin aceste lucruri, cred că este foarte explicit, cum 
că sufletele continuă să existe în viaţa cealaltă, că ele nu trec 
dintr-un trup în altul, că ele posedă forma omului (et habere 
hominis figuram) , şi că ele se recunosc unele pe altele şi 
posedă amintirea lucrurilor din această lume. 

Mai mult decât atât, înţelegem de aici şi darul 
prorociei pe care 1-a avut Avraam, şi că fiecare dintre suflete 
primesc locul pe care îl merită, chiar şi înainte de judecată 625 
{etiam antem judicium) . 



623 Sfântul Irineu spune aici, că sufletul după moarte are forma reperabilă a trupului 
pe care 1-a avut. 

624 Gr. l,p. 381. 

625 Se referă la Judecata finală. Sufletele locuiesc în locul pe care îl merită, adică de 
care s-au făcut proprii. Bazându-se pe parabola de la Le. 16, este extraordinar cât de 
multe idei a extras Sfântul Irineu, pentru ca să sprijine existenţa sufletelor după 
moarte şi modul lor propriu, personal, de existenţă. 

626 Gr. l,p. 381. 



331 



2. Dar, dacă cineva va spune, că acele suflete, care au 
gustat numai puţin din viaţa de aici, nu pot îndura veşnicia 
pentru măreţia ei, atunci fie sunt nenăscuţi şi, în acest fel, 
sunt nemuritori, fie au un început, şi au murit trupeşte. 

Pe unii ca acesta trebuie să îi învăţăm că numai 
Dumnezeu, Care este Domnul tuturor, este fără de început şi 
fără sfârşit, acelaşi fiind şi întotdeauna fiind, şi întotdeauna 
rămânând neschimbat întru Sine. 

Dar toate lucrurile create de către El, oricând ar fi 
făcute, sunt cu toate făcute, şi fiecare primeşte un început şi 
prin aceasta sunt inferioare Celui care le-a făcut, şi ele nu 
sunt necreate. Niciuna nu sportă ceva şi nu rezistă în timp, 
decât atât cât doreşte Dumnezeu, Creatorul lor. Şi El a dat 
fiecăreia dintre ele un început şi numai după aceea au existat 
ca atare. 

3. Şi, de asemenea, cerul de deasupra noastră, 
firmamentul ceresc, soarele, luna, celelalte stele şi toată 
măreţia lor nu au preexistat, ci au fost chemate la existenţă şi 
continuă să existe prin voinţa lui Dumnezeu şi astfel se 
poate gândi şi cu privire la suflete şi duhuri şi, de fapt, cu 
referire la toate lucrurile create, care nu merg pe un drum 
diferit 627 , ci cu toate au un început, un timp în care au fost 
făcute, şi vor exista atâta timp cât Dumnezeu va dori ca ele 
să dăinuie. 

Duhul Sfânt i-a dat Prorocului să spună aceste lucruri: 
„Căci El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit, căci 
El le-a stabilit pe ele în veac şi în veacul veacului" (Ps. 148, 
5-6 /Ps. 32,9). 

Şi iarăşi, El a spus despre mântuirea omului: „Viaţă a 
cerut de la Tine şi i-ai dat lui lungime de zile în veacul 
veacului" (Ps. 20, 4), arătând prin aceasta, că Tatăl tuturor 
este Cel care o dăruie pentru vecii vecilor celor mântuiţi. 
Căci viaţa nu ţâşneşte din noi, nici din fiinţa noastră, ci este 
un dar, pe care ni-1 dă nouă harul lui Dumnezeu 628 . 



627 De cel dat lor de Dumnezeu. 



628 Chiar dacă în mamă se zămisleşte un copil, el nu se zămisleşte numai pentru că 
mama a avut relaţii sexuale cu soţul ei sau cu un necunoscut, ci pentru că Dumnezeu 
a îngăduit să vină pe lume un copil. Dumnezeu e Cel care dă sufletul copilului. 
Fără suflet nu poate exista nici trupul, căci sufletul formează trupul. Infatuării 
mamelor, care nu ştiu sau uită acest lucru, trebuie să li se spună că Dumnezeu este 



332 



Şi, de aceea, cel care primeşte viaţa 629 , trebuie să 
mulţumească lui Dumnezeu, Cel care i-a dat-o şi prin 
aceasta o va moşteni pentru veacul veacului. Dar cel care nu 
va mulţumi pentru ea, şi se va dovedi prin aceasta 
nemulţumitor faţă de Făcătorul său, căci el fiind o creatură, 
nu a recunoscut pe Cel care i-a dat acest dar, va fi lipsit de 

• ,w ... 630 

viaţa pentru veşnicie . 

Căci pentru acest lucru spune Domnul, despre cei care 
s-au arătat nemulţumitori faţă de Sine: „Căci dacă nu aţi fost 
credincioşi în cele mici, cum să primiţi pe cele mari?" (Le. 
16, 10). Căci aici vorbeşte despre aceia care, în scurta lor 
viaţă pământească, s-au arătat nemulţumitori faţă de darurile 
Sale şi, pentru aceasta, nu vor primi să fie cu El pentru vecii 
vecilor. 

4. Căci animalul nu are suflet, deşi trupul şi sufletul 
său sunt împreună cât doreşte Dumnezeu. Fiindcă sufletul 
animalului nu este viaţa, ci e părtaş, atât cât trăieşte, la viaţa 
dăruită lui de Dumnezeu 631 . 

însă cuvintele proroceşti spun despre primul om: „el a 
devenit un suflet viu" (Fac. 2, 7). Şi, prin aceasta, suntem 
învăţaţi, că participarea la viaţă a sufletului înseamnă a trăi 
şi că sufletul şi viaţa pe care o posedă acesta 632 trebuie 
înţelese ca fiind două lucruri separate. 

De aceea, când Dumnezeu a dat viaţa şi a fâcut-o să 
dureze, a arătat că sufletele nu au preexistat dar că ele vor 
dura pentru veşnicie, pentru că El a dorit ca ele să existe şi 
să existe veşnic. 

Căci voia lui Dumnezeu conduce şi stăpâneşte toate 
lucrurile şi se cuvine ca toate să se îndrepte spre El, 
supunându-se şi slujindu-I Lui. De aceea, peste ceva timp 
am să vorbesc şi despre crearea sufletului şi despre veşnicia 
lui. 



autorul vieţii şi nu ele. Ele sunt copărtaşe la naşterea vieţii, dar nu ele sunt principiul 
vieţii, nu ele iniţiază viaţa. 

629 Prin naştere. 

630 Va fi lipsit de bucuria adevăratei vieţi, de fericirea Sfinţilor. 

631 Animalele, păsările, peştii nu au un suflet nemuritor ca omul, ci au suflare de 
viaţă, care ţine atât cât ele trăiesc, cât sunt vii. Deşi Sfântul Irineu indică un „suflet" 
în cazul animalelor, el spune că acesta trebuie înţeles ca o viaţă limitată, temporară, 
şi nu veşnică. 

632 Omul. 



333 



Capitolul al 35-lea 



Respingerea lui Vasilide şi a opiniei, cum că Prorocii 
au proorocit sub inspiraţia a mai mulţi dumnezei 



1. Pe lângă cele spuse anterior, Vasilide credea, în 
acord cu principiile sale, că e necesar să spunem nu numai 
că există 365 de ceruri, făcute prin emanarea unuia din altul, 
ci că există un număr infinit de ceruri, care se creează 
continuu şi cele care apar nu mai pier niciodată. 

Dar dacă primul cer se scurge în al doilea, şi al doilea 
e aidoma cu primul, şi al treilea seamănă cu al doilea şi peste 
tot este unul şi acelaşi cer, atunci ar urma, tot la fel de 
necesar, ca şi din cerul nostru, care este ultimul, să se scurgă 
un altul şi din acesta un al treilea şi nici acestea să nu se 
piardă, dacă, la fel, s-au petrecut lucrurile şi cu cerurile de 
deasupra sau cu cerurile mai noi şi am avea ceruri infinite şi 
vor răsări în continuare un număr indefinit de ceruri. 

2. Acum mai rămân [de discutat] doar falşii termeni ai 
gnosticilor şi afirmaţia lor, cum că Prorocii au prorocit sub 
inspiraţia a mai multţi dumnezei. 

Şi aceasta din urmă poate fi foarte uşor combătută, 
prin aceea, că toţi Prorocii vorbesc despre un singur 
Dumnezeu şi Domn, şi că El e Făcătorul cerului şi al 
pământului şi al tuturor lucrurilor din ele. Şi ei au vestit 
venirea Fiului Său, după cum am să demonstrez pe baza 
Scripturilor, în cărţile care vor urma. 

3. Insă în limba ebraică există diverse nume ale lui 
Dumnezeu, pe care le găsim şi în Scripturi, ca Savaot, Eloi, 
Adonai, şi altele ca acestea, pe baza cărora ei se străduiesc, 
ca să dovedească că există mai multe puteri sau dumnezei. 
Noi vom arăta că acestea toate vorbesc despre una şi aceeaşi 
Fiinţă. 

Cuvântul Eloi, în limba ebraică înseamnă Dumnezeu, 
pe când cuvântul Elohim, în ebraică, înseamnă: Cel ce ţine 
toate I Atotţiitorul. 



334 



Cuvântul Adonai înseamnă ceva demn de amintit şi 
admirat, dar când avem doi de d, şi cuvântul îşi regăseşte 
accentul său gutural primar, atunci rezultă Addonai. 

Iar Addonai înseamnă: Cel care a separat pământul 
de ape, pentru ca apa să nu inunde pământul. 

Tot la fel, Savaot, dacă îl scriem în greacă cu omega, 
îl traducem prin o voinţă liberă, dar când îl trasliterăm în 
greacă cu omicron, Savaot înseamnă primul cer. 

In acelaşi fel cuvântul Iaot (Jaoth), când ultima silabă 
e mai lungă şi aspirată, înseamnă o măsură prestabilită. Dar 
când e scris în greceşte şi are pe omicron şi ultima silabă e 
scurtă, numele Iaot se traduce: cel care a izgonit pe demoni. 
Şi toate cuvintele şi expresiile de acest fel, care pot fi aduse, 
vorbesc despre una şi aceeaşi Fiinţă. 

Căci „Domnul Puterilor", „Tatăl tuturor", „Dumnezeu 
Atotputernicul", „Cel Prea înalt", „Creatorul", „Făcătorul", 
nu vorbesc decât despre Dumnezeu. 

Iar toate aceste nume şi expresii pe care le-am înşirat 
aici nu reprezintă fiinţe diferite, ci una şi aceeaşi Fiinţă, pe 
care noi o numim Dumnezeu şi Tatăl, Care ni S-a descoperit 
şi Care ţine toate lucrurile şi dă tuturor darul vieţii. 

4. Căci aşa au predicat Apostolii adevărata învăţătură 
a Domnului, după cum vestiseră şi Prorocii. Şi Apostolii au 
vestit-o deplin, ajutându-se şi de Lege, şi amândouă 
[Testamentele] laudă una şi aceeaşi Fiinţă, pe Dumnezeu şi 
Tatăl tuturor, şi nu mai multe fiinţe, nici o fiinţă din a cărui 
fire au emanat mai mulţi dumnezei sau puteri. 

Căci ele 633 au spus că unul şi acelaşi Tată a făcut toate 
lucrurile (cărora nu le-a mai ajustat niciodată firile şi 
înclinaţiile), atât pe cele văzute cât şi pe cele nevăzute şi, pe 
scurt, că toate lucrurile au fost făcute / create, dar nu cu 
ajutorul îngerilor, nici a unei alte puteri, ci numai Dumnezeu 
singur le-a făcut, Tatăl. 

Şi toate de acolo 634 sunt în conglăsuire cu cele pe care 
le-am spus noi şi sunt o dovadă clară, ca prin toate cele 
spuse acolo cu tărie, să se arate că există numai un singur 
Dumnezeu: Făcătorul tuturor lucrurilor. 



633 Ambele Testamente, Cel vechi şi Cel nou. 



634 Din Scriptură. 



335 



De aceea nu voi ezita să aduc o mulţime de alte 
dovezi, pe care le vom găsi în Scripturile Domnului (căci ele 
fac foarte evident şi vestesc cu tărie acest lucru) şi le voi 
descrie, spre folosul acelora, care nu şi-au întinat mintea cu 



cele ale lor 635 . 



Pentru aceştia voi aloca o carte întreagă, care se referă 
la cele ale Scripturii şi am să le explic îndeajuns de mult, 
[pentru ca să arăt], cât de evident vorbesc Scripturile 
acelora, care sunt iubitori de adevăr. 



635 Ale ereticilor. 



336 



Cuprins 



I. Cuvântul înainte al traducătorului român: 
Simţirea autenticităţii credinţei şi râvna pentru apărarea ei 
(4-5) 

II. Nota introductivă la ediţia americană. Sfântul 
Irineu (120-202 d. Hr.) (6-15) 

Cartea I 
Prefaţă (16-19) 



Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 



to 
to 

'to 
to 
'to 
to 
'to 
to 
'to 
to 
'to 
to 
'to 
to 
to 
'to 
to 
'to 
to 
'to 
to 
'to 
to 
'to 
to 
'to 



Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 



1 (20-22) 
al 2-lea (23-28) 
al 3-lea (29-32) 
al 4-lea (33-37) 
al 5-lea (38-43) 
al 6-lea (44-47) 
al 7-lea (48-52) 
al 8-lea (53-60) 
al 9-lea (61-65) 
al 10-lea (66-70) 
al 11-lea (7 1-74) 
al 12-lea (75-77) 
al 13-lea (78-83) 
al 14-lea (84-91) 
al 15-lea (92-9 8) 
al 16-lea (99- 102) 
al 17-lea (103- 104) 
al 18-lea (105- 108) 
al 19-lea (109- 110) 
al 20-lea (11 1-1 12) 
al 21-lea (113-1 17) 
al 22-lea (118-1 19) 
al 23-lea (120-123) 
al 24-lea (124-131) 
al 25-lea (132-136) 
al 26-lea (137-138) 



Capitolul al 27-lea (139-141) 
Capitolul al 28-lea (142-143) 
Capitolul al 29-lea (144-147) 
Capitolul al 30-lea (148-157) 
Capitolul al 31-lea (158-160) 



Cartea a-II-a 



Prefaţă (161-162) 



Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 
Capi 



to 

'to 
'to 
'to 
to 
'to 
to 
'to 
to 
'to 
to 
'to 
to 
to 
'to 
to 
'to 
to 
'to 
to 
'to 
to 
'to 
to 
'to 
'to 
to 
'to 



Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 
Iu 



1 (163-167) 
al 2-lea (168-172) 
al 3-lea (173-175) 
al 4-lea (176-179) 
al 5-lea (180-183) 
al 6-lea (184-188) 
al 7-lea (189-195) 
al 8-lea (196-197) 
al 9-lea (198-199) 
al 10-lea (200-202) 
al 11-lea (203-204) 
al 12-lea (205-210) 
al 13-lea (21 1-221) 
al 14-lea (222-229) 
al 15-lea (230-231) 
al 16-lea (232-234) 
al 17-lea (235-242) 
al 18-lea (243-247) 
al 19-lea (248-255) 
al 20-lea (256-260) 
al 21-lea (261-262) 
al 22-lea (263-270) 
al 23-lea (271-272) 
al 24-lea (273-280) 
al 25-lea (281-283) 
al 26-lea (284-287) 
al 27-lea (288-290) 
al 28-lea (291-301) 



Capitolul al 29-lea (302-304) 
Capitolul al 30-lea (305-315) 
Capitolul al 31-lea (316-321) 
Capitolul al 32-lea (322-326) 
Capitolul al 33-lea (327-330) 
Capitolul al 34-lea (331-333) 
Capitolul al 35-lea (334-336) 



Teologie pentru azi 



Cartea de faţă este o ediţie online 

gratuită şi e proprietatea 
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş. 



Ea nu poate fi tipărită şi 

comercializată fără acordul său 

direct. 




Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş 



Teologie pentru azi 
Toate drepturile rezervate